Poveste adevărată cu un cățel și câțiva oameni

    Acum două seri plecam de la firma unui bun prieten încredințată mie pe perioada în care nu se poate ocupa deloc de ea. I-am promis că îl ajut și fac lucrul ăsta din toată inima pentru că e unul dintre foarte puținii oameni pe care i-am cunoscut în viața asta pe care îi pot numi prieteni. Firma își are sediul într-o casă. Casa își are sediul pe o stradă. Strada își are și ea sediul în orașul de căcat pe care îl iubesc atât de mult încât nu cred că aș putea să îl schimb cu nici unul din multele orașe pe care le-am bătut la pas, le-am admirat și cam atât. De fapt, nu orașul e foarte vinovat de starea asta a lui, dar nu despre lucruri dintr-acestea vreau să scriu acum. Așadar, Sâmbătă seara plecam oarecum liniștit că Luni sunt gata cu tema pe care singur mi-am dat-o. În așteptarea taxiului am fost nevoit să intervin într-o dispută câinească tipic bucureșteană, rezultat al nenumăratelor campanii de ucis/chinuit/făcut pe dracu-n patru să mai amârâm puțin viețile unor ființe care chiar n-au nici o vină că nu suntem în stare niciodată să gestionăm omenește și rațional nimic. O cățelușă (chestia asta aveam s-o constat abia a doua zi) era bătută zdravăn de un pătrat de cățea (chestia asta o știam, făcuse parte din instrucțiunile legate de lucrurile de care e bine să mă feresc în apropierea sediului firmei prietenului meu). Evident, am intervenit gonind arătarea cu toată înțelegerea pentru ambele ființe din fața mea și minunându-mă de ce e în stare să facă vocea unui om.

    A doua zi am venit la birou destul de devreme pentru o zi de Duminică și destul de îngrijorat pentru soarta protejatei mele. Era tot acolo, am vorbit puțin hotărât să o hranesc și să am cât de cât grijă de viața ei. Acasă nu o pot lua. În apartamentul meu de trei camere mai locuiesc doi dulăi, unul cu voie, celălalt găsit acum 12 ani în scara blocului, luat în casă până o face ochi (că era mic de tot) și o trece iarna și de care n-am mai fost în stare să mă despart. Numai că după ce am descuiat ușa, m-am trezit cu ea după mine, urcând scarile și instalându-se în biroul minuscul pe care îl împart cu o colegă. Colega mea nu era încă acolo, de scos câinele afară, uite că n-am fost în stare să-l scot, dar știam că nu se va supăra foarte tare pe mine, ba chiar nu se va supăra deloc, are și ea un câine pe care știu că îl iubește tare și mai știu că datorită ei câinele care are acum nouă ani (uite domn’ teambuilding că știu ce merită știut despre oamenii din jurul meu!) trăiește și azi și încă bine pe bune.

    Așa a și fost. Adică s-a raportat la vietatea asta mică la fel cum am făcut și eu. I-am comandat câte ceva de la „La Mama”, a stat o zi la căldură și avem de gând să o ajutăm să-i fie bine câte zile o avea. Nici în firmă nu o pot ține, însă. Noaptea sistemul de securitate ar aduce instantaneu o armată de mascați ori de căte ori ar ridica vreuna dintre urechi sau ar încerca să verifice cu vârful cozii dacă e mai cald lângă calorifer sau acolo, la piciorul scaunului lângă care a stat toată ziua fară să scoată nici o vorbă. Am ieșit în curtea casei de câteva ori, noi la o țigară, ea la treburile ei cățelești, afara am descoperit că latră rău de tot și am mai descoperit că este o cățelușă inteligentă și veselă, în birou însă a fost de o cumințenie sfioasă greu de înțeles, care nu venea nici din vreo lipsă de curiozitate, nici din blegeala care te apucă atunci când dai de căldură. Spre seară, am realizat că a doua zi e Luni, vine toată lumea la birou și ideea că pot sta în aceeași cameră cu o ființă care nu e om, nu e nici măcar una dintre rasele acceptate de Federație, adică nici klingon, nici ferenghi, nici mai știu eu ce altă creatură rațională, va stârni un șir întreg de discuții legate de ea. Ei, dacă băieții deștepți ar fi scris în cărțile lor de management că datoria supremă a oricăriu funcționar e să accepte diferențele atât timp cât ele nu îi dau bătăi mari de cap… Dar uite că nici unul din băieții deștepți care scriu cărți de balet și bune maniere pentru funcționari nu a scris așa ceva. Așa că mâine am de înfruntat același gen de fețe înțepate pe care le-am mai privit atunci când am spus că eu nu merg în team building-uri și nu particip la parangheliile onomastice sau pricinuite de fel de fel de pricini. Nu le-am interzis, respect libertatea fiecăruia de a fi cum are chef, doar n-am participat. Și uite că ăla care nu e parte a marii familii are grija de un câine. Chestia cu nu putea să aibă grija de un om nu ține, că am și griji de-astea, chiar dacă nu-mi place să răzui cu cărămida pieptul meu păros. Nici despre cățelușa cu pricina n-aș fi scris pe-aici, dar presimt că nu o voi putea ține prea mult și scriu pentru că vă cer celor care citiți postul ăsta o mână de ajutor.

   În noaptea asta doarme afară. Mâine îi iau un coteț mișto de tot, cu tot ce-i trebuie în el. Ideea cu adăposturi și societăți de protejat nushce, nu îmi surâde deloc. Aici mai mult de șase luni nu o voi putea ține pentru că urmează să ne mutăm într-un bloc de birouri, iar pe lângă ostilitatea colegilor am de înfruntat și ostilitatea vecinilor care, am aflat azi de la o doamnă care locuiește în apropierea sediului nostru, vor să cheme hingerii pentru doi câini care s-au pripășit pe strada. Azi am descoperit că zonele acoperite de case au o și mai mică toleranță la lucruri care țin în mod fundamental de noi ca oameni decât cele acoperite de blocuri.

    Măi copii care citiți postul ăsta, eu cred că aici am probabilitatea cea mai mare să găsesc oameni care înțeleg că pe lângă propria lor ființă mai există și multe alte lucruri. Și de-aia vă rog să ajutăm cățelușa asta, cu sau fără cotețul ei și cu promisiunea mea că voi fi în continuare un sprijin pentru ea, să-și găsească un loc normal de trăit dacă tot a apucat să vadă lumina zilei. 

4 răspunsuri to “Poveste adevărată cu un cățel și câțiva oameni”

  1. claudia Says:

    E frumos scris mesajul. Exact asa gandesc si eu. Iubesc cainii cu disperare, nu ca ar fi mai destepti sau mai frumosi decat oamenii. Ii iubesc pentru ca ma alina cu privirea lor si pentru ca ma uimesc intotdeauna cu devotamentul de care dau dovada; sunt calzi si blanzi, dar din pacate total dependenti de oameni; nu sant ca pasarile care gasesc mancare oriunde sau ca vacile care pasc oriunde (mai ales ca aproape tot terenul pe care ar trebui sa avem legume, cereale e lasat in paragina…).
    Am caine in apartament (2 camere) si e foarte posesiv.
    La tara, la parintii mei (75 ani), am dus o multime de catei de aici din Bucuresti, in principal catei cu probleme (batrani, schiopi…)
    La multinationala unde lucrez, ingrijeam vreo 7 (impreuna cu niste colegi, iubitori si ei, i-am castrat), dar din pacate am primit un termen sa le gasim casa; am incercat la adaposturi – nu e o solutie; am incercat pe diverse site-uri -nimeni nu vrea maidanezi; am incercat la prietenii si colegii din liceu – au fost foarte dezamagiti ca am astfel de preocupari – urmarea? nu ma mai intalnesc cu ei, suntem prea diferiti; am fost din casa in casa si am intrebat daca are cineva mila de un catel – asa am reusit sa gasim pentru majoritatea; mai ramane o solutie nu tocmai acceptata – sa fie castrata catelusa si dusa la blocul unde locuiesti – poate se acomodeaza, cine stie? Sper sa gasesti o solutie, important este sa nu cedezi.
    Chiar merita efortul.

    Multa bafta!

  2. Radu Says:

    Sire, e frumos tare cum le zici matale, da’ eu as fi mai ponderat/echilibrat in dragostea neconditionata pentru catelusii stradei. Cu mentiunea ca am si eu doi mandrii dulai cu care alerg cate doua ore in fiecare dimineata, enumar cateva „chestii” mai jos. Apoi sa hranim cainii fara stapan si sa-i incurajam sa stea pe strazi:
    – in jurul blocului meu sunt 4 gashti de cate 20 de catelusi fiecare (numere aproximative, dar destul de corecte). Fiecare gashca are in responsabilitate o zona de care nu se poate apropia nimeni dupa lasarea serii. In acest mod de bloc nu te poti apropia decat pe o aleiutza (pana cand o catea o gaseste si pe asta, se impuiaza acolo si atunci venim cu elicopterul acasa).
    – am doi prieteni care au copii muscati de caini in fata blocului, venind de la scoala spre casa. Si nu e adevarat ca copii chinuiau cainii…. era invers.
    – una din fetele mele (remember – au doi caini, stiu sa se poarte cu animalele si sunt indragostite de subiect…) anul trecut a refuzat sa iasa din casa din cauza unei catele care facuse pui sub scara. Cu greu razbeau in zona oamenii mari… Doar baba de la parter, care-i hranea se apropia de zona.

    In acest context, te intreb ca pe un om mare: sa fie cainele sau copilul?

  3. puck Says:

    rar o astfel de insemnare nu se lasa cu certuri intre cei care iubesc animalele, le aduna in stare deplorabila de pe strada, le ingrijesc, le adopta, se straduiesc sa le caute o casa şi cei care nu vad dincolo de haitele din cartiere. sa speram ca nu se va intampla si aici. putini stiu ca responsabilitatea lor o are primaria care nu respecta legea. exista programe de castrare a lor. subliniez, de castrare. in timp, populatia canina va scadea, normal.

    nu prea se va inghesui lumea pe net sa adopte o catelusa care nu e de rasa. dati de veste printre prieteni, prietenii prietenilor, pe la tara, pe la tara… ii tin pumnii.

  4. Coralia Says:

    nu o sa tin predici legate de subiect (nu asta era scopul rugamintii lui, nu se urmarea o dezbatere)
    …o sa spun doar ca as putea sa incerc sa o conving pe bunica mea (nu promit nimic, …are si o pisica pe langa casa) si in situatia in care o sa fie de acord o sa am nevoie de ajutorul tau pt a o duce si eventual castra (contribuind si eu cat pot, bineinteles). O zi buna va doresc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: