Deșertul e întotdeauna roșu

    Ai renunțat să mai mergi într-o direcție oarecare. Oricum, toate direcțiile duc spre nicăieri. Ideea cu respiratul nu e nici ea cine știe ce idee. Dacă e zi, suflarea ta e fierbinte și simți felul ăla ciudat cu miros de scorțișoară în care respirația ta îți arde barba, scarabeul și-a reluat drumul lui imperturbabil, îl vezi dând din coadă, ca un câine vesel, căutându-ul pe următorul de adus în deșert, are între coarne un Soare, roșu, fierbinte, nou-nouț, ala al tău stă pravălit peste tine, dogoritor, de nestins, îți crapă încet pielea, dar nu simți mare lucru și intuiești că înăuntru nu mai e nimic de protejat cu pielea aia, poate să crape, în definitiv, așa a crăpat ea și alaităieri și în afară de durerea cu care te obișnuiești, devine o chestie normală, nu ți s-a întâmplat cine știe ce, ai dat mâna cu toată lumea, le-ai zâmbit la fel, ai spus ce aveai de spus, scris ce aveai de scris, totul e în aceeași ordine universală indiferent de felul în care se mută acul peste statistici, la „Ce mai faci?” tot „Bine” răspunzi, ai reflexele ok, ai putea crede chiar că așa e normal. Dacă e noapte, suflarea ta e rece și simți felul ăla ciudat cu miros de zăpadă proaspătăîn care respirația ta îți arde barba, scarabeul are irizări de lună, e minunat, e departe de tine dar îl vezi așa, minunat cum e el, habar n-ai ce caută, știi sigur că nu pe tine, tu ești deja în punctul în care toate direcțiile sunt convergente, nu pleacă nimic de aici, îți privești pielea albă, lipsită de orice urmă de bronz, refăcută pentru ziua de mâine, și asta devine o cheste normală, face parte din același film, pentru asta sunt buni prietenii, să stea cu tine în jurul unei mese de cafenea, să îi imbibi cu tot răul care îți e în timp ce ei te bandajează cu frunze de laur, cu ei e mai complicat, nu le poți spune „Bine” când te întreabă „Ce mai faci?”, au și ei prostul obicei să te întrebe chestia asta, aici chestia cu statisticile nu ține și abia aștepți să înceapă iar să dogorească soarele ăla transformat în praf de nor. Și s-a făcut din nou zi și s-a făcut din nou noapte.

    În Deșert nu există Stele Polare. Ele sunt în cealaltă parte a Pământlui și e atât de mult Pământ până acolo că te lași păgubaș. În Deșert nu se moare, moartea e de cealaltă parte a Pământului și ea, atât de departe încât o poți atinge cu mâna.

2 răspunsuri to “Deșertul e întotdeauna roșu”

  1. CLaudia Says:

    M-am tot gandit zilele astea la libertate. Si imi dau seama ca lipsirea de libertate poate fi una dintre cele mai mari spaime… mai mare decat boala, decat lipsa unui picior… decat singuratatea unei iubiri nemarturisite. Si mai ales lipsirea de libertate cinica, fara motiv, fara scapare, fara eliberator… ca a unui porumbel cazut intre geamurile unei bucatarii ale unui apartament parasit de la etajul 10 chiar vis-a-vis de geamul bucatariei mele, chiar sub ochii mei si-a neputintei mele pentru ca nimeni nu are cheia sau nu-l cunoaste pe cel care detine cheia eliberarii…

  2. uhitto Says:

    uite acu imi trimise cineva aceasta adresa. m-apuc de citit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: