Archive for January, 2009

Bourreé

30/01/2009

    Zilele astea sunt clar de tot cu gândul la Bach. Mi-am amintit, nu știu de unde până unde de Bourreé-ul din Suita numărul 1 pentru lăută (acum se cântă mai degrabă cu chitara, iar pentru cei care vor să asculte așa ceva le recomand înregistrările făcute de John Williams) și de-acolo găndul m-a dus la Jethro Tull cu ideea lui Ian Anderson de a face o transcripție pentru flaut a dansului cu pricina. Cum de ani buni n-am mai ascultat muzica anilor 70, ani care au dus rock-ul în zona albumelor elaborate, cu incredibila tranziție făcută de Hendrix care a mutat munții din loc cu muzica sa spre tot ceea ce înseamnă symphonic power metal azi, mi-am zis că așa iubitor de Haggard ce sunt, ar fi o trabă să ascult din nou Bourreé-ul lui Jethro Tull venit pe lume în 1969. Evident, am vrut să văd dacă e ceva de găsit pe YouTube. Și spre marea mea bucurie, am găsit chiar clipul original, cu Ian Anderson pletos, dar am găsit și un clip cu Ian Anderson după 40 ani, cântând același bourreé în timpul unui turneu în Argentina.

    Ce n-am să pricep niciodată este de ce același om, o dată ce a reușit să facă un lucru al naibii de bun se apucă să îl complice și să îl ciopârțească și să îl innebubească de cap și să-și arate mușchii lui de virtuoz și să se încăpățâneze să demonstreze ce meseriash e el cu ce poate scoate din meseria lui cand lucrul pe care îl creease demult era atât de bine făcut încât tot ceea ce putea face era să îl repete întocmai. Și uite-așa încep eu să înțeleg de ce Bach rămâne Bach. Pentru că nu și-a arătat niciodată mușchii. Pe deplin conștient de valoarea sa, altfel nu ar fi dedicat multe dintre scrierile sale lui Dumnezeu, Bach a făcut muzică așa cum pantofarul face pantofi și croitorul haine. Pentru el asta era o meserie, o făcea foarte bine și lucrul acesta îi era de ajuns. Nu l-a interesat niciodată să moară lumea de inimă înghesuindu-se în aclamații. Nu e vorba de modestie aici. E vorba de conștiința deplină a stăpânirii unei meserii și de faptul că pentru asta nu mai ai nevoie de nici un fel de confirmări și de demonstrații nici în fața oglinzii din baie, nici în fața stadionului de fani. Bach nu a avut și nu poate avea fani. Pentru că este atemporal. Iar fanii, se știe, vin și pleacă odată cu idolul lor de o zi. În orice domeniu ar fi idol, idolul ăla.

Roți dințate

29/01/2009

    Azi sunt foarte fericit. Când sunt foarte fericit ascult Aria lui Bach. Fiecare stare are, cred eu, sunetele sale și așa mi se potrivește mie Bach cu starea de foarte fericit. Poate pentru că foarte fericit este combinația perfectă între liber și senin. Bach a scris cel mai uman lucru care mi-a fost dat să-l trăiesc vreodată și de atunci, ori de câte ori sunt foarte fericit, cânt în gândul de cântec Aria sa și felul în care mă însunez așa cu sunetele lui e un soi de flip-flop de ținut bit-ul de fericire captiv până la jertfa de adormire de tot a mea. Oricât de aberant ar părea, faptul că muzica pe care o ascult cel mai des este metalul tot de la muzica lui Bach pleacă. Si dacă eu cred că e așa, așa și este. Cu jazz-ul e altceva, e bun pentru zilele în care plouă sau e seară și locul Ariei e luat de Harlem nocturne așa cum îl cânta Sam Taylor zis The Man, așa cum Prodigy sau Tool sau Therion îmi sunt de folos când am nevoie de oarece energie venită de dinafara mea sau așa cum Sharon den Adel de la Within Temptation îmi este pentru dezliniștitirea neliniștii iar Haggard pentru ordonarea ordinii.

    Sunetele sunt ritmuri ale timpului. Fără ele timpul ar curge liniar, așa cum curge pentru pietre. Tocmai din pricina asta pietrele pot fi folositoare pentru a face trepte și ziduri. Tocmai din pricina asta treptele și zidurile sunt sprijin. Tocmai din pricina asta sprijinul nu are timp. Timp are iedera și frunza de plop asemenea palmei mâinii mele atunci când o întind pentru a da semn că vin cu gânduri pașnice, timp are floarea roșie de mac tremurând neasemuit de minunată în fragilitatea ei puternică. Timp are Soarele și Steaua Polară. Dacă aș fi fost piatră, lipsa de sunet nu m-ar fi întristat. Pentru că sunt om, mă întristează lipsa de lipsă de timp.

Întoarcerea la Ocean

28/01/2009

    De când am plecat din Troia simțeam că Oceanul mă va însoți mai tot timpul. Certitudinea asta cu miros de război câștigat fără nici un fel bucurie, fără a prădui nimic, fără poze cu piramide de capete de troieni sângerânde puse pe YouTube ca să te dai mare, fără a pricepe de ce a trebuit să-ți muți curul ocolind ditamai bucată de lume, navigând ca disperatul în mijlocul unei flote care naviga la rândul ei fără să aibă habar de ce o face. Certidudinea asta cu miros de algă putedă care nu mai este în stare să părăsească nările a fost, în mod surprinzător, singurul lucru dădător de speranță la care m-am gândit în zece ani de asediu. Cu gândul ăsta stăteam în nopțile reci ascultând glumele de Internet ale aheilor, spuse în jurul focului ca să mai treacă ceva din timpul sorocit de zei, cu gândul că el, Oceanul, înseamnă întoarcerea acasă, drumul spre ceva de unde nu mai e nevoie să pleci. Ideea că unul va vorbi în versuri meșteșugite despre cum stăteam ca proștii lânga zidurile acelea străine de orice văzusem până atunci, nu mă încălzea deloc, chiar nu l-am înteles niciodată nici pe Ahile, nici pe Ajax uriașul, nimic din tâmpeniile pe care le-au tot bolborosit pentru glorie nu s-a lipit de mine, de-aia plecarea din Troia am simțit-o ca pe o răscumpărare a faptului că sunt un om normal, că uite, cei făcuți pentru glorie nu s-au putut dezlipi de locul în care și-au lăsat oasele și că tocmai din pricina asta le-au lăsat pe-acolo, doar-doar cineva s-o îndura să trântească un monument peste ei și să scrie tot felul de chestii de admirat, singurul lucru pe care l-am admirat, oricât de supărat ar fi Poseidon pe mine, a fost drumul, drumul de ape către un loc clar, bine delimitat, un loc din care nu e nevoie să pleci nicăieri, iar drumul, indiferent de numele lui, de filiația lui a fost scopul meu din toți anii ăștia. Când Atena a început să se joace cu Steaua Polară am acceptat cu toată răbdarea din lume sfârșitul jocului. Acum stau pe cel mai înalt loc al insulei, știu că Oceanul e aproape, îl simt în nări, sărat, cu adiere de aripi de pescăruș, monoton în mișcarea sa, indivizibil în cuprinderea sa, dacă aș ști să ajung la el m-aș arunca pe spinarea de lemn a oricărui lucru plutitor și m-aș lăsa dus de el, oricum e singurul drum spre casă despre care am știința că există.

    De când Atena mi-a spus că Itaca nu mai e, fiecare drum duce la ocean. Când Atena mi-a spus, trimițându-l pe Hermes, că nu are rost să plec de pe insula lui Circe, că dincolo de ocean a rămas doar oceanul, fiecare drum duce la ocean. Pentru că eu nu o cred. Cred că e doar ceva care vine din dorința ei de a mai da apă la moară Orbului, cred că doar încearcă tot soiul de idei de final pentru ce scrie Orbul și ideea cu happy end nu i-a surâs deloc, chestiile astea cu happy end țineau în anii ’50, acum publicul s-a schimbat, cere sânge, lucrurile se scriu altfel, până și frazele s-au mai scurtat, de-aia, din nerăbdarea asta lipsită de orice țintă vine și scăderea numărului de cititori ai lui Marquez, așa e, lumea s-a tabloidizat, procesează numai lucruri scurte, rapid, în fiecare zi altfel de la fel, numai că eu refuz felul ăsta de final, fără Ithaca, cu Oceanul fără capăt, cred în capătul lui și tocmai de aceea, urc acum într-un taxi, îl privesc îndelung pe șoferul nedumerit care mă întreabă a nu știu câta oară unde mergem și greu de tot, sigur că omul a citit și el prin vreun ziar că Ithaca nu mai există, încerc să îmi descleștez gura și să îi spun, dar aerul s-a dilatat brusc și sunetele n-au prin ce să mai sune.

Poveste adevărată cu un căţel şi mai mulţi oameni (III)

27/01/2009

    Despre căţeluşa despre care am mai scris pe blog, nu mai şitm nimic. Se pare că o vecină (uite încă un motiv pentru care nu-mi place ideea de vecini) a făcut-o dispărută. De ce? De-aia. Din același motiv pentru care foarte mulți dintre noi nu pot ieși din cercul vicios al oficii pe tot ceea ce este viu pentru că eu am o viață de căcat din care nu voi ieși niciodată pentru că principala mea preocupare este să adun la greu oftică față de tot ce mișcă. Nu vorbesc în nici un caz despre egoism. Cei cu adevărat egoiști sunt numai cei care sunt cu adevărat generoși. Vorbesc despre micime și mizerie umană, ceea ce e cu totul altceva.

    Din păcate, chiar dacă nu am îngrijit-o mai mult de două zile, ne atașasem foarte mult de ea și uite că nu e zi în care să nu sperăm că o vom găsi și să nu vorbim despre asta. Până atunci, pentru că eu tot am credința că minunea se va întâmpla, rămâne doar povestea tristă a unui cățel care tocmai în clipa în care ajunsese să fie și el iubit a fost azvârlit cât colo de o babă nebună. Despre povestea asta stăteam de vorbă și azi cu două colege. Una dintre ele și-a amintit despre o fundație care pare a face excepție de la regula șmecheriilor standard făcute în jurul protecției animalelor. Știu, în jurul tuturor acestor ființe care n-au nici o altă vină decât că s-au născut în locul ăsta, am reușit să construim toate aberațiile pe care ni le-am putut imagina de la furatul hranei din adăposturi și cumpăratul acelei hrane pentru câinele de-acasă până la uciderea lor în masă sau doar ca hobby sportiv. Asta este regula. Dar ca orice regulă, există și excepții și pentru că am certitudinea că blog-ul meu este citit de o sumedenie de inadaptați care refuză, ca și mine, orice formă de domesticire, vreau să vă prezint fundația cu pricina ca pe o excepție. Cel puțin așa apare din toate informațiile pe care le-am strâns despre ei.

    Fundația se numește Daisy Hope, o puteți găsi ușor pe Internet și vă rog să nu vă luați după site-ul lor http://www.daisyhope.ro destul de prost făcut și neactualizat. Căutându-i, am mai găsit încă un site http://www.oopsy.org/,  se pare că tot al lor, în care mai există o sumedenie de marturii despre isteria criminală care ne înconjura acum câțiva ani. Ca să nu uităm că suntem în stare și de așa ceva. Și cei care au făcut și cei care au tăcut. Caută-i, convinge-te că nu sunt șmecheri și hai să-i ajutăm cum putem. Ca să nu se mai repete.

 

A treia întâlnire cu Oceanul

27/01/2009

    Insula lui Circe e la capătul străzii. Când am plecat de acolo, știam că strada se poate transforma în orice, în spumă de mare de exemplu sau în ecoul unei aripi de pescăruș reflectat de o plajă perfect plană și de un cer perfect monocolor, în definitiv sunetele astea pot să se reflecte la infinit între plajă și cer, fără interferențe, fără ca sunetul să se intersecteze cu sine, fără nimic din lucrurile elaborate, construite cu migală, pur și simplu captiv între două culori paralele. Era seară, o seară normală de iarnă și probabil că nimic nu mi-ar fi atras atenția în vreun fel, aș fi urcat în taxiul galben, aș fi parcurs în tăcere spinarea de dinozaur a fiecărui bulevard, m-aș fi afundat apoi în fondul sonor al unei camere și ar mai fi trecut o zi. Numai că la capătul celălalt al străzii, acolo unde se adună de obicei șoferii de taxi la o țigară, nu mai era nimic. Sigur, de la precarea din Troia, am apucat să vad nimicul în toate felurile posibile și mărturisesc că nu mă așteptam la mai mult decât la o repetare de nimic deja trăit. Poate că tocmai de aceea, sau poate în amintirea șoferilor de taxi adunați ieri pe-aici, mi-am aprins o țigara cu fum încă rece sau cel puțin așa mi se părea mie sau poate că aerul dens de iarnă ca lumea își făcuse loc pe lângă flacăra brichetei și uite că la lumina ei am văzut pentru prima oară azi din nou oceanul. Era așa cum îl învățasem, verde, ușor cleios, liniștit, ăsta a fost și sentimentul care m-a stăpânit dintr-o dată, liniștea de dinaintea plecării pe mare, chiar dacă știam precis că nu voi face asta, că voi căuta din ochi taxiul galben și voi merge pe spinarea de dinozaur ud a bulevardelor spre fondul banal de sonor al camerei.

    Am zăbovit puțin în fața întinderii de apă, luminile orașului se reflectau în verdele ușor cleios, poate că așa mi se părea mie a fi, verde, în definitiv acolo fusese în dimineața asta parcul și probabil că apa împrumutase ceva din verdele ierbii înghețate odată cu venirea iernii. Ceea ce am văzut, neașteptat de diferit de tot ceea ce știam avea să înceapă cu o iluminare de meteorit. De fapt asta am și crezut că este și chiar îmi amintesc că mi-am spus ce-o fi cu meteorul ăsta atât de luminos în Ianuarie. Mi-am amintit că la începutul lui Ianuarie sunt Quadrantidele, undeva în apropierea consatelației Bouarului, rotitoare în jurul Stelei Polare, ok, probabil că e un meteor dintr-ăsta, nu-i cine știe ce la urma urmei, în August e mult mai spectaculos, atunci este un adevărat spectacol, sunt meteoriții care cad dinspre Perseu, minunați ca povestea lui Perseu și a Andromedei bătută cu ținte stelare pe cer, meteoritul ăsta se va stinge repede mi-am zis, sting și eu țigara și plec spre casă.

    Taxiul este probabil singura mașină cu personalitate. Vorbește vorbe despre ziarul de dimineață sau despre știrile care vin în fiecare seară pe FM, se ceartă cu tine că nu îți place de nu știu ce polician sau că nu te pricepi la fotbal fraiere, sau vorbește aiureli despre vreme sau se miră că te miri că ascultă Pink Floyd, oricum face tot ce îi stă în putință să nu te lase naibii în pace, într-un fel e bine, te face să uiți că ai văzut din nou Oceanul, te duce fără prea multe comentarii acolo unde i-ai spus de la bun început că vrei să ajungi, o să te întrebe dacă vrei bonul, chestii de-astea făcute să anestezieze orice formă de memorie de scurtă durată, eu mi-am amintit că l-am văzut din nou pe Ocean abia când am ajuns la Mac-ul de la Dristor, e limpede că mare lucru nu ar mai fi de făcut, ok, mergem mai departe, ne afundăm în carnea orașului, ne lăsăm mușcați de dinții lui de neon. O clipă mi-a dat prin minte, recunosc, să îi spun că vreau să mă întorc, să îi spun că am văzut cu siguranță Oceanul, uite, e chiar acolo, în spatele nostru, acolo unde se termină insula lui Circe, acolo unde am văzut la orizont un meteorit luminând un drum peste apă, o să-i spun ăstuia că vreau să ne întoarcem în stația de taxi din care l-am luat și cu siguranță că aș putea găsi un pretext, pot săi spun că am uitat ceva acolo, un act important sau banii și atunci nu va avea încotro, se va întoarce. Numai că simt dinții încleștați, mai bine îi spun că mâine va fi la fel ca și azi, că n-am văzut nici un fel de Ocean, că acolo e parcul, cu stația de taxi în care stau colegii lui la o bârfă, în capătul celălalt al străzii pe care se află insula lui Circe. 

Când buffer-ul e mic…

25/01/2009

și procesorul e lent, apar dificultăți la frazele lungi. E un lucru bine cunoscut, mai ales celor care au drept hobby făcutul de tot felul de roboței sau lucruri automatizate. Sigur, cu oarece măiestrie de programator se mai poate să o scoți la capăt, dar până la un punct. Acolo unde hardul nu mai face face față și e nevoie de o reproiectare. Fie pui un procesor mai de Doamne-ajută, fie mai adaugi ceva memorie tampon unde să stochezi temporar datele și să le prelucrezi când e timp și pentru asta. Evident, toate lucrurile despre care vorbesc, costă. Se mai poate ceva: să te lași păgubaș. Adică să spui ăsta e hardul de care dispun, atâta poate, nu-i dau de lucru mai mult decât poate duce.

În cazul oamenilor, reproiectarea este exclusă. Rămâne varianta cu atât se poate.  Asta este însă o variantă greu de acceptat. La fel de greu de acceptat ca și cea în care procesorul e rapid și memorie există din belșug. Pentru că tentația este, când dispui de o calitate să o folosești abuziv în raport cu ceilalți. Când ai un defect, mai ales când ești conștient de el, tendința naturală e să îl ascunzi sau să încerci să îl supralicitezi în fața unei calității antitetice. Când ai o calitate poți abuza de ea și prin simpla presupunere că o au toți, cerându-le tuturor prin felul în care ești cu ei să și-o manifeste. De fapt, ambele atitudini reprezintă o stare de dezechilibru care vine dintr-un lucru foarte greu de înțeles și acceptat. Vine din dificultatea acceptării diversității. Când spuneam că eu nu cred că există elite, mă gândeam și la lucrul acesta. Dacă aș avea acum în fața ochilor un text savant de biochimie, n-aș pricepe nimic. Evident nimeni nu m-ar blama pentru așa ceva și nici eu nu l-aș blama pe nimeni pentru neînțelegerea unui text scris de mine în domeniul meu. Nici biochimistul care a scris textul nu ar considera că trebuie să pricep ceva din el, pentru că nu mi s-a adresat mie cu ce e scris acolo. Dacă mi-ar explica, poate că aș pricepe câte ceva, dar nici el, nici eu nu cred că am fi entuziasmați să ne consumăm timpul pentru explicații. Evident, pot avea păreri despre ce a scris omul acolo, dar nu m-ar lua nimeni în serios și le pot spune sau nu doar ca să mă aflu în treabă. Dacă ce pricep eu din ce e acolo mi s-ar părea primejdios în vreun fel pentru mine sau ceilalți, i-aș spune, desigur, dar asta ar cam fi tot dialogul posibil. Eu nu pot citi un tabloid, de exemplu, nu mă captivează nici un meci de fotbal și în general nici un sport de echipă, de-aia prefer să merg la sală și cred că lucrurile astea nu sunt nici bune nici rele. Nu pot citi un tabloid pentru că procesez repede și la sfârțit constat că tot ce am procesat nu îmi e nici folositor, nici nu mă umple de cine știe ce plăceri, nu-mi plac sporturile de echipă pentru că nu nu-mi place să mă bazez pe altcineva în afara mea, uite că toate lucrurile au o explicație. Așa funcționez eu și atât timp cât felul în care funcționez nu îngrădește felul de a fi al altuia, chiar nu contează ce-mi place și ce nu îmi place să fac.

Problemele încep să apară în momentul în care cineva vrea să impună felul său de a fi sau de a gândi. Sigur, majoritatea oamenilor cred că cel mai bun fel de a fi sau a gândi e propriul lor fel. Nu fac excepție de la asta și cred că aș sta într-o continuă tensiune cu mine însumi dacă aș crede altceva. Dar nu văd nimic haios în a încerca să schimbi un om normal în ceva care să fie ca tine. Folositor, poate o fi pentru unii, pentru mine nici asta nu e. Cu siguranță, ar fi extrem de plictisitor. Nimic nu mi se pare mai aberant ca uniformitatea. Scriu lucrurile acestea pentru că cineva îmi spunea că libertatea presupune oarece voință și eu nu cred că este așa. Cred că începi să fii liber în clipa în care accepți diversitatea (cu condiția ca ea să nu fie direct și brutal malignă) și pretinzi de la ceilalți același lucru în ceea ce te privește. Restul se așează de la sine, ușor ca zăpada pe câmp.

Mass market

25/01/2009

Nimeni nu trăiește pur și simplu și în sine. Sau poate că da, dar vorbim de o cantitate neglijabilă situată cu mult sub marja de eroare a oricărui sondaj. Oamenii trăiesc aproape tot timpul comparându-se cu cei din jur și nu cred că e ceva rău în asta. În definitiv, cam tot ceea ce este bătut în cuie în natura noastră biologică și în cea a care ține de alcătuirea esențială a oricărei societăți, alcătuire care nu s-a cam schimbat de câd avem cât de cât amintiri istorice, nu ține de noțiunile de bine sau de rău. Așa suntem construiți și structurați. Mai mult, o grămadă de lucruri pe care le considerăm apanajul exclusiv al anilor pe care îi trăim sunt fix la fel de când existăm ca specie. Singurul lucru care e diferit ține de o experiență istorică mai bogată, nu neapărat la nivelul indivizilor ci la nivelul speciei. Într-un fel, cam asta e singura diferență dintre om și celelalte animale. În ceea ce privește trăitul prin comparație, nu e nici măcar o trăsătură exclusivă a noastră și o putem regăsi la toate ființele care viețuiesc în colectivități mai mult sau mai puțin elaborate.

 Cei mai inteligenți dintre noi au priceput că povestea asta cu trăitul prin comparație reprezintă o resursă importantă de exploatat economic și au făcut-o, cam tot dintotdeauna și cu aceeași pricepere ca și cei care o fac acum, sigur, raportată la memoria istorică la care aveau acces. Când ideea trăitului prin comparație este utilizată în zona de core-business biologic a omului, adică cea care ține de nevoile lui fundamentale, cele care îi asigură supraviețuirea sa și a speciei, avem de-a face cu lucrurile cele mai adevărat aducătoare de bani. Ce poate fi mai profitabil decât supraviețuirea individului și a speciei făcută însă diferențiat, în așa fel încât egoul fiecăruia să fie bine gâdilat de ideea că este fie unic, fie măcar trandy. Unic înseamnă să fii în vârful piramidei admirației tuturor. E greu. Costă foarte mult. Trandy e pentru bază, ajută enorm la reluarea ciclului de producție și deci la asigurarea grosului locurilor de muncă și a grosului profitului. Cum unici își permit (financiar) puțini să fie, este clar că cel mai mișto business este cel din zona supraviețuirii trandy. Aici am ajuns la mass-market. Aici se înghesuie tot ce înseamnă mâncare, îmbracăminte, sănătate, iluzii, sex, locuință, locomoție. Cred că în ordinea asta.

Ei, și aici ajung la un comentariu din postul anterior. Ca să vinzi pentru mass-market e nevoie de ceva produs în cantități mari și perceput ca suficient de trandy. Ca să fie trandy, trebuie publicitate. Cum nimeni nu înghite publicitatea pur și simplu, de-aia toate postutile importante au ajuns la un armistițiu și transmit publicitatea în același moment, trebuie să o poți lega de ceva. Chestia asta seamăna cu viermișorul pe care pescarul îl pune în cârligul undiței. Ceva-ul de care îți legi publicitatea trebuie să fie inteligibil, nebanal, incitant și legat tot de nevoile fundamentale ale fiecărui om. Aici există două posibilități: să fie scandalos sau să fie idilic. Evident, din punctul de vedere al celui care trebuie pus în fața livrabilului de publicitate. Ceva care să semene enorm cu crenvurștiul în care pui medicamentul pentru câine. Foamea și plescăitul de plăcere sunt înlocuite la om de bucuria că nu este în mod public atât de rău ca ceea ce vede acolo, sau de visarea că ar putea fi, sau de substituirea propriei persoane cu personajul în locul căruia și-ar dori să fie. Adică de un soi de voaierism care te face să te simți ca și cum ai fi trăit în povestea care ți se administrează. Și acum am să spun un lucru extrem de scandalos și împotriva căruia militez din răsputeri: consumatorul de știri, telenovele și radio de manele NU trebuie educat. El trebuie să rămână predictibil. Pe predictibilitatea lui se fac business plan-uri, se lansează produse noi care sint cu 87% mai eficiente și iau 98.3% din părul din nas și sunt cu 68.1% mai catifelate și cu 56.7% mai gustoase decât alea de luna trecută. Că altfel nu își mută curul la supermarket și stă linia de producție și avem șomaj și e nashpa de tot. Ceea ce scriu aici nu are legătură cu România, are legătură cu specia umană. Nu are legătură cu ziua de azi ci cu întreaga istorie trecută, prezentă și viitoare.

Consumatorul predictibil, consumatorul de produse de masă trebuie să se simtă superior oricărui om diferit de el, trebuie să aibă o religie a superiorității lui, să fie ferm convins de tot ceea ce e convins, să creadă că atunci când îi e rău (și asta se cam întâmplă tot timpul) există niște derbedei care conspiră împotriva lui sau cel puțin împotriva valorilor lui, trebuie să își dorească mai mult ca orice să fie în rândul lumii și să considere asta ca fiind suprema virtute. Tot ceea ce spun aici nu are nici o legătură cu nivelul lui intelectual. Am întâlnit o mulțime de intelectuali în cel mai adevărat sens al cuvântului și care erau ferm convinși de veridicitatea tuturor aiurelilor care li se băgau pe gât prin mass-media. A nu fi așa nu ține nici de facultatea pe care ai făcut-o sau nu, nici chiar de ce ai reușit să creezi în cel mai autentic mod în viață. Tine strict de felul de a fi liber sau nu, de a gândi liber sau nu al fiecăruia. Iar libertatea nu se învață la școală. Pentru că un om liber nu are un comportament statistic, adică predictibil, iar lucrurile dăunătoare predictibilității nu se învață la școală. Un om liber nu e nici un cetățean de nădejde pentru clasa politică, nici un lucrător de nădejde pentru clasa managerială, nici un consumator de nădejde pentru cei care au ceva de vândut. Un om liber își pune prea multe întrebări și prea multe întrebări nu sunt bune în nici un sistem politic și în nici un sistem economic.

În doze mici, oamenii liberi sunt însă folositori. Ei aduc creativitate și dau direcția de mers înainte a lumii. Dar numai în cantități mici. Pentru că mersul acela înainte efectiv de care vorbesc și care ține în definitiv de supraviețuire, nu poate fi asigurat de ei. Mersul acela înainte trebuie făcut cu greutatea masei de exemplare ale speciei. Prin asigurarea întocmai și la timp a tuturor ciclurilor vitale de la cel pur biologic la cel economic și politic. Nu cred în elite. Nu cred că există așa ceva. Nu cred în împărțirea în proști și elite. Am mai și scris despre asta și chiar n-am chef să reiau aici ceea ce e deja pe blog. Cred însă în împărțirea în categoria în rândul lumii și om liber. Și mai cred că de amândouă felurile de a fi e nevoie în egală măsură.

Cum se face o ştire mișto

24/01/2009

    Ca orice lucru din lumea asta, ştirea este este o marfă. Evident, ca să o poţi vinde trebuie să dispui de ea. Să fie proprietatea ta, adică. Pentru asta este nevoie să o fabrici. Șmecheria cu cut&paste nu merge întotdeauna pentru că există tot felul de avocaţi şi de nebuni care îţi pot crea neplăceri. Aşa că e mai bine să îţi fabrici singur totul.

    Procesul de fabricaţie al unei ştiri ca lumea nu e deloc simplu. Aparent, materia primă este realitatea. Numai că în cele mai multe dintre cazuri, realitatea este booooooooooooring. Şi sunt şi zile dintr-astea în care altceva nu ţi se serveşte. Nimic. Praf.  Problema cea mai nashpa e că tu lucrezi la un cotidian sau la un post de televiziune şi indiferent de ce se întâmplă prin jur trebuie să produci ceva. Şi asta între ore fixe de lucru, că aşa arată procesul de fabricație în locul în care lucrezi. Mai ales vara e rău de tot. Vara nu prea se întâmplă nimic. Ai șefi care au la rândul lor șefi, pe capul tău stă o ditamai piramida care măsoară audiențe și distribuie publicitate ca să ai tu de unde să-ți iei leafa, și dacă stai bine să te gândești, numai că nu prea ai nici timp nici chef să faci asta, stăpânii tăi reali sunt cei care mișună ca termitele prin supermarket mânați de voința de a cumpăra ce-au văzut și citit ei pe ecranul tău sau într-ul colț al foii pe care scrii tu sau dacă ești mai șmecher și scrii în ceva mai de nișă stăpânii tăi sunt consiile de administrație ale firmelor care cumpără și în funcție de ce spui tu pe-acolo, numai că eu nu am să scriu în postul de azi nimic despre soarta ta de privilegiat ci despre cea a colegului tău care își dă duhul căutând subiecte pentru mass-market, scotocind prin fluxurile agențiilor de presă, așteptând cu sufletul la gură să pice ceva cât de cât transformabil într-un livrabil pentru madam Ionescu. Dacă nu pică e greu de tot, dacă nu pică până într-o oră înainte de ședința de sumar e tare rău, scotocești prin folderele cu idei pentru zile de-astea seci, cu subiecte mai mult sau mai puțin statistice, suni pe la colegi, când sună și ei la plesneală e praf clar, te mai uiți o dată prin folderele alea și realizezi că săptămâna asta numai pe-acolo ți-ai făcut de lucru, sigur, se cam termină și provizionul de subiecte pentru zile negre, șeful se uită pe sub ochelari din borcanul de șef plantat în dreapta halei în care birourile stau aliniate frumos ca strungurile, îți aduci aminte de anii copilăriei când vroiai să te faci mecanic de locomotivă, gândul ăsta dispare brusc, treci de la un flux la altul, știi bine că e inutil, dacă apărea ceva gras scriau toate agențiile, televiziunile de știri bat și ele apa în piuă cu povești de folder de zile de-astea fără subiecte, madam Ionescu nu e nici ea foarte fericită, în ultima săptămână a tocit butoanele telecomenzii doar-doar o avea despre ce să mai schimbe o vorbă cu tanti Angela de la 3. Madam Ionescu vrea știri despre lucruri îngrozitor de periculoase care se întâmplă sub nasul ei și nimeni dintre cei mari nu mișcă un deget să o apere sau știri cu oameni obișnuți care innebunesc brusc și ies din cotidian făcând lucruri groaznice sau despre felul în care unii șmecheri care țin hățurile lumii conspiră împotriva borcanelor ei de murături de pe balcon, vrea chestii concrete pe care să le înțeleagă și să creadă în veridicitatea lor, de unde naiba să găsești așa ceva pe praful ăsta?

    În partea dreaptă a halei, acolo unde sunt borcanele cu șefi îl vezi pe unul că se luminează la față și bănuiești că iar a dat pe Google și a găsit ceva scris despre vreo nenorocire din vreun loc îndepărtat, acum trei săptămâni așa te-ai făcut de un subiect de trei zile care ți-a stricat tot weekend-ul, da’ măcar ai avut despre ce să spui ceva, a ieșit chiar un val care a cuprins toată mass-media, cu talk-show-uri, cu articole mișto de tot, așa te-ai convins că madam Ionescu e universală, delocalizarea asta îți aduce oarece liniște în suflet, măcar ai cum să-ți iei leafa întreagă, poate chiar o primă cum a fost acum două luni, oricum chestia cu drepturile de autor e la mișto, ca să nu-ți pună tot venitul pe cartea de muncă, CAS-ul cică e foarte mare chiar dacă impozitul a scăzut, ai un BUZZ cât toate zilee pe mess, e de bine, urmează link-ul. Fuck! Iar e în engleză!  Nu prea ți-a plăcut să stai să tocești la școală, ai vrut toată viața action și acum stai priponit în fața unui ecran, când nu erai în presă totul părea magic, palpitant și uite cum e în realitate, aste e… hai să vedem cu e link-ul ăla. Citești, te luminezi, e o chestie cu radiațiile de la sateliții GPS care scurmă prin celulele oamenilor și uite că unul scrie că o să devenim mutanți, e o chestie cu frecvențele care nu știu ce fac în ADN. Sună bine, de radiații au auzit toți în vara asta când a fost chestia cu scara pe care murea lumea de la antenele GSM, de ADN sigur au auzit toți, nu ți-e nimic clar în ce scrie acolo dar sigur e de o știre, poate chiar de câteva zile, înjuri scurt, se apropie weekend-ul, e weekend-ul tău liber și vroiai și tu să te cari din București, de-aia plătești de te îndoi la leasing-ul mașinii, noroc că ăștia dau mai mult pe cartea de muncă, ok, e limpede că e subiect, la treabă.

    Planul e același. Google, români care ar putea ști ceva despre asta, politicieni no matter care, important e să fie cât de cât prezenți în mass-media să știe lumea de ei, câteva interviuri pe stradă, iese de-un front, poate chiar de un serial, faci repede o listă, pui mâna pe telefon și hai, vocea se adaptează în funcție de cum e ăla pe care îl suni, în general merge vocea gravă, serioasă, asortată cu subiectul, devii brusc misogin, în căcatul ăsta de lume dominată de bărbați era mai mișto să fii femeie, toate colegele tale se descurcă mai ușor decât tine, cum naiba de au femeile astea ușurința de a scoate declarații de la toți, de-aia te oftică rău, asta e, merge și dacă bagi bașii, sigur, cu tine o să stea mai puțin de vorbă, dar dacă simt oarece siguranță și o ușoară undă de las’ că știm noi că ai ceva de ascuns le dezlegi și tu limba.

    Ok, a trecut o oră, ai materie primă, o să anunți la sumar că avem exclusivitate pe subiect, numai de nu s-o apuca vreun idiot din ăștia cu care ai vorbit să se ceară la vreo televiziune, știi că după ce ai vorbit cu ei și-a pus staff-ul să caute informații despre subiect, nu e greu, e pe Google, deseară cel puțin unul o să șteargă ecranul pe dinăuntru că ăștia se pricep la toate. Asta cu exclusivitatea e oricum treaba șefilor tăi, tu ai treaba ta, titlul îl pui la sfârșit, pozele le-ai luat de pe unde ai putut că luna trecută ți-a atras șeful atenția că ai folosit cam multe poze de pe site-urile pe bani, te concentrezi pe ce spune cel mai credibil dintre cei cu care ai vorbit, întâmplător omul zice că știrea nu e știre, că e tâmpenie, boul naibii… Ai totuși nevoie de ceva spus de el, scotocești prin înregistrare, uite, asta e o chestie mișto, când ai reușit să-l enervezi a cincea oară cu întrebarea aia care nu dă greși “sunteți absolut sigur că nu modifică ADN-ul” și omul a zis că de unde să știe el așa ceva că e inginer de comunicații, dar uite că nu există nici un studiu serios care să demonstreze așa ceva și nici un biolog n-a afirmat o cretinitate ca asta. Când l-ai întrebat ce măsuri are de gând să ia și ți-a spus că nu e tâmpit să ia măsuri pentru lucruri care nu există l-ai prins rău de tot, e vocea lui acolo, nu are cum să spună că n-a zis așa ceva, e perfect, care va să zică omul ignoră pericolul, ba chiar îl sfidează și mai spune pe deasupra că biologii sunt cretini, sună bine, mai e și politician pe deasupra, o fi băgat în vreo șmecherie de-asta cu GPS, uite ce zic colegii lui că sunt preocupați, îngrijorați într-un înalt grad, una a zis că ea va milita de acum înainte pentru interzicerea sateliților de GPS, că e și ea mamă și vrea ca nepoții ei să nu fie mutanți, ce tâmpită!, e perfect, pe-asta o scoatem personaj pozitiv, pe bou îl scoatem iresponsabil, ba nu, ia să vedem cum iese cu “plătit de producătorii de sateliți”. Sau mai bine, “cunoscutul politician importator de sisteme GPS” sau mai bine “nu se dau în lături de la nimic – pentru averilor lor devenim o lume de mutanți” că nu poate zice nimic la un titlu ca ăsta, e suficient de vag, nu îl atac direct, merge. Numai de s-ar stinge până în weekend. Bruneta aia nouă de la sport cu țâțele sculate mereu a zis că să mergem la munte în weekend. Ar fi super!

Ca orice lucru din lumea asta, știrea este o marfă. Dacă o fabrici bine, mâine madam Ionescu va năvăli în supermarchet să caute detergentul cel nou care catifelează în timp ce scoate petele de orice și parfumează tot ce mișcă la un preț imbatabil. Pentru că lumea trebuie să fie curată, catifelată și să miroasă frumos la un preț imbatabil. De-aia.

 

Manual de UE

21/01/2009

    Scriu postul ăsta pentru că m-am săturat să tot văd citate din mine scrise din amintirile trunchiate, morphate și adăugite ale tuturor ziariștilor care mă sună cu fel de fel de prilejuri. Are loc în blog-ul meu. Că e, în esență, tot despre libertate. Ieri (să mai zică cineva ceva despre ziua de Marți) a intrat în vigoare încă o chestie din șirul de lucruri inutile inventate de birocrația europeană. E vorba despre legea cu retenția datelor de trafic. Directivă. Absolut inutilă și cu oarece costuri (adică bani aruncați pe geam). Pe lângă inutilitatea evidentă, legea cu pricina a mai dat naștere și unui lung cortegiu de texte cu conspirații făcute prin gradinițe de conspiratori parașutați din școala generală de alături.

    De la bun început am fost împotriva adoptării unei asemenea aiureli. Ideea ar fi că ajută la prinderea a nushce răufăcători, și cred că da, cu condiția ca răufăcătorii respectivi să fie îngrozitor de proști și absolut analfabeți. Am să scriu în postul ăsta de ce o consider o aiureală (din păcate, repet, pe bani), dar după ce fac puțină istorie. Directiva e de câțiva ani. Eu am ținut în Comisie legea de aprobare a ordonanței dată de Guvern pentru transpunerea ei în legislația românească vreo doi ani. Am luat stegulețul galben, mi-am zis că mai e până la cel roșu și poate că vor ține cont de faptul că propria lor Curte Europeană pentru Drepturile Omului o consideră nashpa de tot, da’ uite că n-au ținut cont de asta și ne-au ridicat și stegulețul ăla roșu (nu mi-a plăcut niciodată cine știe ce culoarea asta) și a trebuit să-i dau drumul spre plen. Nu însă oricum. Adică, i-am dat drumul cu amendamente care, fără a putea fi atacate de Comisia Europeană, atenuau la maximum efectele ei.

Nu am putut amenda ce era absolut obligatoriu. Adica ce se reține. Nu cine știe ce, dar totuși neplăcut pentru fiecare dintre noi și costisitor pentru operatorii de comunicații. Ok, pentru facturare ei rețin oricum datele astea, adică: numărul apelant, numărul apelat, momentul inițierii apelului și durata acestuia. La asta se adăugă și informația legată de celula în care se găsește apelantul. Lucrurile astea a trebuit să le transpunem așa cum apar în directivă. Am făcut însă câteva lucruri care diminuează riscul buznei peste viața privată a fiecăruia dintre noi. Adică am spus în clar că accesul la informațiile respective poate fi realizat doar pe baza unui mandat emis de un judecător și că orice alt fel de accesare a lor este ilegal. Am exonerat toate numerele prepaid și an dat ca durată maximă de retenție minimul cerut în directivă, adică 6 luni (directiva cerea între 6 și 18 luni). Și am mai făcut ceva: păi dacă distracția asta e a statului, măcar să fie pe banii lui și nu ai abonaților. Sigur, sunt bani publici o să spuneți, dar măcar știu că în felul ăsta am protejat cât am putut și abonații și operatorii. Asta e… Am adoptat o prostie și am scăpat de o procedura urâtă care urma nesocotirii stegulețului roșu. Atât a depins de mine. În cazul Internetului, pe care l-am dorit spațiul libertății absolute, a trebuit să accept aceleași aiureli pentru a scăpa de consecințele stegulețului roșu. Oricum, directiva și în consecință legea care decurge din ea sunt absolut inutile, nu rezolva nimic dar costă bani.     

    De ce directiva și legea pe care am adoptat-o la figuri impuse e o prostie? Păi  hai să vedem puțin cum nu are nici un fel de aplicabilitate. Pentru început, să nu uităm scopul ei: să ajute la prinderea răufăcătorilor. Aha! Păi să începem cu convorbirile telefonice. Prima observație este că din datele de trafic nimeni nu poate dovedi că eu am fost cel care a utilizat telefonul. La fel și dacă vorbim de Internet. Mai mult, hai să vedem cum ar arăta următorul scenariu haios: cumpăr trei numere prepaid. Eu și cel care vorbește cu mine avem două abonamente. Imi sun telefonul de pe primul număr prepaid. Telefonul l-am redirecționat să sune pe al doilea număr prepaid pe care l-am redirecționat să sune pe numărul de telefon al celui cu care vreau să vorbesc, pe care l-am redirecționat să sune pe al treilea număr prepaid. Ca să fie mișto de tot, al doilea număr prepaid îl pun într-un telefon într-un autocar care umblă prin țară, sim-ul meu postpaid într-un taxi în Sighetul Marmației și sim-ul postpaid al celui cu care vorbesc pe o șalupă pe Dunăre. Ca să fac și amărâta aia de localizare la nivel de celulă inutilă. Asta ar fi primul scenariu mișto. Al doilea, pentru cei care suferă de paranoia interceptării convorbirii (nu e cazul legii pe care o discutăm, dar dacă tot veni vorba…) e cu criptări. Gasim pe Internet tot ce vrem despre asta. Sun, vorbesc criptat, mi se poate intercepta toată convorbirea și, evident, cam atât. Cam asta pot face și cu sms-urile. Dacă vine vorba de Internet, să presupunem că vreau să transmit un mesaj pe care numai destinatarul îl poate descifra (din nou, legea cu pricina nu se ocupă de conținut, dar dacă tot veni vorba…). Folosesc un program care anonimizează adresa mea. Internetul e plin de așa ceva, ba mai mult, Google Chrome (supermișto browser-ul ăsta) are în meniul “Customize and control Google Chrome” o opțiune de-i zice “New incognito window”. Pentru cine nu are chef de meniuri există și un shortcut, Ctrl+Shift+N. Cu chestia asta nu las urme pe propriul calculator. Adică folosesc soft de anonimizare pentru adresă și Google Chrome ca să nu las urme pe calculatorul propriu. Ba mai mult, și asta găsesc tot în Internet, iau un progrămel de criptare și unul de staganografie. Sunt gratis. Criptez mesajul, îl inserez intr-o poză cu norișori roz și poza aia o pun undeva în net într-un spațiu de stocare virtual. Există o grămadă de de-astea gratuite. De-acolo, cineva ia poza și o stochează pe un alt spațiu de stocare virtual. Chestia asta o pot repeta de câte ori vreau. Din ultimul loc poza e luată de destinatar, mesajul scos din poza, decriptat și cu asta basta.

    Înainte de a continua, țin tare de tot să spun că tot ce am scris aici e legal, informația e publică, Internetul e plin de chestii de-astea și de lucruri infinit mai ingenioase, tot publice, softul e gratuit și nu necesită nici cine știe ce cunoștințe, nici cine știe ce abilități. Asta ca să nu mă acuze cineva că dau nushce superidei. Pentru cine ar avea lipsa de inspirație să o facă, e suficient să spun că orice adolescent se poate da cocoș zicând că nenea ăsta vorbește despre lucruri fumate și banale. Păi da. Despre alea nefumate și nebanale sunt conștient că nu e bine să vorbesc. Nu de alta dar un mic ghid de hacking nu-și are locul aici și oricum Internetul e plin și de așa ceva.

    Și acum să facem o flotare logică. La ce folosește toată aberația asta? La sufocarea operatorilor cu costuri aiurea? Păi tocmai spusei că i-am scăpat și de asta. De-aia e bine ca directive de-astea să fie date de oameni care știu despre ce e vorba. Că nu le-ar mai da.

 

Adăposturi atavice după ploaie

21/01/2009

    Îmi place Dali. Salvador. N-aș putea spune exact de ce îmi place și, în definitiv, asta e dovada supremă a faptului că îmi place. Mi-am adus aminte de tabloul după care mi-am intitulat postul în momentul în care am vorbit despre sfera de lemn în care, așa nepractică fiind sfera asta de lemn, mi-ar plăcea să locuiesc. Habar n-am de ce și din nou consider asta o dovadă sigură a faptului că mi-ar plăcea să fie așa. Am văzut atunci un comentariu foarte pertinent care spunea ceva despre o tendință din ce în ce mai pronunțată în arhitectură. Exemplificarea era făcută acolo cu o clădire proiectată de un arhitect american deschizător de drumuri pe numele său Frank Owen Gehry. Merită o căutare pe Google, aveți cu siguranță ce admira. Și mai merită să căutați și alți arhitecți care urmează un drum oarecum similar cum ar fi olandezul Rem Koolhaas sau americanii Richard Meier sau Peter Eisenman sau polonezul Daniel Libeskind sau arhitecții austrieci de la Coop Himmelb(l)au. Curentul lor se numește, habar n-am de ce deconstructivism. Probabil pentru că oamenii ăștia se joacă extăgând elemente constructive tradiționale, transformându-le și punându-le într-un mod aparent paradoxal acolo unde te-ai aștepta mai puțin.

    Cuvântul joacă nu l-am folosit întâmplător și nici peiorativ. Niciodată nu folosesc în felul ăsta cuvântul joacă. Pentru mine joaca este un semn clar de inteligență. Este un fel de a explora lumea cu sinceritatea, curiozitatea și bucuria copilăriei și tocmai de aceea lucrurile care pot rezulta din felul acesta ludic de a fi depășesc cu mult banalitățile care vin din rutina oamenilor serioși. Joaca duce lumea înainte iar seriozitatea îi dă stabilitate. Sunt necesare ambele, dar fără joaca asta, fără curiozitatea asta continuă am fi rămas cu siguranță în cei cel mult o sută de kilometri pătrați în care am apărut acum 180000 de ani, asta dacă nu am fi sucombat de mult, înghițiți de primejdiile care înconjoară tot ceea ce este viu. Deconstructiviștii au apărut în anii ’80. Dali era demult un clasic, ca și suprarealismul. Povestea cu deconstructiviștii mi-a amintit însă de Dali ca premergător al unui alt fel de a gândi. Este suficient să căutați tot pe Google Teatrul-Muzeu Dali, nu cel făcut în Tampa Bay ci cel proiectat și realizat de Dali însuși în orașul său natal, Figueres, lângă gara Perpignan, un fel de buric al Pământului, în jurul căreia îi plăcea să spună că are loc deriva continentelor. 

    E confortabil să vezi că e loc suficient pentru felul ăsta de a te juca. Cu vorbe, așa cum a făcut minunatul Nichita, cu spațiul așa cum a făcut Dali și constructiviștii, cu timpul așa cum reușeșc să o facă toți cei care își păstrează felul de a iscodi lumea al copiilor. Am tot spus cu vorbele lui Nichita lucruri pe care nu le pot spune cu vorbe varujănești. Despre ce nu pot spune acum nu-mi amintesc nimic spus de el. Îmi amintesc însă o bucățică dintr-un poem al unui alt om tare drag mie, Ion Barbu pe numele său de matematician Dan Barbilian:

E dat acestui trist norod

Și oul sterp ca de mâncare

Dar viul ou, la vârf cu plod

Făcut e să-l privim în Soare!

Că despre văz, cu tot ce poate însemna el, de la văzul cu ochii încolo, e vorba. Nu e obligatoriu să-ți placă. E păcat să nu afli că există. E irositor de viață să nu încerci și tu măcar o dată un  drum dintr-ăsta.