Anonimi din toate țările, uimiți-mă!

    Povestea care a dus la post-ul de aici începe cu un an în urmă. Eram la Comisie, o ședință destul de nashpa din categoria ălora în care o autoritate a statului încearcă să obțină prin lege puteri sporite. Acolo unde nu e cazul. Prin metoda clasică, adică prin amendamente făcute în ultima clipă. Numai că autoritățile nu sunt entități abstracte și chestia cu puteri sporite pentru autorități înseamnă de fapt puteri sporite pentru oameni cât se poate de în carne și oase. Ideea de putere pentru a o exercita prin arătarea mushkilor, îmi repugnă. Eu cred că legea are ca scop principal construirea încrederii și nu arătarea coltzilor. Și mai cred tare, tare, în puterea lui unu și în puterea celor fără putere. Nu prea rima chestia asta cu ce discutam acolo. 

    De ani buni, argumentul suprem al celor fără argumente logice e „c-așa vrea Uniunea Europeană”. În general ține. La noi la Comisie, nu ține. Primul filtru e doamna Elian, un strălucit consilier, cred că am avut cea mai fenomenală baftă din lume că lucrez cu dânsa. Numai că doamna Elian e din Cluj și n-are tupeul de Mitică pe care-l am eu. Spune doar că nu există nici o directivă care să facă micul pas de forță pe care-l vrea autoritatea cu pricina. Atât. Ei, dar autoritatea insistă… Cică n-o fi în litera directivei, dar e în spiritul ei, vine cu cohorta de avocați, ăia asta au învățat la școală, să vorbească. Și vorbesc… Ca la talk-show, vorbesc… La mine la școală, m-au învățat doar să gândesc logic. Numai că în foarte multe momente din viață am constatat că gânditul ăsta logic nu folosește la nimic. Chestia cu tupeul am învățat-o mai târziu. Când am văzut că sunt situații în care logica nu ține. Din fericire, Comisia e foarte tehnică și colegii mei sunt buni profesioniști și au și ei chestia asta cu gânditul logic. Au și tupeu, ca sunt Sudiști. Din nefericire lupta era însă inegală, că în fața noastră se desfășura oștirea de avocați ai autorității cu pricina…

    Și tocmai acum se găsise și secretarul de stat să plece la ședința aia de Guvern… Ministerul rămăsese agățat într-o fată care părea drăguță, chiar miștocuță rău, numai că în momentul ăla mi-ar fi fost mult mai util un bulldog dat dracului, care să știe să muște avocații ăia de cur în numele dreptății și libertății și al maestrului meu de suflet, Adam Smith. Cum fata cu pricina numai a bulldog nu arăta, m-am apucat să sap temeinic prin circumvoluțiuni după proteza miraculoasă cu dinți de bulldog. Mushkii încă nu mi-i pusesem, așa că, singura speranță era în circumvoluțiunile alea. Încerc din nou cu logica. Mă izbesc, predictibil, de textul standard cu așa vrea UE. Constat că dau cu capul în zadar. Mai încearcă și alți colegi. Văd cum ni se amestecă sângele pe zidul de care ne izbim și oricât sânge curge pe-acolo, o mână nevăzută scrie peste, „așa vrea UE”. „Vrea pe dracu'”, îmi trece prin cap, „vreți voi să controlați tot ce mișcă în cele mai mici amănunte”. Ok. Am văzut destul roșu în fața ochilor.
    – Am discutat destul, spun. Cum nici un argument logic nu poate să schimbe nimic, cum nu există nimic în legislația europeană care să sprijine ce vreți voi aici, eu vă spun simplu, nu vom face chestia asta. Ați văzut că e părerea unanimă a Comisiei. Voi nu sunteți nici inițiatori, nici decidenți, v-am invitat aici doar cu rol consultativ pentru că sunteți subiecții legii ăsteia. Așa că, răspunsul este nu.
    Avocații sar de trei metri. Încep iar cu UE. Deja, nu îi mai suport. Le spun:
    – Este punctul de vedere unanim al Comisiei.
    Este limpede că nu au nici o șansă. Totuși insistă. Ridic tonul:
    – Facem așa cum am hotărât. Nu mai încercați să ne convingeți cu același argument ilogic repetat la infinit. Argumente logice nu aveți, iar eu sunt de neconvins. Pentru ca sunt nebun.
    Ridic ochii cu speranță către fata de la Minister. În definitiv, reprezintă inițiatorul legii cu pricina. Ăștia de la autoritate au venit pe ultima sută cu amendamentul ăsta, la plesneală. Să își încerce norocul. Am tensionat, ca boul, atmosfera. Ceva îmi spune că pot avea încredere în ea.
    – Vreau să aud, în finalul discuției pe amendamentul vostru, punctul de vedere al Ministerului.
    Fata ridică ochii surprinsă. Cred că nu se aștepta. Șeful e la ședința de Guvern, e prima dată când i se cere un punct de vedere oficial, în mod direct, în Comisia asta. Își mută privirea spre mine. Are ochi mișto. Albaștri, cred. E drept, îmi plac ochii negri, dar ăștia nu arată deloc nashpa. Îmi repet că sunt încă prizonierul ideilor fixe. Ce, albaștri nu pot fi frumoși? Are o chestie mișto de tot în privire. Un amestec de siguranță și calm. Aveam să aflu mai tărziu că nu prea era așa dincolo de privirea aia.
    – Eu sunt psiholog, își începe Criss ce are de spus. Toată lumea izbucnește în râs, tensiunea dispare, argumentează mișto de tot. E super!

    Așa am cunoscut-o pe Criss. Chiar psiholog și e. În momentul ăla am crezut că spune așa, la mișto, dar e adevărat, asta e meseria ei. În timp, am devenit foarte buni prieteni. E un om minunat, așa cum greu poți întâlni și cred că e ca un fel de pepită. E ca o pepită pentru că trebuie să cerni un munte întreg de nisip ca să dai peste un om ca ea. Eu am avut bafta să dau peste ea din întâmplare. Așa am eu baftă. Peste cei mai mulți dintre prietenii mei, am dat din întâmplare.

    Criss e însă un om foarte special. Pentru mine, evident. E unul dintre cei din jurul meu care mă cunoaște până la predictibilitate. Și e, de departe, cel mai echilibrat om pecare l-am întâlnit. De-aia am o încredere uriașă în tot ce-mi spune. O să ziceți că e manipulare de psiholog. Nu e. Am citit destul și am practicat destul sportul ăsta cu psihologia. Unfortunately, aș spune, dar așa a fost să fie. Nu sunt ușor de dus de nas de oamenii cu carte. La viclenia aia netrecută prin multă cultură, nu fac cine știe ce față și sunt mai ușor de fraierit, dar un intelectual luptă cu arme egale și cred că în general m-am descurcat. O să ziceți că e manipulare de femeie foarte frumoasă. Criss, e drept, e și foarte frumoasă. So what? Suntem prea buni prieteni ca să folosim șmecherii de-astea între noi. Iar încrederea dintre oameni e un lucru atât de fundamental și atât de greu de construit, încât ar trebui să fim de-a dreptul bătuți în cap să scoatem cărămizile din ea.

    Asta a fost doar o prefață la ce vreau să vă spun, dragilor. A fost așa de elaborată prefața asta, că m vrut să povestesc despre Criss. Ea nu mai lucrează la Minister, e acum într-o multinaționala și zilele trecute când am trecut pe-acolo (aveam o întâlnire cu șeful ei) am trecut pe lângă ea și nu am vazut-o. Și știu și de ce. Pentru că nu mi-o pot imagina pe Criss acolo. Nu că nu ar fi în stare să lucreze acolo. E o pepită mișto cu străluciri de inteligență. Da’ uite că eu mi-o imaginez numai conducându-și propriul business. Și știu sigur că va veni o zi când lucrul ăsta se va întâmpla, chiar dacă ei nu îi dă prin minte chestia asta acum. Am scis toată prefața asta, pentru că am fost tare mâhnit că am trecut pe lângă ea și nu am vazut-o. Și vreau să-i cer iertare…

    Ne-am făcut un obicei să dăm din când în când ocolul orașului în mașina ei de care e foarte mândră și să stăm pe îndelete de vorbă despre ce ne dă prin cap. Când stai de vorbă cu un om inteligent, orice subiect devine o chestie super! În seara asta, a venit vorba despre blog-ul pe care scriu. Și Criss mi-a spus un lucru de mare bun simț. Nu mă gândisem la el, recunosc. Pentru că nu mă gândisem. De-aia.

    – De ce le ceri tu celor care comentează adresa de mail?
    – Nu le cer nimic, Criss, ce ți-a venit?
    – Ba le ceri. Tu nu te uiți la ce se cere în liniile de comentariu?

    Are dreptate. Diavolul stă în detalii. În general, nu-mi scapă, dar… Asta e… Nu m-am uitat.
    – Ok. Încerc să rezolv chestia asta, îi spun.

    Asta am și făcut. Cam la repezeală, recunosc. Adică am dezactivat cererea obligatorie de adresă de mail. Acum e pur opțională. Adică poți completa câmpul ăla, dacă ai chef. Și dacă nu, nu. În timp, o să dau și de check-box-urile care fac câmpurle cu pricina să nu mai apară deloc. Acum e suficient să puneți un nick și să vă scrieți comentariile. De-acum, nu mai există nimic care să deconspire vreun anonimat. Vă las și un test să vedeți că e așa. Așa că, anonimi din toate țările, uimiți-mă cu cmentariile voastre, scrieți ce aveți chef.

    A… Pentru madam Ionescu, de la mine, fără număr, fără număr! Criss nu e lumina albastră despre care mai scriu. Chiar dacă e o femeie super, cu ochii ei minunat de albaștri. Nu e lumina aia, pentru că am promis să nu mă îndrăgostesc de ea. Iar eu îmi țin promisiunile. Oricât de absurde ar fi ele.

7 răspunsuri to “Anonimi din toate țările, uimiți-mă!”

  1. Dovada Says:

    Asta e testul ca nu e nevoie de adresa de e-mail 🙂

  2. mimi Says:

    Emotionant cum scrieti despre anumiti oameni….bafta am avut si eu intalnind o astfel de pepita…. te bucuri nespus cand ai o asemenea comoara langa tine, la care poti apela oricand si poti vb orice, care iti da incredere si echilibru….prietenia sincera bazata pe incredere este ceva f. rar…insa dureaza toata viata…

  3. Anonim Says:

    am citit la un moment dat o carte. care mi-a placut intr-un anumit mod, mai profund, mai adanc decat altele. scrisa de un scriitor special, salman rushdie.
    cartea despre care vreau sa vorbesc se numeste „rusinea”.
    si despre asta vorbeste in aproape 300 de pagini. despre rusine.
    rusinea de a exista si rusinea de a nu exista, rusinea de a cere, rusinea de a gandi, rusinea de a refuza, rusinea de a plange sau rusinea de a rade, rusinea de a primi, rusinea de a iubi.
    in tara asta, in care traim acum, impresia mea este ca acest sentiment s-a pierdut. nu mai exista. vorbim fara oprelisti despre orice, de la sex si tampoane igienice, la politica si fotbal, de la salarii mizere, la copii legati de parinti cu lanturi de pat pentru alocatia de la stat, de la cat au cheluit anumite „vedete” pentru nunta sau botez pana la cei care s-au stins in inchisorile comuniste, umiliti, raniti in primul rand in in demnitatea lor umana.
    nu exista nimic despre care sa ne fie rusine a vorbi.
    copiii invata de mici, din scoala primara diferenta dintre revistele sexy din germania si cele romania (o diferenta de expunere in fotografii, sesizata de un pusti de 6 ani) dar nu invata si respectul datorat unei femei sau unui batran, esti apreciat astazi dupa masina pe care o ai, dupa vila cu piscina din afara orasului si dupa nevasta tanara si blonda, a doua, a treia, ce mai conteaza, totul este sa fii cat mai uniform in gandire si in aparitie.
    ne speriem de unicitate, de a fi altfel. ne e team,a de a ne opune unor uniformizari, de a ne asuma curajul de a nu fii „in randul lumii”, daca lumea este asa cum o vedem si din care nu putem face parte.
    ce citesc aici, pe acest blog, ma face sa fiu libera, sa simt ca a fi diferit nu inseamna neaparat a fi rau, a-ti auma trairile si sentimentele, a te cunoaste pe tine si a refuza sa fii ca ceilalti.
    nu mai exista rusine.
    de fapt, cred ca mai exista poate, in satele vechi, in care civilizatia asta internet broadband nu a intrat inca.
    acolo unde te inchini inca inainte de a te aseza la masa. acolo unde iti respecti parintii, acolo unde ii ajuti pe cei care iti cer ajutorul pur si simplu, fara sa le ceri ceva la schimb.

  4. limited edition Says:

    Este un blog dashtept, pentru oameni altfel… face parte din categoria „prietenii stiu de ce” si as putea adauga „si pentru ce”…

  5. Aralya Says:

    Astazi am descoperit blogul asta si tot citesc… nu stiu daca voi fi dezamagita la un moment dat, pentru ca ma astept sa fiu dezamagita de „stiti cuvantul acela care are legatura cu manipularea” , dar pe de alta parte am un sentiment de incredre (care vine de la a crede, daca mai tinea minte cineva)

    Exact acum o saptamana beam o cafea cu o prietena, discutand viata amoroasa a unui prieten comun. Ideea era ca e foarte frustrant sa traiesti intr-un cerc restrans, unde toti au exact acelasi limbaj „onomatopeic” sau „automatizat” si daca vii cu altceva sau esti altfel, esti considerat ciudat sau nebun. E foarte reconfortant, iti da speranta cand sunt altii – cativa care te inteleg, alti nebuni. Dar ce e normalitatea? O norma general acceptata iar intr-un cerc restrans (altul, minoritar :)) , normalitatea e data de acea mica majoritate.

    Imi amintesc acum , nu stiu de ce, de liceu – care a trecut de mult si cand am inceput sa fumez ca sa ma integrez…cum gandurile mele erau in mare contradictie cu ceea ce auzeam la masa din jur, si ar fi fost absolut ciudat sa vorbesc despre ce intelegeam si simtem in legatura cu scrierile lui Sorin Titel. Pana cand am hotarat ca pot crede ce vor, voi fi cum sunt. Inseamna ca sunt fraiera (a se citi libera)? Intre timp am ajuns sa fumez cam mult…

  6. anaid Says:

    citesc printre rinduri si ma..pierd..este foarte obositor sa fac lectura cu sute de patratele-n fatza ochilor..evident, n-am diacritice romanesti..((…ce ghinion:(

  7. Cristian Ureche Says:

    Astazi am descoperit blogul de fata. Sunt un ardelean cu o parere destul de nasoala despre „sudisti”, mitici etc. Personajul a intrat in viata mea pe vremea cand exista site-ul http://www.tufaciviitorul.ro . Nu ii cunosc varsta. Nu stiu exact ce face. Nici nu stiu cum am ajuns sa il reintalnesc…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: