Pentru tot ce nu încape într-un haiku

    Am tot fost întrebat ce e chestia asta cu haiku-urile în blogul meu. Și mărturisesc că nu știu. Știu doar că ele îm apar brusc în minte, atunci când timpul începe să-și pună sieși frână, până când clipa seamănă cu un an sau cu o viață de om. Și mie mi se pare că așa arată clipa aia, cu vorbele puse așa, una după alta, cu tipicul aproape rigid al unui haiku. Uite că până și pentru felul meu de-a fi s-a inventat un șablon. Numai că haiku ăsta e un fel de atom de clipă dilatată la maximum, atât de rezistentă la orice încercare de a o divide încât șablonul numit haiku e tocmai de-aia așa. În afara blog-ului ăstuia nu am mai scris nicăieri, niciodată un haiku. E prima dată când mi se întâmplă să scriu așa și e prima dată când nu elaborez nimic în felul de a scrie. Sunt cuvinte care pur și simplu se așează în felul ăsta în mine. Așa le simt eu cu simțurile și nu le gândesc nicidecum cu gândul. Și mă bucur că e așa și mă bucur că lucrul ăsta mi s-a întâmplat pur și simplu, fără să îl caut în vreun fel, că a venit într-o zi peste mine, mi-a deschis ușa și mi-a spus „hai încoace, că mie îmi place să trăiesc totul în felul ăsta direct, clar, pur și simplu, fără filosofii și diplomații”, iar eu am intrat pe ușa aia deschisă pentru că am știut că s-a deschis pentru mine, am intrat fără să mă gândesc la nimic, exact așa cum merg pe stradă, punând pas după pas, privind înainte pentru că nu am nici un motiv să mă uit în jos. Așa am ajuns eu în lumea dilatării timplui în așa un hal încât clipele alea devenite cât o viață de om nu se mai puteau împărți la nimic. Nici măcar la ele însele. Așa am început să spun povestea lor în cuvinte care nu se mai pot împărți la nimic. Nici măcar la ele însele.

    Da’ uite că dincolo de ușa aia am mai dat de o ușă și s-a deschis și ea spre mirarea mea, pentru că nu am crezut ca sunt vrednic să trăiesc tot ce e de trăit acolo. S-a deschis la fel de neașteptat, nici măcar nu știam că ea există în acel loc, în definitiv atunci când ești înconjurat de atâtea lucruri minunat de înalte sau copleșitor de frumoase sau triste ca un hău sau exuberant de vesele, e foarte greu să vezi o ușă. Acolo am descoperit că există, nici nu știu cum să le spun, stări le-aș spune, pentru care nu s-au inventat vorbe de vorbit cu ele, nu există nici măcar ideograme sau pictograme pentru a le privi cumva cu privirea, pentru că, nu știu nici eu de ce, dar cred tare de tot că e așa, foarte puțini oameni au avut norocul de a le trăi. Iar cuvintele și semnele, se știe, au fost făcute pentru a comunica lucruri cunoscute de toți și cunoscute de toți în același fel.

    Chiar nu am habar cum de-am avut eu norocul ăsta, fără să fac, din nou nimic, nu știu cum de m-am pomenit cu ușa aia deschisă dintr-odată, cum de m-am pomenit așa în locul numit nicăieri, cum de am aflat eu că nicăieri există cu adevărat și uite că poți umbla pe acolo așa cum ai fi umblat prin grădinile suspendate ale Semiramidei. Mă exist acolo și iată ca nu pot spune nimic cu vorbe, nici cu semne, nici cu haikuri. Pentru că acolo totul e făcut dn priviri care nu pot fi povestite sau privite nici măcar cu privirile prelungi ale stelelor și din bătăi de inimă care nu pot fi bătute nici măcar de aripile de fluturi și din atingeri de suflet care nu pot fi atinse nici măcar de marginile de curcubee. Ele nu mai încap într-un haiku, ele dilată clipa la toată istoria Universului și pentru că despre ele nu am cu ce povesti, îmi cer iertare…

Un răspuns to “Pentru tot ce nu încape într-un haiku”

  1. Metalshrine Says:

    Frumos!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: