A treia întâlnire cu Oceanul

    Insula lui Circe e la capătul străzii. Când am plecat de acolo, știam că strada se poate transforma în orice, în spumă de mare de exemplu sau în ecoul unei aripi de pescăruș reflectat de o plajă perfect plană și de un cer perfect monocolor, în definitiv sunetele astea pot să se reflecte la infinit între plajă și cer, fără interferențe, fără ca sunetul să se intersecteze cu sine, fără nimic din lucrurile elaborate, construite cu migală, pur și simplu captiv între două culori paralele. Era seară, o seară normală de iarnă și probabil că nimic nu mi-ar fi atras atenția în vreun fel, aș fi urcat în taxiul galben, aș fi parcurs în tăcere spinarea de dinozaur a fiecărui bulevard, m-aș fi afundat apoi în fondul sonor al unei camere și ar mai fi trecut o zi. Numai că la capătul celălalt al străzii, acolo unde se adună de obicei șoferii de taxi la o țigară, nu mai era nimic. Sigur, de la precarea din Troia, am apucat să vad nimicul în toate felurile posibile și mărturisesc că nu mă așteptam la mai mult decât la o repetare de nimic deja trăit. Poate că tocmai de aceea, sau poate în amintirea șoferilor de taxi adunați ieri pe-aici, mi-am aprins o țigara cu fum încă rece sau cel puțin așa mi se părea mie sau poate că aerul dens de iarnă ca lumea își făcuse loc pe lângă flacăra brichetei și uite că la lumina ei am văzut pentru prima oară azi din nou oceanul. Era așa cum îl învățasem, verde, ușor cleios, liniștit, ăsta a fost și sentimentul care m-a stăpânit dintr-o dată, liniștea de dinaintea plecării pe mare, chiar dacă știam precis că nu voi face asta, că voi căuta din ochi taxiul galben și voi merge pe spinarea de dinozaur ud a bulevardelor spre fondul banal de sonor al camerei.

    Am zăbovit puțin în fața întinderii de apă, luminile orașului se reflectau în verdele ușor cleios, poate că așa mi se părea mie a fi, verde, în definitiv acolo fusese în dimineața asta parcul și probabil că apa împrumutase ceva din verdele ierbii înghețate odată cu venirea iernii. Ceea ce am văzut, neașteptat de diferit de tot ceea ce știam avea să înceapă cu o iluminare de meteorit. De fapt asta am și crezut că este și chiar îmi amintesc că mi-am spus ce-o fi cu meteorul ăsta atât de luminos în Ianuarie. Mi-am amintit că la începutul lui Ianuarie sunt Quadrantidele, undeva în apropierea consatelației Bouarului, rotitoare în jurul Stelei Polare, ok, probabil că e un meteor dintr-ăsta, nu-i cine știe ce la urma urmei, în August e mult mai spectaculos, atunci este un adevărat spectacol, sunt meteoriții care cad dinspre Perseu, minunați ca povestea lui Perseu și a Andromedei bătută cu ținte stelare pe cer, meteoritul ăsta se va stinge repede mi-am zis, sting și eu țigara și plec spre casă.

    Taxiul este probabil singura mașină cu personalitate. Vorbește vorbe despre ziarul de dimineață sau despre știrile care vin în fiecare seară pe FM, se ceartă cu tine că nu îți place de nu știu ce polician sau că nu te pricepi la fotbal fraiere, sau vorbește aiureli despre vreme sau se miră că te miri că ascultă Pink Floyd, oricum face tot ce îi stă în putință să nu te lase naibii în pace, într-un fel e bine, te face să uiți că ai văzut din nou Oceanul, te duce fără prea multe comentarii acolo unde i-ai spus de la bun început că vrei să ajungi, o să te întrebe dacă vrei bonul, chestii de-astea făcute să anestezieze orice formă de memorie de scurtă durată, eu mi-am amintit că l-am văzut din nou pe Ocean abia când am ajuns la Mac-ul de la Dristor, e limpede că mare lucru nu ar mai fi de făcut, ok, mergem mai departe, ne afundăm în carnea orașului, ne lăsăm mușcați de dinții lui de neon. O clipă mi-a dat prin minte, recunosc, să îi spun că vreau să mă întorc, să îi spun că am văzut cu siguranță Oceanul, uite, e chiar acolo, în spatele nostru, acolo unde se termină insula lui Circe, acolo unde am văzut la orizont un meteorit luminând un drum peste apă, o să-i spun ăstuia că vreau să ne întoarcem în stația de taxi din care l-am luat și cu siguranță că aș putea găsi un pretext, pot săi spun că am uitat ceva acolo, un act important sau banii și atunci nu va avea încotro, se va întoarce. Numai că simt dinții încleștați, mai bine îi spun că mâine va fi la fel ca și azi, că n-am văzut nici un fel de Ocean, că acolo e parcul, cu stația de taxi în care stau colegii lui la o bârfă, în capătul celălalt al străzii pe care se află insula lui Circe. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: