Despre rețelele celulare și despre generații (I)

    Cu povestea asta m-am hotărât să încep. Am de gând să scriu în episoade relativ scurte. Dacă o să vă placă primul, continui. Și dacă nu, nu.
    E un moment bun, zic eu, în toată isteria asta cu radiațiile antenelor de GSM. Am auzit atâtea tâmpenii într-o singură săptămâna, că mă gândesc să scriu ceva despre cum sunt făcute, cum funcționează și cum s-a ajuns la felul ăsta de a comunica. Poate că așa, consiliile locale vor pricepe că nu ai cum să duci o rețea celulară în afara orașului, cei speriați de numărul de antene vor înțelege de ce e mai bine să fie cât mai multe și, în general, de ce e bine să nu ne uităm prea mult în gura celor care vorbesc despre lucruri despre care nu știu mai nimic. Sigur, fiecare dintre noi e liber să aleagă lucrurile în care vrea să creadă. În definitiv, suntem tot ceea ce am ales în trecutul nostru. Dar măcar alegerile astea să le facem știind despre ce e vorba.

    Povestea telefoniei fără fir a început cu foarte mult timp în urmă. O să rămâneți uimiți când vă voi spune că primul experiment de telefonie mobilă a fost făcut în 1879 de către profesorul David Hughes. Chiar a funcționat, iar telefonul său poate fi văzut la Science Museum în South Kensington (Londra). E pe bune și poate că o să povestesc o dată povestea telefonului lui Hughes. Mai ales că Hertz a dovedit existența undelor electromagnetice, cu un experiment mult mai puțin elaborat, după vreo zece ani de la contrucția telefonului mobil. Prima utilizare a undelor electromagnetice în comunicații nu a fost una legată de mobilitate ci de telegraful fără fir pus la punct de către Marconi începând cu 1895. Motivul neutilizării în telefonia mobilă este unul de ordin cultural. Hughes era britanic și își propusese să dovedească existența undelor electromagnetice. Dacă ar fi fost american și-ar fi propus să facă bani, l-ar fi patentat, produs și istoria comunicațiilor ar fi fost alta. Unde mai pui că isteria cu radiațiile s-ar fi consumat probabil prin anii 30 și cine știe ce altă isterie am fi avut acum.

    Prin anii 30 au început primele utilizări ale radioului în comunicații de voce. În Statele Unite și în Olanda, pentru servicii publice. Nu putem vorbi însă de un serviciu de telefonie comercial. Ăsta a aparut ca un experiment al lui AT&T și Southwestern Bell făcut în Saint Louis. Astăzi i-am spune proiect pilot. Locul acțiunii, adică patria jazz-ului, mi se pare super ca simbol. Acolo s-a nascut așadar jazz-ul și telefonia mobilă. Spre deosebire de jazz însă, telefonia mobilă are și o dată de naștere: 17 Iunie 1946. Fiind o chestie făcută de americani, s-a numit simplu și clar MTS. Adică mobile Telephony System.

    Rețeaua de telefonie mobilă înstalată în Saint Louis a fost o chestie elitistă rău. Practic telefoanele mobile instalate pe mașini au fost în număr de șase. Fiecărui telefon i-a fost asignată o frecvență proprie pe toată durata existenței serviciului. Fiind o singură frecvență (în banda de 150 MHz), era folosită atât pentru emisie cât și pentru recepție. Pentru a comuta, la bordul mașinii era un buton pe care îl apăsai când vroiai să vorbești. În regim de push-to-talk, am spune acum. Cam ca la wakie-talkie. Astăzi am spune că MTS folosea canale de comunicații half-duplex. 

    Rețeaua în sine era simplă și ingenioasă. În centrul orașului, fusese montată o antenă omnidirecțională de putere mare. Suficient de mare pentru a acoperi întregul oraș. Recepția semnalului emis de fiecare antenă în parte era o problemă serioasă. La bordul unei mașini nu pot fi montate surse de curent care sa asigure o putere prea mare. E una dintre problemele pe care tot încercăm să o rezolvăm: bateria. Din cauza asta, orașul a fost împânzit de antene de recepție. Întregul sistem era conectat prin rețeaua de telefonie fixă la centrala telefonică a orașului. Antenele de recepție erau parte a unor echipamente ceva mai complicate, echipamente care foloseau emițătoare de semnal de fond. Rostul uni asemenea emițător era unul singur. Stabilirea, pe baza intensității semnalului recepționat de la ele, a stației care asigură cea cea mai bună recepție a semnalului emis de la bordul mașinii. Asta însemna ca legătura dintre telefonul din mașină și receptorul din oraș să se facă pe o altă frecvență dedicată. În felul ăsta, semnalul emis de către telefon era recepționat tot timpul de o singură antenă de recepție din oraș. Cea la care se putea conecta în cele mai bune condiții. Pare oarecum o mare risipă de frecvențe, dar a funcționat.

    Asta e schema funcțională originală a rețelei.

saint-louis-mts.gif

    Pentru a iniția o convorbire cu telefonul din mașină, sunai la centrala telefonică și îi spuneai centralistei că dorești să vorbești cu telefonul mobil cu numărul cutare. Centralista trimitea un semnal de apel radio către telefonul din mașină, folosind antena de emisie a sistemului. În acel moment, dacă mașina cu pricina era în aria de acoperire a antenei de emisie, la bordul ei se aprindea intermitent un bec și era acționată soneria telefonului. Omul din masină care răspundea la telefon apăsa butonul ăla de push-to-talk, era stabilită automat antena de recepție cea mai ok și vocea celui din mașină își lua zborul electromagnetic către ea. La fel, adică prin intermediul operatoarei se putea iniția o convorbire de la bordul mașinii. În Saint Louis au fost instalate inițial cinci antene de recepție. Asta făcea ca fiecare telefon de pe mașină să emită cu o putere de 20W. Adică mărișoară… Istoria nu a consemnat morți și răniți. 

    Cererea crescândă de comunicații mobile, problema alocării inteligente a frecvențelor și  cea a scăderii puterii telefoanelor mobile au fost principalele motoare ale dezvoltării comunicațiilor fără fir. Principala frână a venit, oare de ce nu  mă mir, din obtuzitatea administrației și interesele televiziunilor și radiourilor. Acestea din urmă au știut să utilizeze puterea pe care le-o conferea capacitatea de influențare a opiniei publice pentru a obține de la politicieni ceea ce își doreau: cât mai mult real-estate în spectrul radio.

    Atât pentru post-ul ăsta. Daca vi se pare ok, mai scriu. Adică mai scriu despre principiul celularizării și despre ce reprezntă cele trei generații de telefonie celulară de până acum. Că azi am vorbit abia despre preistorie…

2 răspunsuri to “Despre rețelele celulare și despre generații (I)”

  1. Gerula Says:

    Progresul tehnologic este un lucru bun in sine, atat ca se fac unele sacrificii umane,incat tehnologia sa devina sigura abia dupa 50-100 ani de la implementare.Intrebarea este cati oameni trebuie sacrificati sa poata vorbi o lume intreaga la telefon mobil

  2. ovidiu Says:

    Ok, dar cu antenele GSM cum ramane? Sunt / nu sunt daunatoare?
    Cei care locuiesc chiar sub antene sunt expusi vreunui pericol real?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: