Muzeul și bariera sau despre cum poți face un gard din hartie

    Am fost zilele trecute în clubul Muzeului țăranului român. Cu prietenul meu Harry. Harry e un fel de Noe și eu chiar cred că e un golem de Noe pentru că așa cum Ulise tot revine generație după generație rătăcitor ca o planetă, la fel face și Noe. Vine și el, din generație în generație, dar într-o altă alcătuire a venirii. Noe vine ca să nu uităm. Ca să renaștem prin neuitare. Iar eu cred că în generația noastră el a venit cu numele Harry Tavitian. Omul ăsta sfios de simplu tot adună sunetele lumii într-o Arcă ciudata peste care își plimbă degetele lui lungi de scamator. Arca asta de sunete e demult pe Ararat și de-acolo de sub acoperișul degetelor sale ea ninge sau plouă sau se însorește peste tot ce se revarsă, da’ uite că Harry nu se oprește din adunatul ăsta de sunete, tot îndeasă în Arca lui, cu o încăpățânare de hârciog o girafa de sunet și un urs polar de sunet și le pune lângă pelicanii de sunet aduși de departe din Saint Louis, an după an Arca lui rodește specii de sunete nemaiauzite și renașterea asta a lor prin neuitare este probabil cea mai înțeleaptă înțelepciune de scamator cu care a fost el hărăzit.

    Harul lui Harry nu e singular. Și spun lucrul ăsta spre lauda lui. Ascultându-l acolo, la Muzeul țăranului român, mi-am dat seama că era într-unul dintre cele mai potrivite locuri în care putea fi. Pentru că în acel loc trăiește încă un alt fel de artă de-asta de Noe, alt fel chiar decât arta pe care a practicat-o întemeietorul locului, Horia Bernea. Este arta care poate învia un muzeu. Cred că muzeul țăranului român este lucrul cel mai frumos de folositor de înțelept făcut de Horia Bernea în drumul său spre înnoptare. Este un muzeu viu. Incă.

    Eu nu știam că trebuie să pun cuvântul acesta „încă”. Mi l-a spus o prietenă, la telefon, aflând că merg să trăiesc alături de Harry minunea vederii lumii prin sunete. „Păi de ce?”, am întrebat-o, „de ce încă?”. Așa am aflat, din nou, că nu există în lumea asta o armă mai ucigașă decât prostia primitivă și militantă. Prostia care decide. Nimic nu ucide cu o mai mare acuitate, cu calmul senin al lui „it’s nothing personal, it’s just business” ca prostia care decide. Și uite că s-a întâmplat din nou. Sigur, locul e altul decât cel de data trecută. O să spuneți că bat câmpii, că un muzeu nu poate fi ucis, un muzeu e un soi de clădire cu lucruri în el, dar eu vă voi răspunde că există și muzee de-astea vii, care au plămân și inimă și creier de muzeu și respiră și gândesc și se bucură și se întristează și din punctul ăsta de vedere seamănă mai degrabă cu bisericile, așa cum erau ele ma demult și mai sunt și acum în multe locuri.

    Ca să ucizi un muzeu viu, ai nevoie de un algoritm. Matematicianul din mine îmi spune ca sunt tâmpit că zic așa ceva, un algoritm e o chestie logică, facută cu cap, dar am să-i spun matematicianului ăstuia din mine că se înșeală, în lumea socială a oamenilor pentru un algoritm e suficientă o căpetenie. Așa că, lăsând matematica, o să vă spun care cred eu că e algoritmul uciderii unui muzeu viu. Ca pe-o rețetă de alchimie. Se începe cu o idee fixă. Ea poate izvorâ din ură sau din lăcomie sau din altele asemenea și nu poate să se maturizeze decât având prostia primitivă drept catalizator.  Punerea în operă a unei idei fixe, mai ales dacă e o tâmpenie, necesită o comisie de analiză (câteodată, în cazuri extreme, îi mai zice de anchetă). O comisie de analiză e un lucru tare de tot. Ea face rapoarte. E o chestie colectivă de făcut rapoarte. Care vin în întâmpinarea (n-am găsit altceva care să nu sune a limbă de lemn) ideii fixe. Adică aplaudă ideea fixă, o pupă strașnic în cur și se chinuie să o argumenteze cu cuvinte alese cu grijă din DEX, ca să fie clar de tot, ca să fie evident, că ideea fixă e un soi de adevăr suprem la fel de nedemonstrabil ca axioma paralelelor. Raportul cu pricina e paloșul care ucide. Pentru că ultimul pas al algoritmului este punerea în practică a măsurilor propuse. Așa le zice, n-am inventat eu sintagma asta…

    În cazul Muzeului țăranului român, habar n-am a cui a fost ideea fixă. Și cu atât mai puțin pricina care a generat-o. Raportul e public, ca orice lucru foarte important. Și ca orice lucru extrem de important a fost întocmit (mișto cuvânt!) într-un minister. Cel care se ocupă de muzee, ca să nu rămână fără nimeni pe-acolo care să le întrețină, cred. Cred că ăsta e lucrul la care se gândesc mai tot timpul cei care gestionează cultura. Cum să întrețină. La asta se gândește, dar eu zic că mai cu folos, doamna căreia îi platesc întreținerea la bloc. Are și un motiv cât se poate de serios: locuiește pe scara pe care stau și eu. Noi ăștia de la bloc așa locuim. Pe scară. Mă tem că cei care sunt însă în comisii dintr-astea nu stau pe aceeași scară cu muzeul. Cel mult pe alta. De-aia îi enervează rău de tot atunci când nu văd exponate înșiruite disciplinat cu gărduleț să nu pună naibii cineva mâna pe ele, cu tăblițe metalice cu numere de inventar batute în cuie, cu regulamente de ordine interioara și cu hidrantul și extinctorul la vedere. Muzeele vii sunt haotice și haotic înseamnă nashpa rău de tot. Păi ce, poți inventaria haosul? Eu cred, că oamenii care pot gândi așa, trăiesc așa. Ei nu sunt aleși întâmplător. Sunt oameni cu entropie mică. La foc mic, adică. Eu cred că acasă la ei e plin de semnalizări și gărdulețe și sensuri unice. Atunci când merg unii la alții acasă, că merg, sunt sigur de asta, eu cred că își arată unii altora încăperile și spun:

– Domnule (sau cum naiba și-or zice pe-acolo pe unde viețuiesc cele opt ore regulamentare), aici este dormitorul meu în care nici măcar nu dorm și aici e bucătaria mea în care nici măcar nu gătesc și aici e buda mea în care nici măcar nu mă cac și, în general, asta e casa mea în care nici măcar nu locuiesc în viața asta pe care nici măcar nu o trăiesc. Nu-i așa că e minunat?!

    Așa se face, dragii mei, că Muzeul țăranului român a ajuns la pasul doi al algoritmului. Mai e un pas. Probabil că îl vor face în curând. It’s nothing personal. It’s just business. Sau poate că nu îl vor face. Poate că vor vedea (de priceput, nu vor pricepe, sunt sigur) că un muzeu, ca și o biserică, o sală de concerte sau un parc nu e ceva în sine. Muzeul și biserica și sala de concerte și parcul suntem noi. Noi cei care mergem acolo să asistam la plimbarea degetelor lungi de scamator ale lui Harry peste Arca lui cu clape, noi cei care stăm de respirat cu lemnul și de vorbit cu piatra și de privit cu însorirea bucuriei că suntem împreună cu ce a gândit un om care a gândit frumos, așa cum a făcut-o Horia Bernea înainte de a se înnopta și el.

    Eu cred că dacă noi nu uităm că dincolo de pereții biroului și de ecranul calculatorului mai există și alte forme de existență și mai existăm și așa, am putea opri producerea pasului al treilea al algoritmului. Mergând din când în când acolo și povestindu-ne cum a fost să trăim și așa.

 

10 răspunsuri to “Muzeul și bariera sau despre cum poți face un gard din hartie”

  1. Crina Says:

    Am simtit ca pe o palma vestea cu MTR-ul.
    Sa le fie rusine.

  2. daninho Says:

    se mai intampla, mai ales ca traim in Romania…

  3. Nețulescu Bogdan Says:

    N-am găsit pe celălalt site al dvs, http://www.pambuccian.ro/ , un guestbook, așa că vă spun aici (cam off-topic): v-am votat și vă țin pumnii să fiți reprezentantul domeniului IT & C în Parlamentul României. Sper să sprijiniți open-source-ul.

  4. Cezar-Serban Jauca Says:

    V-am votat la Botosani.
    Simpatizantii IT-ului au nevoie de un om ca dv. in Parlament.
    Sper din inima in reusita.

  5. Vlad Says:

    Si eu am pus stampila in dreptul dvs.
    Sper sa ma pot mandri cu acest lucru in urmatorii 4 ani

  6. Horea Says:

    Si eu v-am votat la Cluj
    (x2 ca am convins-o si pe prietena mea)

    IT-ul merita mai mult in Romania

  7. Maria Says:

    Eu ma bucur pentru ragazul pe care l-ati gasit pentru a ne mai scrie cateva randuri.
    Fiul meu a fost incantat de muzeul asta care parca te primeste la el in casa si te lasa sa te asezi si iti intra in suflet. Mi-ar placea sa-l gasim acolo si datile viitoare si sa ne mai spuna cate o poveste.

  8. cristi Says:

    Scuze, poate este off-topic… Si eu v-am votat. As vrea sa ne comunicati rezultatul pe acest blog (daca e da sau ba) – am tot cautat prin oceanul internet ca sa vad rezultatul, dar site-urile au doar 4 preocupari: PSD+PC, PD-L, PNL si UDMR.
    De Dumneavoastra nu se intereseaza nimeni :(. Imi pare rau, dar asta este tara in care locuim…

  9. Horea Says:

    http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2008-12-1-5195430-0-rezultate-partiale-nivel-national-ora-14-00.pdf

    Peste 12000 de voturi 🙂

  10. Antoaneta Roman Says:

    Am citit cu durere in suflet zilele trecute despre MTR, acolo este director fostul meu profesor Vintila Mihailescu si tot acolo pune mult suflet si Lila Passima, aromanca de-a mamei.

    Iaca si petitia online, poate o puteti promova prin siteul dumneavoastra, poate cei 14.000 care v-au votat se indeamna sa o semneze.

    http://www.petitiononline.com/MTR2008/petition.html

    Tare mi-ar placea sa-l mai ascult pe Harry Tavitian cand vin pe acasa. Si pe Garbis Dedeian de altfel:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: