Cântul IV sau vedere trimisă din Troia

    Noaptea orașul pare viu. Probabil că e un rezultat al trecerii aerului printre copaci și freamătul ăsta al lor îl învie. E un lucru care se repetă în fiecare zi. Seara are miros de așteptare și dintr-o dată frunzișul începe să se audă răcoros, simți că te cheamă, uneori îți vine să îți lipești sufletul de coaja unui copac, alteori să sari în primul taxi și să dispari cu el în oceanul de neon, verde, ca valurile astea care au un fel aproape copilăresc de a se izbi de stânci, malul e aproape, banuiești că Troia e acolo chiar daca ceața dimineții nu te lasă să vezi dincolo de plaja care îți amintește de marea debarcare din Normandia, oracolul ți-a spus să nu pășești primul, îți arunci scutul în valuri și sari pe el, ai mai trimis un fraier la moarte, te gandești că toată chestia cu oracolul e o porcărie, că zeii ucid cu premeditare și nu se ia nimeni de ei, ai ajuns pe mal, ești aproape de Ilion.

    La o primă vedere, Troia e o cetate ca oricare alta. Are ziduri care nu seamănă cu cele de la Micene, are porți care nu seamănă cu poarta Iștar a Babilonului, pare o cetate comună, nici măcar ideea că acolo stă Elena care a stârnit toată nebunia asta nu mi se pare o mare chestie, am preferat întotdeauna asfaltul, betonul și sticla, chiar și pietrele uriașe din zidurile ridicate de ciclopi, iar aici nu e nimic asemănător. Zidurile astea sunt altfel, par prea elaborate, prea gândite pentru a nu ascunde ceva șubred în ele și cred că felul lor de a fi vine din felul de a fi al locuitorilor cetății.

    Zidurile astea îmi amintesc de povestea spusă de Umberto Eco în Numele Trandafirului. Povestea cu sfârșitul scolasticii. În vremurile în care scolastica era învățătura laică cu titlu de adevăr absolut, copiii studiau tot felul de aiureli cum ar fi faptul că dacă iei un corn de rinocer, îl arzi, îl pisezi, faci un cerc din cenușa lui și pui un păianjen înăuntru, păianjenul nu va putea ieși în exteriorul cercului. Copiii învățau tâmpenia asta, generație după generație, fără să se întrebe nimic, o învățau pur și simplu, așa cum respiri, până într-o zi când în insulele Britanice cineva s-a întrebat cacă o fi chiar așa. A luat un corn de rinocer, l-a ars, l-a pisat, a pus un păianje înăuntru, iar păianjenul a ieșit din cerc. Păianjenului ăluia îi datorăm, noi oamenii, ieșirea dintr-o paradigmă tâmpită. Ori zidurile cetății ăsteia, nu știu de ce mă duc cu gândul la povestea spusă de Eco, par făcute de oameni care nu au aflat că păianjenul poate ieși din cerc.

    Stau pe scutul meu, aruncat pe plajă, mă uit la Protesilaus care a sărit în urma mea, încrezător că profeția se va împlini pentru mine, mă uit cum aleargă plin de încredere și trufie spre zidul acela ciudat, în curând profeția se va împlini, văd deja ceata de arcași care îl vor săgeta încordându-și arcurile, nu vreau să îi privesc sfârșitul, îmi iau scutul ud de spuma valurilor și mă îndrept cu tristețe spre pământul străin căruia îi voi face umbră de pomană în următorii zece ani.

    Ah, nu am urât pe nimeni niciodată, dar pe ticălosul de Palamedes îl urăsc. Pentru că m-a dus în captivitatea asta de război care nu e al meu, îl urăsc. Privesc pe fereastra biroului în care stau, lumea pare la fel, eu însumi par la fel, dar sunt o sumedenie de lucruri schimbate brusc, de parcă ar fi o gravură a lui Esher întoarsă cu capul în jos, tocmai când ajunseseși să te obișnuiești cu ea așa cum stătea acolo, oricât de paradoxală era lumea din ea și acum ești convins că e cu capul în jos și nu reușești să îți înăbuși uimirea. M-au adus aici pentru că eu gândesc. Toți coloșii ăștia de mușchi m-au adus aici pentru că eu gândesc. Eu nu am făcut la fel cu Ahile. Lui Ahile i-am dat șansa să aleagă și a ales sabia. A fost alegerea lui. Mie nu mi-a dat nimeni șansa asta. Nu am avut între ce să aleg. Doar între mine și mine. Asta e o alegere pe care nu o poți face.

    S-a lăsat noaptea. E frig. Îmi place frigul. Îmi place noaptea, orașul după ploaie, brăzdat de taxiuri galbene și mașini de șmecheri îmbogățiți de vremuri tulburi, îmi plac până și șoferii de taxi care habar n-au unde e locul în care le ceri să te ducă și te obligă să fii atent la drum și să vorbești aiurea la telefon în timpul ăsta, zidul are irizări de reclamă luminoasă, alături, la corturi soldații și-au aprins focurile, îmi amintesc de o imagine din Harlem cu încălzitul în jurul unui tomberon arzând, mi se pare o imagine extrem de umană și îi plâng în sinea mea pe cei care nu mai sunt în stare să guste bucuria asta măruntă de a sta cu prietenii în mijlocul unei nopți reci în jurul unui tomberon, m-au adus aici pentru că gânditul meu e singura armă pe care o au cu adevărat și uite că mă cuprinde un soi de responsabilitate pentru ce am de făcut. Îl caut instinctiv pe Nestor, e și ăsta un băiat deștept, numai că știu că nu mă va ajuta cine știe ce din rațiuni de proprietate intelectuală, nu știu ce se tot fâțâie Epeius pe-aici, omul e dulgher, poate cel mai bun din toată Elada, cred că l-au adus pentru reparat corăbiile dacă o să fie nevoie și uite că se pare că va fi nevoie și de el, mă gândesc cu cine m-aș putea împrieteni pe-aici, Nestor ăla e un tip cu care aș avea ce să vrbesc, da’ parcă nu-mi vine să îi spun mare lucru.

    Zidurile cetății mă intrigă. Sunt atât de bine lucrate, atât de perfect îmbinate pietrele dn ele, încât ceva îmi spune că oamenii care le-au făcut au o șubrezenie mare în ei. Nevoia asta de ordine a lor îmi spune că e ceva în ei care nu stă în echilibru. O prietenă îmi povestea că de câte ori este nefericită se apucă să facă ordine prin casă. Cam așa e cu zidurile astea. Înconjurarea de ordine e un lucru care indică mult dezechilibru în cei care locuiesc aici. Nu zidul o să cadă ci oamenii înconjurați de el. Acolo va trebui să pricep mai multe.

    Cât timp îți trebuie să înțelegiun om? Mă tem că mult, foarte mult. Oricum, eu am de înțeles un popor întreg și pentru asta nu e nevoie de cine știe ce timp. Când sunt împreună oamenii sunt mai puțin ei și mai mult ceea ce li se cere să fie. Prin tot ce simplifică individul uman și îl face individ statistic. Prin reguli și instituții. E suficient să le știu regulile și instituțiile pentru a-i învinge. Să le știu, să le pot diseca atent, să spun iată cum arată o secțiune prin rinichiul acestei societăți, laringele societății ăsteia funcționează cam așa, creier nu are. Nu are nici o societate așa ceva. Atunci când gândești s-a terminat cu orice sistem coerent de reguli. Nici suflet nu are. Atunci când îți folosești sufletul, regulile dispar ca prin farmec. Are stomac, intestine ficat, plămâni, are tot ce-i trebuie pentru a trăi, robotic, simplu, ordonat. E suficient să înțeleg felul ăsta simplu, robotic, ordoat de a fi și îi voi învinge.

    A… Și le plac caii.

Un răspuns to “Cântul IV sau vedere trimisă din Troia”

  1. Metalshrine Says:

    E greu sa mai spui ceva dupa o asa radiografie prin acelasi organism vazut din mai multe puncte de vedere convergente…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: