Paradigma

    La limita dintre viață și neviață există un univers întreg de obiecte care sunt purtătoare de informație dar la nivelul cărora nu au loc procese metabolice. Sunt un fel de informație genetică pură, fragmente de program de viață care nu pot trăi însă autonom. Pentru a putea supraviețui și a se înmulți au nevoie de o celulă vie pe care o invadează și ale cărei mecanisme le folosesc. Bucăților ăstora de informație care nu poate exista în sine li s-a dat numele de virus, nume care în latină înseamnă otravă. Altfel spus, virusul este o informație care otrăvește programele codate în interiorul celulei. Adică cele care îi asigură existența. Otrăvirea programului celular înseamnă moartea celulei. Chestia cea mai haioasă este însă păcălirea celulei. Tot computerul ăsta viu care este celula are o chestie care ține de existența ei în zona viului: schimbul cu mediul înconjurător, hrănirea, trăitul împreună cu ce e prin jur. Exact aici reușește virusul să fenteze. Trecând de membrana care apără celula sub forma unui lucru util, recunoscută ca atare de către mecanismele care fac brusc membrana permeabilă.

    Habar n-am dacă există așa ceva, dar cred că dacă ar exista ar fi super. Nu știu, adică, dacă există viruși care pot modifica porțiuni din acizii nucleici lăsând celula să trăiască modificată așa în continuare. Probabil că așa ceva ar fi și de bine și de rău, dar cu siguranță ar fi haios. Dacă ar fi așa, lucrurile ar avea o mare asemănare cu lumea noastră, a oamenilor. Otrăvirea felului natural de a gândi și de a fi al oamenilor, adică al felului de a fi cu care ne naștem, ne transformă din copilărie până murim în ființe din ce în ce mai departe de noi înșine dar mai standardizate. Pentru fiecare dintre noi e un fel de alterare a sinelui, numai că în felul ăsta societatea își asigură un fel de echilibru supraviețuitor. Când otrăvirea ia chipul unei epidemii și atunci vorbim de o paradigmă. Adică de un fel uniform de a reacționa al unei majorități a indivizilor dintr-o societate. Până la un punct, paradigma este un fel colectiv de raportare la tot ceea ce ne înconjoară și o putem privi ca pe un soi de mecanism care asigură supraviețuirea unei colectivități. Dar de la acel punct încolo societățile încep să interfereze nepermis de mult cu libertatea individuală. Sau chiar cu viața.

    Mă gândesc la felul și cauzele pentru care s-a declanșat primul război mondial. Și cred că toate analizele alea cu motive economice și nushce alte chestii, perfect plauzibile pentru lumea în care trăim acum dar destul de nepotrivite pentru lumea de atunci, nu prea țin. Tot lanțul de evenimente care a dus la declanșarea lui nu a fost un pretext, cred eu, ci chiar cauza. Au fost fluturate tot felul de cuvinte aberante și bine umflate cu pompa, spuse de oameni care fuseseră crescuți mai degrabă în abstracții pure decât în realitate. În sistemul lor de axiome cuvinte precum onoare sau datorie aveau conotații stupid de primitive și în mod paradoxal absolut inumane. În lumea reală ele au însemnat un munte de cadavre și o lume mult mai nefericită. Iar rezultatul a fost nimicul. Omenirea a trăit un spasm ingrozitor de dureros pentru nimic. Pentru ca un număr oarecare de aberanți să poată mesteca o seamă de cuvinte fără sens. Pentru că aceea era paradigma. La fel s-a întâmplat cu toate aberațiile rasiale sau etnice, făcute de oameni care niciodată nu s-au gândit că acum 180.000 de ani (adică nu foarte demult) eram toți negri și ne învârteam în câțiva kilometri pătrați în Africa.

    Paradigma este că suntem perfecți. Noi, cei care afirmăm asta. Societatea noastră este perfectă, religia, morala, instituțiile noastre de orce fel, culoarea părului, ochilor pielii, limba pe care o vorbim, căcatul pe care îl excretăm, tot ce ține de noi e perfect. Cam asta ni se baga în cap de când ne naștem. De ce oare oamenii sunt mai fericiți dacă se cred perfecți, n-am să pricep niciodată. De ce simt mereu nevoia să se compare cu alții? Pentru că în fiecare dintre noi există certitudinea că nu suntem perfecți, iar unii vor, habar n-am de ce, să o contrazică prin exemple de semeni ieșiți din criteriile lor de performanță. Toți sunt elite și dacă nu sunt sunt din familia sau din poporul sau din rasa lu’ elită. De ce e nevoie să-și spună chestia asta de 100 de ori pe zi? Din frică, din lașitate, din oftica neputințelor de orice fel. Nu am auzit niciodată un om inteligent, puternic și echilibrat lăudându-se cu ceva. Oamenii ăștia nu prea i-am văzut ieșind în față, iar pe cei puțini care au făcut-o i-am văzut rămănând oameni normali și trăind ca atare.

    Paradigma e bună în doze mici. Ne ține într-un soi de colaborare. Când însă ajunge să ne ia mințile, ca orice otravă luată în doze mari, paradigma ucide. Chiar și prin faptul că nu ne mai lasă să evoluăm, să dăm curs curiozității naturale de exploratori care ne-a scos din cei câțiva kilometri pătrați, ne-a purtat prin lume și ne-a făcut atât de minunat de diferiți.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: