Onorabile, stimabile

    Joaca asta de-a lingușelile e  o chestie pe care n-o voi înțelege niciodată. Cum naiba poate umfla pieptul unui om în toată firea o vorbă oarecare? Am văzut cohorte de indivizi venind și plecând din felurite dregătorii. Am văzut și felul aberant în care au fost întâmpinați la venire și felul opus dar la fel de dezgustător în care erau ignorați cu o bucurie pe măsura lingușelii de la venire atunci când își părăseau locul. Am tot fost martorul felului ăstuia de a fi al semenilor mei, absolut predictibil și penibil. Sigur, nu e nimic nou în asta și cu siguranță nu se va schimba niciodată nimic. E în natura umană. Face parte din  instrumentele sociale.

    Toate formulele astea de adresare de căcat își au rădăcinile în ierarhiile statornicite în evul mediu. În tradiția occidentală (cea asiatică e infinit mai nashpa și mai complicată și merită un post în sine), edistă două trepte pe carepoate sta un om doar pentru simplul motiv că e acolo: onorabil și excelență. Stimabili sunt restul, e o chestiune decondescendență a onorabililor și excelențelor față de ei. Acum, onorabil și excelență devii și încetezi să mai fii în funcție de postul pe care îl ocupi și uite drăcie, postul ăla nu e pe viață în nici o democrație. Așa că, după un număr de ani de excelență și onorabilitate omul redevine doar stimabil, ceea ce demonstrază simplu de tot faptul că onorabil și excelent e doar locul social pe care îl ocupă. Păi n-ar fi atunci mai bine să îi zicem așa locului? Că locul durează mai mult. Bun. Dincolo de chestiunea asta cu locul și omul, rămâne subiectul în sine. Adică de ce locul sau omul ăla ar avea ceva excelent sau onorabil ca diferențiator? Adică ce, scunelul din bucătărie e un loc absolut penibil în fața a nu știu ce fotoliu de la nu știu ce birou? Alea ar fi excelente și scăunelul ar fi ceva ignobil. Păi atunci ce se întâmplă cu onorabilul sau excelența când își mută curul de pe fotoliul de la birou pe scăunelul din bucătărie? Se impurifică domnia sa în vreun fel? Sigur, mult mai mișto ar fi să ne gândim la distanța uriașă dintre fotoliul de la birou și colacul de wc. Și eu cred că tocmai de-aia dictatorii, adică cei care au prețuit atât de mult formulele astea de adresare încât și le-au dorit pe viață, s-au gândit ce mișto e să ai un colac de wc din aur. Ca să nu cumva să riști să nu mai fii excelență când te caci.

    În tradiția anglo-saxonă e ceva mai complicat chiar. Onorabilitatea are grade. Poți fi cel mai onorabil, chiar onorabil sau pur și simplu onorabil. Sigur, vorbim de onorabilitatea aia găunoasă în numele căreia s-au pornit războaie, au murit oameni s-a făcut rahatul praf pentru a se umfla tot felul de piepturi. În tradiția comunistă onorabilitatea s-a generalizat în doze mici, ca să ajungă la toată lumea, și a luat forma tovărășiei în timp ce în tradiția burgheză toată lumea a domnit peste sine, jupân Dumitrache fiind onorabilul domn de tradiție burgheză bucureșteană. Și tot nu pricep… De ce umflă chestia asta pieptul la specia umana?

    Există însă un loc în care lucrurile sunt însă și mai tari: atunci când vorbim de formulele de adresare în zonele ierarhice pe viață. În tradiția ortodoxă totul e centrat pe fericire, evident căpetenia ierarhiei fiind preafericit, în timp ce în cea catolică totul e centrat pe sfințenie. Sigur, acolo unde cel care se adresează nu e și frate întru credință, lucrurile comută în clasicul excelență. Excelență ăsta e un cuvânt bun la toate. Universal. Umflă orice piept.

    Venind din tradiția medievală în care ierarhiile bazate pe puterea brută făceau legea, formulele astea de adresare nu prea au nimic de-a face cu respectul, așa cum ne-am putea aștepta, pentru că așa am învățat la școală, ci cu teama. Sunt forme prin care cineva își exprimă cu umilință teama, teama aia pur socială, față de puterea pe care o reprezintă un alt om. Există o singură excepție. Aia în care doi onorabili sau două excelențe se adresează așa una alteia, cu bucuria că stau pe scară și mănâncă semințe în capul unui biet stimabil.

    Sincer, folosesc formulele de politețe într-o singură situație: atunci când vreau să țin un om la distanță. Pentru că nu îmi place, de exemplu. Cu toți ceilalți prefer să vorbesc așa cum simt nevoia să o fac atunci când vorbesc și gândul mă duce la un minunat poem scris demult de Nichita: 

Sătul, sătul până la gât

Sătul, sătul până sub bărbie

dar cu gura flămândă

şi cu limba neuscată

de apa unei vorbiri abia izvorâte.

Spun lucrurilor pe nume,

spun „tu” copacului,

mă adresez pietrei cu „mă”, 

îi spun „bă” câinelui.

şi dacă vreunul dintre ei

mă-ntreabă ceva

îi răspund cu „Îhî” sau cu

„î”

fără grijă de vocale

 

Un răspuns to “Onorabile, stimabile”

  1. Metalshrine Says:

    Frumoasa comparatia reliefata la sfarsit. In rest vanitatea umana intrece aproape orice alt sentiment cunoscut…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: