Archive for April, 2008

haiku

25/04/2008

Ce lipsire de ecou
Să nu îți pot răspunde
Altfel decât privind norii

haiku

25/04/2008

Alb de lună
Ghemuit între coastele mele
Amintire de curcubeu

haiku

25/04/2008

Suflet încapsulat
În doze zilnice
Eliberate cu rețetă

Despre elite

22/04/2008

    Am văzut destul de multe lucruri scrise sau spuse despre altfel, ca și cum lucrul ăsta e o chestie super în sine. Și eu nu cred că este deloc așa. De-aia simt nevoia să scriu ceva și despre altfel-ul ăsta. Pentru că și altfel-ul ăsta e tot un fel de ism. Vreau să spun, de la bun început, că eu nu cred deloc într-o împărțire a lumii în elite și în mase. De fapt nu cred în nici un fel de împărțiri care ar avea vreo conotație calitativă. Nici în conotațiile foarte abstracte ale noțiunilor de bine și de rău nu cred. A fost o vreme în care îmi negam copilăria și încercam să mă dau mare în ochii mei în primul rând cu tot felul de idei pe care le culegeam de prin biblioteci și eram foarte convins că le pătrunsesem înțelesurile. Mai târziu, o dată cu trecerea coșurilor de pe față (n-am avut cine știe ce, dar ca tot omul) și regăsirea coplăriei și a întrebărilor ei simple, m-am prins, habar n-am cum dar m-am prins, că tot ce reușisem să pricep din bibliotecile alea erau doar tâmpeniile facile spuse frumos și că tot restul lucrurilor de care eram eu mândru stăteau în mine pline de neânțelesuri, mnunat de neânțelese, pline de o tristețe senină din aia de care te întrebă prietenii ce naiba ai azi și tu nu ai de fapt nimic, ești foarte ok și nu pricepi ce tot vor toți cu felul în care te uiți sau îți ții colțurile gurii.

    Eu nu scriu blog-ul ăsta pentru a fi altfel. Și dacă cineva a înțeles lucrurile așa, îmi cer iertare. Pentru că eu nu sunt nici altfel, nici la fel și nici nu pricep în raport cu cine sau cu ce ar trebui să fiu în vreun fel. Sunt, pur și simplu, atât cât îmi este dat să fiu, după ce nu o să mai fiu deloc nu simt nevoia să fiu disecat în nici un fel, câteodată mă uit în oglindă și simt că nu am nici o legătură cu mutra de acolo, alteori deversez bucăți de suflet trăit, de-ală care nu se mai întoarce pentru că s-a cristalizat în lucrurile pe care le numesc haiku și îmi iau pumi în cap că le zic așa, alteori văd câte ceva în jurul meu sau în mine însumi și scriu despre asta, nu vreau să scriu nici frumos, nici urât, scriu așa cum trăiesc ceea ce scriu și, cu riscul de a-mi scrie doar mie, nu-mi doresc să fiu în nici un alt fel decât sunt pur și simplu.

    Am avut, de multe ori, senzația asta cu dorința de a aparține la ceva. În momentele acelea mi se părea că așa are loc un fel de transfer dublu de calități între mine la chestia căreia îi aparțineam. Sunt o sumedenie de instituții și organizații de felul ăsta: biserici, cluburi sportive, organizații neguvernamentale, fundații, mă rog, o grămadă. Fiecare cu misiunea, regulile și cotizanții lor. Pe lângă ele există și apartenențe neformalizate. Aia care împarte oamenii în elite și mase mi se pare cea mai de căcat. Departe de mine gândul că oamenii sunt toți la fel. Numai că nu mă pot obișnui cu ideea de a compara liniar totul. De a introduce relații de ordine între oameni. E exact diferența dintre a gândi lucrurile într-o singură dimensiune și a le gândi măcar în două. Cred că toți ne amintim din școală că în timp ce dreapta reală era mulțime ordonată, planul nu era. Elită din ce punct de vedere? Și cu întrebarea asta constatăm că dărămăm cam tot. Când stau în bibliotecă elită e tipul ăla deștept a cărui carte o citesc, cand iubesc elită e fata asta cu ochi aurii, când merg la sala elită e tipul ăla cu un munte de mușchi făcuți fără injecții, când merg la cumpărături elită e tipa de la casă care mă ajută să îmi rezolv cumpărăturile cât mai repede. Cum naiba să îi compari între ei? Poate că pe fata aia care nu e în stare să se descurce la casa unde lucreză aș iubi-o iar tipul aăa care nu face mare lucru în sală a scris o carte mișto de tot. Păi ce, e de colo?

    Nenoricirea apare atunci când nici nu scrii cine știe ce chestie, nici nu te-ar iubi nimeni cine știe ce, nici nu te îngrijești de tine cât de cât, nici nu te descurci foarte tare cu ceea ce ai de muncit, ai o cultură puțin peste medie însă, ți se pare că le știi pe toate ca un om mare și într-o dimineață îți vine așa, dintr-o dată, să te simți altfel, să te simți elită adică. Nashpa…

haiku

22/04/2008

Nu am nume
Numele meu ar fi fost
Cel inventat de o privire

haiku

22/04/2008

Venirea ta se numește verde
Atinsul tău se numește tremur
Privirea ta se numește venire de atins

haiku

22/04/2008

Răsărit de surâs
Cerc rosu
Pe orizontul meu

Cântul IV sau vedere trimisă din Troia

21/04/2008

    Noaptea orașul pare viu. Probabil că e un rezultat al trecerii aerului printre copaci și freamătul ăsta al lor îl învie. E un lucru care se repetă în fiecare zi. Seara are miros de așteptare și dintr-o dată frunzișul începe să se audă răcoros, simți că te cheamă, uneori îți vine să îți lipești sufletul de coaja unui copac, alteori să sari în primul taxi și să dispari cu el în oceanul de neon, verde, ca valurile astea care au un fel aproape copilăresc de a se izbi de stânci, malul e aproape, banuiești că Troia e acolo chiar daca ceața dimineții nu te lasă să vezi dincolo de plaja care îți amintește de marea debarcare din Normandia, oracolul ți-a spus să nu pășești primul, îți arunci scutul în valuri și sari pe el, ai mai trimis un fraier la moarte, te gandești că toată chestia cu oracolul e o porcărie, că zeii ucid cu premeditare și nu se ia nimeni de ei, ai ajuns pe mal, ești aproape de Ilion.

    La o primă vedere, Troia e o cetate ca oricare alta. Are ziduri care nu seamănă cu cele de la Micene, are porți care nu seamănă cu poarta Iștar a Babilonului, pare o cetate comună, nici măcar ideea că acolo stă Elena care a stârnit toată nebunia asta nu mi se pare o mare chestie, am preferat întotdeauna asfaltul, betonul și sticla, chiar și pietrele uriașe din zidurile ridicate de ciclopi, iar aici nu e nimic asemănător. Zidurile astea sunt altfel, par prea elaborate, prea gândite pentru a nu ascunde ceva șubred în ele și cred că felul lor de a fi vine din felul de a fi al locuitorilor cetății.

    Zidurile astea îmi amintesc de povestea spusă de Umberto Eco în Numele Trandafirului. Povestea cu sfârșitul scolasticii. În vremurile în care scolastica era învățătura laică cu titlu de adevăr absolut, copiii studiau tot felul de aiureli cum ar fi faptul că dacă iei un corn de rinocer, îl arzi, îl pisezi, faci un cerc din cenușa lui și pui un păianjen înăuntru, păianjenul nu va putea ieși în exteriorul cercului. Copiii învățau tâmpenia asta, generație după generație, fără să se întrebe nimic, o învățau pur și simplu, așa cum respiri, până într-o zi când în insulele Britanice cineva s-a întrebat cacă o fi chiar așa. A luat un corn de rinocer, l-a ars, l-a pisat, a pus un păianje înăuntru, iar păianjenul a ieșit din cerc. Păianjenului ăluia îi datorăm, noi oamenii, ieșirea dintr-o paradigmă tâmpită. Ori zidurile cetății ăsteia, nu știu de ce mă duc cu gândul la povestea spusă de Eco, par făcute de oameni care nu au aflat că păianjenul poate ieși din cerc.

    Stau pe scutul meu, aruncat pe plajă, mă uit la Protesilaus care a sărit în urma mea, încrezător că profeția se va împlini pentru mine, mă uit cum aleargă plin de încredere și trufie spre zidul acela ciudat, în curând profeția se va împlini, văd deja ceata de arcași care îl vor săgeta încordându-și arcurile, nu vreau să îi privesc sfârșitul, îmi iau scutul ud de spuma valurilor și mă îndrept cu tristețe spre pământul străin căruia îi voi face umbră de pomană în următorii zece ani.

    Ah, nu am urât pe nimeni niciodată, dar pe ticălosul de Palamedes îl urăsc. Pentru că m-a dus în captivitatea asta de război care nu e al meu, îl urăsc. Privesc pe fereastra biroului în care stau, lumea pare la fel, eu însumi par la fel, dar sunt o sumedenie de lucruri schimbate brusc, de parcă ar fi o gravură a lui Esher întoarsă cu capul în jos, tocmai când ajunseseși să te obișnuiești cu ea așa cum stătea acolo, oricât de paradoxală era lumea din ea și acum ești convins că e cu capul în jos și nu reușești să îți înăbuși uimirea. M-au adus aici pentru că eu gândesc. Toți coloșii ăștia de mușchi m-au adus aici pentru că eu gândesc. Eu nu am făcut la fel cu Ahile. Lui Ahile i-am dat șansa să aleagă și a ales sabia. A fost alegerea lui. Mie nu mi-a dat nimeni șansa asta. Nu am avut între ce să aleg. Doar între mine și mine. Asta e o alegere pe care nu o poți face.

    S-a lăsat noaptea. E frig. Îmi place frigul. Îmi place noaptea, orașul după ploaie, brăzdat de taxiuri galbene și mașini de șmecheri îmbogățiți de vremuri tulburi, îmi plac până și șoferii de taxi care habar n-au unde e locul în care le ceri să te ducă și te obligă să fii atent la drum și să vorbești aiurea la telefon în timpul ăsta, zidul are irizări de reclamă luminoasă, alături, la corturi soldații și-au aprins focurile, îmi amintesc de o imagine din Harlem cu încălzitul în jurul unui tomberon arzând, mi se pare o imagine extrem de umană și îi plâng în sinea mea pe cei care nu mai sunt în stare să guste bucuria asta măruntă de a sta cu prietenii în mijlocul unei nopți reci în jurul unui tomberon, m-au adus aici pentru că gânditul meu e singura armă pe care o au cu adevărat și uite că mă cuprinde un soi de responsabilitate pentru ce am de făcut. Îl caut instinctiv pe Nestor, e și ăsta un băiat deștept, numai că știu că nu mă va ajuta cine știe ce din rațiuni de proprietate intelectuală, nu știu ce se tot fâțâie Epeius pe-aici, omul e dulgher, poate cel mai bun din toată Elada, cred că l-au adus pentru reparat corăbiile dacă o să fie nevoie și uite că se pare că va fi nevoie și de el, mă gândesc cu cine m-aș putea împrieteni pe-aici, Nestor ăla e un tip cu care aș avea ce să vrbesc, da’ parcă nu-mi vine să îi spun mare lucru.

    Zidurile cetății mă intrigă. Sunt atât de bine lucrate, atât de perfect îmbinate pietrele dn ele, încât ceva îmi spune că oamenii care le-au făcut au o șubrezenie mare în ei. Nevoia asta de ordine a lor îmi spune că e ceva în ei care nu stă în echilibru. O prietenă îmi povestea că de câte ori este nefericită se apucă să facă ordine prin casă. Cam așa e cu zidurile astea. Înconjurarea de ordine e un lucru care indică mult dezechilibru în cei care locuiesc aici. Nu zidul o să cadă ci oamenii înconjurați de el. Acolo va trebui să pricep mai multe.

    Cât timp îți trebuie să înțelegiun om? Mă tem că mult, foarte mult. Oricum, eu am de înțeles un popor întreg și pentru asta nu e nevoie de cine știe ce timp. Când sunt împreună oamenii sunt mai puțin ei și mai mult ceea ce li se cere să fie. Prin tot ce simplifică individul uman și îl face individ statistic. Prin reguli și instituții. E suficient să le știu regulile și instituțiile pentru a-i învinge. Să le știu, să le pot diseca atent, să spun iată cum arată o secțiune prin rinichiul acestei societăți, laringele societății ăsteia funcționează cam așa, creier nu are. Nu are nici o societate așa ceva. Atunci când gândești s-a terminat cu orice sistem coerent de reguli. Nici suflet nu are. Atunci când îți folosești sufletul, regulile dispar ca prin farmec. Are stomac, intestine ficat, plămâni, are tot ce-i trebuie pentru a trăi, robotic, simplu, ordonat. E suficient să înțeleg felul ăsta simplu, robotic, ordoat de a fi și îi voi învinge.

    A… Și le plac caii.

haiku

21/04/2008

Încercare de sunet
Ca un cântec
Pentru orbi

haiku

21/04/2008

Dacă m-ai chema acum
Dacă ar rasari o frunza
Dacă ar infrunzi un ocean…