Archive for March, 2008

Ce blog-ul meu…

31/03/2008

    Trebuia să se întâmple și asta. Recenzia. Vine și ea, e semnul sigur că exiști, în definitiv, de-aia nu scrii în Notepad pentru hard-disk-ul din calculator. Pentru că simți nevoia să comunici. Pentru că ești om. De-aia. Recenzia este, tocmai din picina asta, un lucru mișto. Când e de bine, te bucuri, așa cum poți, eu unul dacă aș fi câine aș da din coadă, de exemplu. Când e de rău, te întristezi, dar în definitiv, ar fi chiar culmea prostiei să crezi că tuturor le placi.

    Există însă recenzia de insectar care e din alt film decât cel cu bună sau rea. E aia în care recenzentul probabil că nu citește ce recenzează. Zice, probabil, “Ia să vedem ce a mai apărut nou… Aha, și-a tras și Pambuccian ăla blog. Unde îl punem? La politic.” Și din înaltul cerului apare boldul uriaș care ți se înfige în scăfârlie și în secunda următoare te trezești proțăpit în vitrina cu politicienii care își fac blog. Sub tine e o etichetă cu numele tău și cu denumirea științifică în latină, deasupra e eticheta mare pe care scrie regnul, îcrengătura, clasa, ordinul, familia, genul, specia, peste tine se trage geamul de sticlă, îl auzi cum culisează pe rama de lemn de brad, te gândești cu tristețe la bradul ăla care a ajuns ramă și la felul în care ai ajuns tu exponat, mai vezi ca o imagine dintr-o altă lume un funcționar zelos scriind ceva de zor într-un carnet, probabil data și ora la care te-a pus acolo, îl vezi zâmbind mulțumit și cărându-se să prepare un alt exponat de pus în altă cutie și se așterne liniștea. de muzeu vechi perturbată din când în când de vizitatorii care trec indiferenți prin fața ferestrei tale către lume.

    Chestia asta cu pusul funcționărește și pe necititelea în insectar, nu mi-a plăcut niciodată. Și oricât de bune ar fi fost intențiile funcționarului care a făcut asta, cred că trebuie să spun aici o banalitate pe care sper că o va înțelege: un om e o ființă extrem de complexă. Când omul ăla scrie despre el, nu despre o temă precisă, scrisul lui nu poate fi clasificat doar prin meseria/meseriile pe care le are.

    Blog-ul ăsta nu este despre politică. Blog-ul ăsta nu este despre tehnologie, nu este despre matematică, nu este despre bucurie, nu este despre tristețe, nu este despre iubire, nu este despre respirare, nu este despre cântec. Este despre toate astea și foarte, foarte multe altele. I-am spus blog despre libertate. Pentru că libertatea este despre toate astea și despre multe, foarte multe altele. Așa cum le văd eu. Blog-ul ăsta nici despre mine nu este. Este eu, așa cum sunt în clipele în care scriu aici. Este discretizarea existenței mele în feliuțele de timp despre care am chef să povestesc. În el scriu așa cum vorbesc. Așa cum vorbesc cu mine și așa cum vorbesc cu cei cu care vorbesc cu toate vocile prin care vorbesc, cu toate privirile prin care vorbesc, puse, așa cum sunt eu în stare, în litere și semne.

    Varujan nu vrea în insectar. Refuză insectarul și acul cu gămălie înfipt în cap, refuză să stea cu aripile desfacute, le desface el cînd are chef în fața cui vrea el. Varujan nu e exponat. Varujan e om.

    Când spun cuvântul ăsta, om, așa minunat și mizer cum e el, omul, singurul lucru cât de cât apropiat de ceea ce simt când mă văd băgat în insectar pe necititelea sunt versurile unui om pe care îl iubesc mult și sunt tare trist că a trebuit să moară. Îl chema Nichita Stănescu și astea sunt versurile lui:

Tragem la sorți
cu inima smulsă dintr-un străin.
Martorul intreabă: cap sau pajură?
Nici cap nici pajură, răspunde corul antic.
Inimă, pur si simplu.
Inimă pe toate fețele?
Inimă pe toate fețele!
Și unde este Omul cu M mare?
Unde să fie? În moarte.
Dacă trageți la sorți cu inima lui
unde vreți să fie?
Omul cu M mare se află în moartea cu m mic.

haiku

31/03/2008

Atingerea,
Cu sunetul ei aspru
Cu penele impodobite cu priviri

Cap sau pajură

31/03/2008

    Dimineața, în care aerul începe să se decanteze de tot ce am expirat în drumul către ea, e aproape. Mă uit lăngă mine, peste umărul drept, este exercițiul clasic de ieșire din somn, mă gândesc că somnul e o tâmpenie care îmi reduce viața cu o treime, nu încerc să monologhez cu God pe tema asta, nu e timp acum, merg ca teleghidat spre duș, o să am timp suficient în mașină, înjur traficul, mă bag la duș, îmi amintesc de seara care se sedimentează, la început ca o pastă vâscoasă, apoi ca un șist, dacă mai rămâne ceva din ea ca o rocă întunecată sau cristalină, chestia asta seamănă cu un meteorit arzând în aerul nopții, mă gândesc că cei mai mulți dintre ei nu ajung să atingă Pământul, îmi dau seama că din seara care tocmai a trecut singurul lucru de luat în seamă e o voce la telefon, zâmbesc, mă bag la dush, e super dușul ăsta, mă gândesc că habar n-am cine l-a inventat, cred că a fost un tip care merită un gând frumos chiar dacă habar n-am cine e, trebuie să mă grăbesc.

    Vocea aia de la telefon îmi revine în gând. Cred că am făcut dependență. Așa am ales eu, să fac dependență de o voce. De gândurile spuse cu vocea aia. Nu o să vorbesc despre lucrul ăsta, ci doar despre faptul că asta e ultima chestie pe care am ales-o. Am ales-o ceea ce înseamnă că se va sedimenta undeva în mine, o să conteze, nu știu încă dacă mult sau puțin, nu știu dacă îmi va face bine sau rău, singurul lucru pe care îl știu sigur de tot e că a fost o alegere.

    O alegere e un lucru important. Pentru că viața poate fi privită și așa, ca un șir de alegeri. Iar eu cred că cele mai importante alegeri sunt tocmai alea când nu trebuie să alegi neapărat. Alea în care alegi între ceva și nimic. Alea în care spui: am văzut ceva care mi-a plăcut tare de tot și vreau să merg în întâmpinarea sa. Sau cele în care spui: lucrul ăsta nu mi se potrivește, nu îmi place, e bine să renunț la el sau să trec pe partea cealaltă a străzii. Pentru că devenim tot ceea ce am ales. Să înțelegem, să suportăm, să iubim, să fim. Nu imediat. Alegerile noastre, alegerile care se sedimentează încet, care nu ard complet în aerul nopții, intră apoi în noi, ca un virus în nucleul unei celule și exact ca un virus umblă la ADN, fac celula aia să le multiplice, creează un soi de dependență, ne fac să fim altceva decât am fost. Alegerile noastre sunt la fel de vii ca și noi.

    Felul ăsta de a deveni în continuu ceea ce suntem, prezentul nostru cntinuu care aleargă pe bulgărele de zăpadă al trecutului nostru perfect, mi se pare un lucru atât de minunat încât îmi vine să cred că viața noastră e un fel de două vieți, una a rutinei și una a alegerilor. Cred că de-aia sfera e perfectă. Ca să țină în ea trecutul nostru perfect, să nu îl lase să se deformeze în vreun fel, așa egal tensionat cum stă acolo, fără să ne dea bătăi de cap, lăsându-ne să rostogolim pe el prezentul nostru continuu, izomorf cu sfera, pentru că ea suntem noi, adică tot ceea ce am ales să fim.

Chiar și rutina sau renunțarea la rutină

Dreptul la propria identitate

27/03/2008

    Considerăm următorul studiu de caz:
Se ia una bucată om indignat/enetvat/adus la exasperare de Guvernul lor de bandiți. I se pune în față ceva care la limită i-ar aduce în orice fel aminte de Guvernul lor de bandiți. Indicați reacția cea mai probabilă în situația prezentată mai sus.

    Răspunsul îl avem pe blog-ul ăsta. Iată-l:

care libertate? care o da frate-tu cu nesatulu de Tariceanu pe taxa auto? Asta este o hotie nemaipomenita de dupa revolutie. Libertatea asta sa o aiba urmasii lor.

    Ce s-a întâmplat de fapt? Omul e supărat pe taxa auto. Mi se pare corect. Ca om care a reușit să radă una bucată impozit pe salariul programatorilor (în 2001) și accizele la camerele foto și video digitale iar apoi la toate electronicele (în 2004), îl înțeleg perfect. Care va să zică, supărat rău pe taxa asta, omul intră probail pe www.rol.ro Și ce să vezi că e acolo. Unul pe care îl cheamă Varujan. Repede click pe el și pe mama lui de cretin idiot și bou care ai pus taxa aia. Stupoare: nu e Vosganian! E sigur fra-su, mama lor de cretini idioți și boi care au pus taxa cu nesatulu’ ala al lor de Tăriceanu. Păi animalul ăsta care e fra-su lu’ taxa ne zice nouă de libertate? Și fandaxia-i gata! Cu mouse-ul în mâna dreaptă și cu stânga-n tastatură, omul pornește spre dreptate.

    Sigur, nu contează că nu am nici frați nici surori. Oricum ăsta e un lucru nesemnificativ. Nici faptul că Varujan e un prenume armenesc destul de comun. Oricum, ăsta e un lucru puțin cunoscut. E ca și cum ai spune că toți ăia care se numesc Ion sunt frați. Oricum, și ăsta e un lucru minor. Ce, dacă m-ar fi chemat Vartan sau Aram ar fi fost mai bine? Nu. Că toți armenii ăștia au pus taxa prin reprezentantul lor de la Finanțe. Da’ dacă m-ar fi chemat Gheorghe? Tot nashpa era. Că am barbă ca ăla de la Finanțe… Dar hai să prespunem că Vosganian ar fi fost fratele meu. So what? Suntem persoane diferite. Ai să-i spui ceva, spune-i lui. De ce îmi spui mie?

    Aparent, fără nici o legătură, povestea asta îmi amintește de o altă poveste a cărei țintă am fost eu. În zilele în care am ras acciza pentru camere foto digitale mi-a fost dat să citesc cele mai mari tâmpenii despre mine. Prima, evident, era legată de faptul că mai mult ca sigur vând camere foto digitale. Asta era oarecum o reacție suficient de comună pentru a fi predictibilă. A doua categorie era de-a dreptul halucinantă. Un tip scria că fac lcrul ăsta pentru a-mi face campanie electorală! Eram la trei luni după alegeri…

    Reacțiile astea au ceva foarte interesant în comun. Mulți oameni pun în felul de a fi al celor din jur, propriul fel de a fi. Am auzit de nenumărate ori vecini înjurând pe-aia de la Guvern, Parlament, etc pentru halul în care ar fura, spunând în secunda următoare: “de ce n-am și eu bafta lor să fur ca ei” urmată de o înjurătură grozavă de mama lor de hoți. Ăla care-și dădea cu presupusul că am ras acciza pentru că aș avea nushce firmă de camere foto digtale, ar fi ras acciza fix din motivul ăsta. Cel cu campania electorală, fix de-aia ar fi făcut-o, dacă ar fi fost în locul meu. În treacăt fie spus, l-aș sfătui să facă lucruri de-astea nu la trei luni după alegeri ci cu trei luni înainte de alegeri. Dacă tot poate gândi atât de ticăls, măcar să gândească inteligent.

    În cazul fratelui meu inexistent, sunt sigur că nici unul dintre tații noștri nu a avut cum să intersecteze pe mama celuilalt, apare o chestie ceva mai profundă. E vorba de povestea cu luminișul de pădure. În care apare ca peronaj central vecinul, e drept, dar apare și un personaj colectiv despre care vroiam să vorbesc într-un post ceva mai încolo. E vorba de trib. Care acționează solidar. Frații se apără și se răzbună unul pe celălalt. În logica asta, dacă îl ataci pe unul, ai reușit să ataci tot tribul, să moară familia mea dacă nu e așa. În logica asta, comentariul e coerent, e din alt film și lucrul ăsta e foarte ok pentru că am avut material didactic de demontat și disecat într-o zi în care nu eram foarte hotărât despre ce ar fi mai bine să scriu: despre magnolii sau despreprincipiul celularizării? Iar ideea că dacă aș fi avut un frate care ar fi fost de înjurat în vreun fel, înjurarea lui se putea face înjurându-mă pe mine, îmi amintește de un alt fel de raportare la sine și la lumea din jur pe care am învâțat-o temeinic în primii ani de viață. De la ai mei, care la rândul lor au învățaț chestia astade la bunicii mei: fiecare om își trăiește propria lui viață.

    Și uite că tot despre libertate am scris și azi. Aia care nu are legătură cu nici un fel de revoluții și politichii. Pentru că e a mea. Și sper că și a ta, cititorule.

Anonimi din toate țările, uimiți-mă!

27/03/2008

    Povestea care a dus la post-ul de aici începe cu un an în urmă. Eram la Comisie, o ședință destul de nashpa din categoria ălora în care o autoritate a statului încearcă să obțină prin lege puteri sporite. Acolo unde nu e cazul. Prin metoda clasică, adică prin amendamente făcute în ultima clipă. Numai că autoritățile nu sunt entități abstracte și chestia cu puteri sporite pentru autorități înseamnă de fapt puteri sporite pentru oameni cât se poate de în carne și oase. Ideea de putere pentru a o exercita prin arătarea mushkilor, îmi repugnă. Eu cred că legea are ca scop principal construirea încrederii și nu arătarea coltzilor. Și mai cred tare, tare, în puterea lui unu și în puterea celor fără putere. Nu prea rima chestia asta cu ce discutam acolo. 

    De ani buni, argumentul suprem al celor fără argumente logice e “c-așa vrea Uniunea Europeană”. În general ține. La noi la Comisie, nu ține. Primul filtru e doamna Elian, un strălucit consilier, cred că am avut cea mai fenomenală baftă din lume că lucrez cu dânsa. Numai că doamna Elian e din Cluj și n-are tupeul de Mitică pe care-l am eu. Spune doar că nu există nici o directivă care să facă micul pas de forță pe care-l vrea autoritatea cu pricina. Atât. Ei, dar autoritatea insistă… Cică n-o fi în litera directivei, dar e în spiritul ei, vine cu cohorta de avocați, ăia asta au învățat la școală, să vorbească. Și vorbesc… Ca la talk-show, vorbesc… La mine la școală, m-au învățat doar să gândesc logic. Numai că în foarte multe momente din viață am constatat că gânditul ăsta logic nu folosește la nimic. Chestia cu tupeul am învățat-o mai târziu. Când am văzut că sunt situații în care logica nu ține. Din fericire, Comisia e foarte tehnică și colegii mei sunt buni profesioniști și au și ei chestia asta cu gânditul logic. Au și tupeu, ca sunt Sudiști. Din nefericire lupta era însă inegală, că în fața noastră se desfășura oștirea de avocați ai autorității cu pricina…

    Și tocmai acum se găsise și secretarul de stat să plece la ședința aia de Guvern… Ministerul rămăsese agățat într-o fată care părea drăguță, chiar miștocuță rău, numai că în momentul ăla mi-ar fi fost mult mai util un bulldog dat dracului, care să știe să muște avocații ăia de cur în numele dreptății și libertății și al maestrului meu de suflet, Adam Smith. Cum fata cu pricina numai a bulldog nu arăta, m-am apucat să sap temeinic prin circumvoluțiuni după proteza miraculoasă cu dinți de bulldog. Mushkii încă nu mi-i pusesem, așa că, singura speranță era în circumvoluțiunile alea. Încerc din nou cu logica. Mă izbesc, predictibil, de textul standard cu așa vrea UE. Constat că dau cu capul în zadar. Mai încearcă și alți colegi. Văd cum ni se amestecă sângele pe zidul de care ne izbim și oricât sânge curge pe-acolo, o mână nevăzută scrie peste, “așa vrea UE”. “Vrea pe dracu'”, îmi trece prin cap, “vreți voi să controlați tot ce mișcă în cele mai mici amănunte”. Ok. Am văzut destul roșu în fața ochilor.
    – Am discutat destul, spun. Cum nici un argument logic nu poate să schimbe nimic, cum nu există nimic în legislația europeană care să sprijine ce vreți voi aici, eu vă spun simplu, nu vom face chestia asta. Ați văzut că e părerea unanimă a Comisiei. Voi nu sunteți nici inițiatori, nici decidenți, v-am invitat aici doar cu rol consultativ pentru că sunteți subiecții legii ăsteia. Așa că, răspunsul este nu.
    Avocații sar de trei metri. Încep iar cu UE. Deja, nu îi mai suport. Le spun:
    – Este punctul de vedere unanim al Comisiei.
    Este limpede că nu au nici o șansă. Totuși insistă. Ridic tonul:
    – Facem așa cum am hotărât. Nu mai încercați să ne convingeți cu același argument ilogic repetat la infinit. Argumente logice nu aveți, iar eu sunt de neconvins. Pentru ca sunt nebun.
    Ridic ochii cu speranță către fata de la Minister. În definitiv, reprezintă inițiatorul legii cu pricina. Ăștia de la autoritate au venit pe ultima sută cu amendamentul ăsta, la plesneală. Să își încerce norocul. Am tensionat, ca boul, atmosfera. Ceva îmi spune că pot avea încredere în ea.
    – Vreau să aud, în finalul discuției pe amendamentul vostru, punctul de vedere al Ministerului.
    Fata ridică ochii surprinsă. Cred că nu se aștepta. Șeful e la ședința de Guvern, e prima dată când i se cere un punct de vedere oficial, în mod direct, în Comisia asta. Își mută privirea spre mine. Are ochi mișto. Albaștri, cred. E drept, îmi plac ochii negri, dar ăștia nu arată deloc nashpa. Îmi repet că sunt încă prizonierul ideilor fixe. Ce, albaștri nu pot fi frumoși? Are o chestie mișto de tot în privire. Un amestec de siguranță și calm. Aveam să aflu mai tărziu că nu prea era așa dincolo de privirea aia.
    – Eu sunt psiholog, își începe Criss ce are de spus. Toată lumea izbucnește în râs, tensiunea dispare, argumentează mișto de tot. E super!

    Așa am cunoscut-o pe Criss. Chiar psiholog și e. În momentul ăla am crezut că spune așa, la mișto, dar e adevărat, asta e meseria ei. În timp, am devenit foarte buni prieteni. E un om minunat, așa cum greu poți întâlni și cred că e ca un fel de pepită. E ca o pepită pentru că trebuie să cerni un munte întreg de nisip ca să dai peste un om ca ea. Eu am avut bafta să dau peste ea din întâmplare. Așa am eu baftă. Peste cei mai mulți dintre prietenii mei, am dat din întâmplare.

    Criss e însă un om foarte special. Pentru mine, evident. E unul dintre cei din jurul meu care mă cunoaște până la predictibilitate. Și e, de departe, cel mai echilibrat om pecare l-am întâlnit. De-aia am o încredere uriașă în tot ce-mi spune. O să ziceți că e manipulare de psiholog. Nu e. Am citit destul și am practicat destul sportul ăsta cu psihologia. Unfortunately, aș spune, dar așa a fost să fie. Nu sunt ușor de dus de nas de oamenii cu carte. La viclenia aia netrecută prin multă cultură, nu fac cine știe ce față și sunt mai ușor de fraierit, dar un intelectual luptă cu arme egale și cred că în general m-am descurcat. O să ziceți că e manipulare de femeie foarte frumoasă. Criss, e drept, e și foarte frumoasă. So what? Suntem prea buni prieteni ca să folosim șmecherii de-astea între noi. Iar încrederea dintre oameni e un lucru atât de fundamental și atât de greu de construit, încât ar trebui să fim de-a dreptul bătuți în cap să scoatem cărămizile din ea.

    Asta a fost doar o prefață la ce vreau să vă spun, dragilor. A fost așa de elaborată prefața asta, că m vrut să povestesc despre Criss. Ea nu mai lucrează la Minister, e acum într-o multinaționala și zilele trecute când am trecut pe-acolo (aveam o întâlnire cu șeful ei) am trecut pe lângă ea și nu am vazut-o. Și știu și de ce. Pentru că nu mi-o pot imagina pe Criss acolo. Nu că nu ar fi în stare să lucreze acolo. E o pepită mișto cu străluciri de inteligență. Da’ uite că eu mi-o imaginez numai conducându-și propriul business. Și știu sigur că va veni o zi când lucrul ăsta se va întâmpla, chiar dacă ei nu îi dă prin minte chestia asta acum. Am scis toată prefața asta, pentru că am fost tare mâhnit că am trecut pe lângă ea și nu am vazut-o. Și vreau să-i cer iertare…

    Ne-am făcut un obicei să dăm din când în când ocolul orașului în mașina ei de care e foarte mândră și să stăm pe îndelete de vorbă despre ce ne dă prin cap. Când stai de vorbă cu un om inteligent, orice subiect devine o chestie super! În seara asta, a venit vorba despre blog-ul pe care scriu. Și Criss mi-a spus un lucru de mare bun simț. Nu mă gândisem la el, recunosc. Pentru că nu mă gândisem. De-aia.

    – De ce le ceri tu celor care comentează adresa de mail?
    – Nu le cer nimic, Criss, ce ți-a venit?
    – Ba le ceri. Tu nu te uiți la ce se cere în liniile de comentariu?

    Are dreptate. Diavolul stă în detalii. În general, nu-mi scapă, dar… Asta e… Nu m-am uitat.
    – Ok. Încerc să rezolv chestia asta, îi spun.

    Asta am și făcut. Cam la repezeală, recunosc. Adică am dezactivat cererea obligatorie de adresă de mail. Acum e pur opțională. Adică poți completa câmpul ăla, dacă ai chef. Și dacă nu, nu. În timp, o să dau și de check-box-urile care fac câmpurle cu pricina să nu mai apară deloc. Acum e suficient să puneți un nick și să vă scrieți comentariile. De-acum, nu mai există nimic care să deconspire vreun anonimat. Vă las și un test să vedeți că e așa. Așa că, anonimi din toate țările, uimiți-mă cu cmentariile voastre, scrieți ce aveți chef.

    A… Pentru madam Ionescu, de la mine, fără număr, fără număr! Criss nu e lumina albastră despre care mai scriu. Chiar dacă e o femeie super, cu ochii ei minunat de albaștri. Nu e lumina aia, pentru că am promis să nu mă îndrăgostesc de ea. Iar eu îmi țin promisiunile. Oricât de absurde ar fi ele.

Axis Mundi

26/03/2008

    Am încercat de multe ori sentimentul ăsta ciudat că sunt tratat ca o oaie. Oaia e o ființă drăguță dealtfel, numai că nu simt că aș avea ceva în comun cu ea. Nu că m-aș simți cine știe ce lup, nici cu lupul nu mă identific deloc, doar că starea de oaie, oricăt de haioasă mi s-ar părea, nu reușesc să o asimilez. Între lup și oaie există, în fond, două diferențe majore și o asemănare izbitoare. Prima, evidentă și dincolo de orice discuție, stă în faptul că oaia e ierbivoră în timp ce lupul mănâncă oi. A doua, ceva mai subtilă stă în felul colaborativ de acțiune a lupului opus celui competitiv, dar paradoxal, imitativ de a fi al oii. Atât oaia cât și lupul nu pot însă supraviețui de unii singuri. De-aia trăiesc în haită sau în turmă. Și nici unii fără ceilalți nu pot. Chestiei ăsteia îi zice lanț trofic.

    Cel mai mult încerc sentimentul că sunt tratat ca o oaie în fața ușii rotative pe care orice hotel care se respectă o are în posesie. Sincer, nu am priceput niciodată rostul ușii ăleia. Le prefer pe cele care glisează automat când te apropii de ele. Ăsta e motivul pentru care simt nevoia să elogiez în treacăt lanțurile de benzinării care le-au încercat primele. Bănuiesc însă că ușa rotativă a marlor hoteluri le oferă multora sentimentul că sunt oarecum selecționați încă de la intrare. Ca oile la strungă, aș spune. Cred că dacă aș fi oaie și aș trăi în lumea lor competițională, strunga mi s-ar părea un lucru super. Pătrunzi de unul sigur, nu așa, ca la metrou, ești important, ți se recunoaște importanța încă din clipa în care ai ajuns acolo. Dincolo de ușa aia, lumea e cea a celor selecționați. Pentru că au reușit să pășească în ritmul corect, și-au sincronizat pașii cu rotația implacabilă a ușii, nici prea repede, nici prea încet, ușa aia e un fel de loc în care se produce deriva continentelor și uite că tu ești acolo, atât de aproape de axis mundi, ai depășit stadiul în care lăsai dâre ca melcii pe trotuarul fierbinte al orașului. Te-ai scos!

    Vezi, God, acum pricep eu de ce Copernic ăla o fi avut el mecanicist dreptate, da’ lumea tot geocentrică a rămas. Ba chiar, aș spune că a devenit topocentrică. Eu habar n-am ce planuri ai avut tu când te-ai apucat să ne programezi așa cum ne-ai programat, nu pricep nici de ce lași toate mutațiile astea să se întâmple în felul ăsta, dar nu pot să nu observ că lumea a devent topocentrică. Ba chiar, de când modelul cultural al oii s-a înfipt în unele din genele noastre, cred că lumea devine egocentrică. Adică imitativ de competitivă. Și-atunci, plantăm din loc în loc câte o ușă dintr-asta rotativă, punem de-un axis mundi adică pe unde pe unde apucăm, tragem câte-un ombelico del mondo în fel de fel de locuri monumentale, să aibe loc naibii deriva continentelor numai în jurul nostru și devenim unici. Ce mișto!

Michelle sau prima încercare de a scrie despre libertate

25/03/2008

     Trebuia să vină si momentul ăsta… Adică momentul în care să vorbim despre libertate fără să ne dăm doctoratul în asta sau să încercăm să o definim ca un complement al lipsei de libertate. Pentru că uneori e mai simplu să spui ce nu este cu siguranță un lucru decât să încerci să spui ce este. Din teama că ai putea uita ceva foarte important. Că lucrul ăla pe care tocmai l-ai uitat face ca totul să devină diform și aberant. Și uite că vine Michelle și te trage de mânecă și îți spune: “Bai, eu cred chestia asta”. O face cu toată eleganța unui reproș nespus. Un fel de: “Ok. Eu pot să am o părere clară și spusă direct.”

    Păi eu ce să spun? Că mi-a plăcut comentariul tău și primul lucru care mi-a dat prin cap a fost cântecelul ăla al lui Paul McCartney:

Michelle, ma belle
These are words that go together well
My Michelle…

Fără să mă gândesc măcar o clipă că Michelle ar putea fi băietzel și nu fetitză. În definitiv, suntem în spațiul virtual, putem să ne imaginăm ce avem chef și e super că e așa! Scris repede, comentariul lui Michelle spune un lucru în care cred foarte tare: nu poți fi liber dacă nu ești tu însuți. Hai, nu va șucăriți că folosesc masculinul. Chestia aia politically correct cu he/she tot timpul ar face lectura să pară aiurea rău. Și în definitiv, eu, ăla de scrie, sunt baietzel, sunt foarte sigur de chestia asta și cum scriu ce cred eu despre ce scriu pe-aici, sper să nu se atace nimeni. Mai ales că am același imens respect pentru orice ființă umană. Am închis paranteza.

    Acum o să aberez puțin. Adică o să scriu despre ce am citit de la unii și alții despre libertate. După care, vreu să mă întorc la ce a scris Michelle, că mi-a plăcut mai mult. Despre libertate s-a gândit foarte mult la extreme. Existențialiștii consideră că omul e condamnat să fie liber. Îmi amintesc o definiție dată de Sartre care suna cam așa: “Libertatea înseamnă libertatea de a opta și non-libertatea de a nu opta”. De când am citit chestia asta, a fost demult de tot, mi-am dat seama că e nashpa să încerci definiții. Eu cred tare de tot că suntem tot ceea ce am ales în trecut. Șirul ăsta de alegeri continue care e viața ne transformă încetul cu încetul. Dar asta nu are neapărat și definitoriu legătură cu libertatea.  La polul opus sunt determiniștii care luând cartezianismul și suprapunându-l peste tot ce mișcă, neagă liberul arbitru și consideră că totul este riguros și absolut predestinat. Chestia asta mi se pare aiurea rău…

    Michelle spunea foarte frumos despre puterea de a-ți conștientiza voința. Indiferent de ce cred unii și alții despre asta. De a spune: “Eu chiar vreau să fac sau să fiu așa”. De a-ți spune în primul rând ție însuți. Pe urmă începe negocierea ta cu tine. Aici, cred eu, există un aspect etic al libertății. Altfel, ar fi imposibil ca lumea să stea în echilibru. Eu cred că libertatea mea este limitată de libertatea celuilalt. Asta e singura limită pe care o accept. Dar de libertatea celuilalt, nu de ideile preconcepute, de necunoașterea, de rapacitatea, de fricile iraționale, de ura, de prostia celuilalt. Ei, și aici totul devine complicat. Pentru că intervine o chestie în care cred iarăși foarte tare. E periculoasă, recunosc, dar eu cred în ea. Eu cred că nu avem nici un drept să îi judecăm pe ceilalți. Cred că și asta ține de libertate. Și atunci, prefer să îmi imaginez limitele libertății mele ceva mai aproape de mine decât ar trebui. Nu foarte aproape, că nu am nici un chef să mă autoinhib, dar nici să dau buzna peste cei din jur nu am chef.

    Michelle, eu vorbesc aici în primul rând de libertatea individuală. Ideile de libertate politică sau economică nu pot exista în afara celei de libertate individuală. Ai dreptate când spui că amânăm cu sau fără știință accesul nostru la propria noastă persoană. Oarecum, asta răspunde părții animalice din noi. Suntem contruiți, la fel ca tot ce e viu, să ne naștem să ne înmulțim și să murim. Asta răspunde unei nevoi disperate de îmbunătățire a programului. Apare un ADN, se combină cu un altul în speranța că va apare o chestie funcțional mai bună și dispare ca să îi dea acces noii chestii la resurse. Care sunt limitate. Toate societățile umane au creat instituții pentru fazele astea trei. Toate cele trei instituții au ca aspect fundamental dreptul la proprietate. De fapt, societățile au creat lanțuri instituționale care securizează accesul la resurse în jurul combinării a două programe biochimice. Dar eu cred, cred tare de tot, că noi suntem mult mai mult decât atât. Pentru că avem conștiință de sine cu carul. Amânarea accesului la noi înșine reprezintă, de fapt, exact renunțarea într-o măsură mai mică sau mai mare la conștiința de sine și acceptarea oarbă a funcției noastre biochimice și a lanțului de transmitere a proprietății care dă un acces mai mare sau mai mic la resurse. Instituția căsătoriei, cea mai puternică din lanțul ăsta, mai impune încă ceva: proprietatea asupra partenerului și copiilor. Sună cam nashpa, dar așa e. Adică diminuarea riscului ca ADN-ul meu să se poată combina necontrolat social și al riscului ca ceea ce rezultă să perturbe lanțul accesului la resurse.

    Accesul la noi înșine depășește atât biochmia cât și mecanica socială. E primul pas spre libertate. Lipsa lui, înseamnă acceptarea oarbă a cutumei te naști – te înmulțești – mori și asta e tot. Mergi la servici, nu pentru că e minunat ce faci acolo, ci pentru că trebuie resurse ca să te poți înmulți sigur și trăi suficient ca și progenitura ta să se poată înmulți sigur, adopți modelele momentului ca să îți poți găsi un partener, accepți tot ce ți se baga pe gât ca să ai acces la resurse. Încetul cu încetul, nici nu mai contează cum ai fost. Ai devenit ce trebuie. Te bucuri de ce trebuie să te bucuri, îți place ceea ce trebuie să îți placă,  iubești pentru că așa trebuie, la întămplare, cu compromisuri, vrei ce ai voie să vrei. În cultura cu care ajungi să te identifici până când uiți că poate că ești altfel. Tu rămâi undeva în tine, departe de tine, din ce în ce mai departe. Uite de-aia Freud a făcut distincția între sine și eu. Când nu ești liber, sinele e ăla pe care eu-ul începe să îl uite.

    Cred că așa aș defini libertatea (ce nashpa e să dai definiții în chestia asta…): starea în care distanța dintre sine și eu e minimă, limitată doar de libertatea celorlalți. Ce zici, merge?

haiku

25/03/2008

Dimineața,
Cineva șterge cu guma
Curcubeele ridicate către tine

Pentru că e important să știm că nu suntem singuri

22/03/2008

    Ideile bune mi-au venit aproape întotdeauna de la sau stând de vorbă cu o femeie. Probabil că întâlnirea cu un alt mascul, chiar dacă nu are dramatismul întâlnirilor a doi cimpanzei, mă ține într-un fel de stare competițională, iar pe mine ideea de competiție mă face brusc complet dobitoc și cu mușchii umflați la maximum. Cu totul altfel mă simt în preajma unei femei. Sunt eu însumi, ce mai. În plus, ar cam trebui să spun că inteligența unei femei e atăt de complementară încât am numai de învățat dintr-o discuție cu ea. Reușesc să văd imediat lucruri pe care nu le-aș vedea altfel în ruptul capului.

    Așa s-a întâmplat și acum. Sporovăiam pe mess cu o prietenă, fostă studentă, adică matematician ca și mine, aflată de luni bune de zile în capitala Imperiului, adică la Bruxelles. A venit vorba de blog-ul ăsta și m-am gândit sau ne-am gândit (nu mai stau acum să mă uit pe log) că ar fi super să creem un soi de comunitate în jurul ideii de libertate. Am făcut și un loc pentru asta, un loc de dat cu capul, dar nu de pereți până se umplu de așchii de creier ars, ci de gândit și povestit împreună.

    Trăim într-o lume atât de declarativ liberă și atât de puțin liberă în fondul ei, încât cred că experiența fiecăruia dintre noi o poate îmbogăți pe a tuturor. Și până la urmă, e grozav să știi că nu ești singurul care gândește într-un fel sau altul. Locul ăsta de dat cu capul este bucațica noastră de spațiu virtual în care putem scrie despre libertate fiind siguri că mai e cel puțin încă un om care ne va citi și ne va înțelege. Este locul în care vor ajunge foarte greu domnii onorabili care trec pe lângă noi cu nasul pe sus, spunând cel mult un “îhâm-hâm” gutural ca să-și sublinieze dezgustul pentru cum suntem îmbracați sau cum ne mișcăm sau halul în care gândim. Este locul nostru, al celor care nu vom avea niciodată putere, sau dacă o vom avea nu o vom folosi pentru a demonstra cât de grozavi suntem, al celor care au refuzat să intre în regulile jocului pentru că nu au vrut să îngrașe organizatorii, al celor care au schimbat reperele morale cu repere etice și care nu își bat joc de lucrurile cărora le declară credință. Nu este un loc utopic. Utopiile pot fi minunate, dar lumea în care trăim e al naibii de reală. Și vreau, din tot sufletul, să nu fie un loc încrâncenat, umplut de flegme și umori. Putem povesti despre libertate fiind senini. De fapt, asta e o condiție esențială pentru a fi liber. Seninătatea.

    Uite că vorbesc mult și e cazul să revin la povestea cu care am început post-ul ăsta. În locul de dat cu capul va invit să povestiți despre clipa aceea în care v-ați simțit cu adevărat liberi. Și, dacă nu cer prea mult, despre povestea care a mușcat cel mai tare din libertatea voastră. Așa o să aflăm ca nu suntem deloc singuri. Și ăsta e un lucru super!

haiku

22/03/2008

Ies din lumină
Înfășurat în părul tău,
Ca un fluture cu aripile ude