Sfârşitul paradigmei

    Vineri am avut una dintre cele mai tâmpite discuţii din ultima vreme. Cu un prieten bun, la o cafea, nu ne mai văzusem de mult. Dacă ţineam discuţia strict în zona unui interes profesional comun, ar fi fost chiar ok. Nu ştiu însă ce ne-a venit pusul la cale al planetei, prost obicei de care e greu să scapi atunci când trăieşti în partea asta a lumii. Evident, despre depresia economică şi un lucru asupra căruia, în mod surprinzător, am găsit un fel asemănător de a gândi. Despre care am de gând să și scriu aici. Nu voi putea argumenta cine ştie ce în legătură cu convingerile mele şi cu siguranţă orice economist m-ar face imediat din vorbe. Faptul că şi prietenul meu şi alţi oameni, în special din business, gândesc aproximativ la fel, mă face însă să-mi iau inima în dinţi şi să scriu despre asta. Pe scurt, eu cred că modelul economic în care suntem a ajuns la capăt de drum, că ceea ce urmează să se petreacă ține de convulsiile sale finale și că desprinderea de el și înlocuirea cu un alt fel de a gândi va lua mult timp și va marca viața unui număr mare de oameni. Lucrurile acestea le cred de destul de mult timp, am mai și scris timid despre ele, nu sunt economist și îmi doresc tare mult să greșesc.

    Modelul economic actual își are rădăcinile în perioada interbelică, imediat după marea depresie de atunci și în remediile folosite de principalii actori ai vremii. Marea depresie a fost o criză simultană generată de consumul scăzut și supradimensionarea investițiilor. A fost, ca și cea de acum, o criză în care s-a ajuns dintr-un optimism exagerat. Spre deosebire de cea de acum, optimismul a fost atunci al comunității de afaceri în timp ce depresia în care intrăm acum optimismul excesiv a fost al consumatorilor. Marea depresie a fost soluționată prin ample lucrări de infrastructură plătite din bani publici și prin pregătirile de război. Am auzit în ultimul timp vorbindu-se des despre planuri similare în ceea ce privește infrastructura. Nu știu dacă de data aceasta lucrurile vor mai funcționa la fel. Nu cred. În anii următori războiului, principala preocupare a ținut de stimularea creșterii economice pe baza stimulării consumului. Și lucrurile au funcționat bine atât timp cât consumul s-a bazat pe solvabilitatea consumatorului. 

    Pentru orice produs sau serviciu din lumea asta există un ciclu de viață care începe cu facerea lui și se încheie în momentul în care ajunge să fie cumpărat de către utilizatorul final. Sigur, schema este ceva mai complicată dacă luăm în considerare și garanțiile și asistența oferită de producător sau diversele facilități oferite de furnizorul de servicii. Oricum, lucrurile pot fi simplificate foarte mult, fără a se pierde ceva esențial din vedere, la schema care începe cu facerea și se termină cu încasarea banilor în contravaloarea produsului sau serviciului. Este limpede că banii sunt în număr finit. Ceea ce face însă ca sentimentul că poți dispune mai ușor sau mai greu de ei ține de viteza cu care aceeași bani pot acoperi ciclul de viață al unui produs. Aceeași bani, pot cumpăra mult mai multe produse și satisface mult mai multe nevoi dacă timpul necesar producerii și vânzării produselor și serviciilor este mai scurt. Cu alte cuvinte, cu cât consumul este mai mare și ceea ce se consumă se produce mai repede cu atât senzația de bogăție la nivelul societății este mai mare. Pentru a ajunge aici, există câțiva pași logici de urmat. Bunul trebuie produs mai repede și mai ieftin, vândut mai repede și înlocuit mai repede cu un bun similar. Pe de altă parte, diversificarea și segmentarea bunurilor și serviciilor este esențială pentru a introduce în circuit câți mai mulți bani generând o cerere continuă și înlocuind treptat bunurile și serviciile care nu se mai pot dezvolta. Atât timp cât banii disponibili la cumpărători pot acoperi oferta de produse și servicii iar cererea și oferta sunt echilibrate, mecanismul economic funcționează normal, autoreglându-se prin perioadele de recesiune și prosperitate succesive.

    Marea depresie s-a petrecut într-un moment în care bunurile începuseră să fie produse mai repede și mai ieftin. Într-o oarecare măsură, ea s-a datorat neînțelegerii felului în care ar trebui făcute vânzările pe o piață de masă și a evaluării greșite a acestei piețe. A doua eroare a fost făcută considerând că un bun care rezistă mult în timp are o calitate economică certă, în condițiile în care tocmai acest fapt s-a dovedit a fi un defect. Asta a dus la decizii corecte privind scăderea simultană a calității și a prețului dublată de publicitarea produselor cu o tentă simultan utilitaristă și de modă. Segmentarea legată de puterea de cumpărare a diferitelor componente ale pieței sau cea legată de interesul lor față de bunul sau serviciul respectiv, a fost un alt motor esențial de dezvoltare. Ideea este că banul trebuie luat de acolo de unde există, indiferent de cantitatea în care există, dacă efortul de a-l lua are costuri mai mici decât prețul plătit. Toate aceste lucruri au dus la dezvoltarea cercetării, la transferul rapid de tehnologii din zona militară în cea civilă, la transformarea publicității în industrie, la dezvoltarea fără precedent a design-ului industrial. Lucrurile probabil că ar fi funcționat așa multă vreme dacă s-ar fi ținut cont mai mult de efectul cotrar pe care îl pot avea publicitatea și accesul prea facil la bunuri și servicii.

    Au existat câteva supape ieftine care au fost utilizate, mai mult sau mai puțin conștient, mai mult sau mai puțin planificat, eu cred că un mare rol l-a avut de fapt pura întâmplare și norocul chior, dar sunt sigur că nu mă crede nimeni că e așa. Singura planificată bine și de fapt cea mai eficientă a fost cercetarea. Aici nu e nimic de spus, atât felul în care a evoluat ea după război cât și felul în care a fost realizată protecția intelectuală în țările în care chiar s-a făcut cercetare, cel puțin până prin anii 80. După anii 80, lucrurile s-au mai schimbat și aici, dar nu în asta stă cauza declinului economic general. A doua supapă a reprezentat-o forța de muncă mai ieftină. Fie că este vorba de forță de muncă în cazul căreia timpul este lungit prin diferite metode de fidelizare și spălare a creierelor de la sloganuri de tipul suntem o mare familie întreținute prin acapararea vieții personale a angajaților și enclavizarea lor, până la îndoctrinări cu vorbe mari. O angajată a unei companii japoneze spunea, în urma unei decizii guvernamentale prin care angajații pleacă în ultima zi a săptămânii cu două ore mai devreme acasă pentru creșterea natalității, că e foarte fericită că poate sta mai mult acasă fără a avea un sentiment de vinovăție… Deschiderea blocului comunist în urma revoluțiilor din 1989, descoperirea Indiei ca resursă pentru producția de textile, autoturisme și servicii informatice, apariția Chinei ca producător industrial cu cheltuieli oeraționale foarte mici au mutat masiv locurile de muncă din zona în care ajunseseră să fie, prin costul lor, o frână și au deschis simultan o piață uriașă de consum. În țările din care aceste locuri de muncă au plecat, au existat mici convulsii sociale (cum au fost cele din Los Angeles apărute după mutarea celui mai mare combinat siderurgic american în China) dar ele au fost repede absorbite de societate, deplasarea locurilor de muncă din producție spre servicii făcându-se destul de ușor. Muncitorul american, despre a cărui productivitate ridicată vorbea cu mândrie președintele Reagan a fost ușor-ușor înlocuit de către funcționarul american care vinde cu mândrie pe toată planeta produsele fabricate de compania sa în China sau India.

    Dacă oamenii ar fi mașini, toate lucrurile astea ar fi simple optimizări. Numai că oamenii nu sunt mașini. Funcționarul de multinațională s-a obișnuit, tot stând prin hoteluri de mai multe stele decât și-ar permite din banii lui și umblând cu mașini pe care niciodată nu și-ar putea permite din banii pe care îi câștigă, să-și dorescă și să considere ca lucruri absolut realizabile lucruri care depășeșc mult posibilitățile financiare pe care le are. La fel și muncitorul, fermierul și cam tot ce contribuie prin munca sa la functionarea economiei, indiferent de țara în care trăiește. Dacă Dallas a fost telenovela care a făcut-o pe madam Ionescu să se simtă pentru o oră pe săptămână miliardar american, cam la fel cum tot pentru o oră pe săptămână s-a simțit nushce gagică bengoasă, publicitatea a făcut ca un număr impresionant de oameni să încerce pe bune să trăiască la standarde pe care nu și le puteau permite financiar. Nu suntem o lume de răufăcători, așa că majoritatea acestor oameni de treabă au început să exercite o presiune colosală atât asupra companiilor în care lucrau cât și sistemului bancar și a celui politic.

    Companiile s-au maturizat și ele pe o ficțiune. Știu că-mi voi lua toți pumnii din lume în cap pentru ce spun acum, dar eu cred că dezvoltarea pe bursă, chiar dacă este pe termen scurt cea mai bună alegere, la scară mare și pe termen lung este o dezvoltare bolnavă. Bursa a produs două mari nenorociri: transferul economiei din zona ei naturală în cea a mecanismelor psihologice și conducerea afacerii de către oameni cu mandat limitat și obiective manageriale trasate la începutul mandatului. Disiparea mare a acțiunilor a dus la lipsa unui acționar majoritar, legat prin interese vitale de buna funcționare a companiei. Mandatul limitat, în economie ca și în politică duce la fixarea unor obiective pe termen scurt, de multe ori dăunătoare dezvoltării pe termen lung, iar componenta psihologică a bursei poate duce în momentele de panică la prăbușirea fără nici un motiv economic a unei companii sănătoase sau la umflarea nejustificată, în momentele de entuziasm a oricărei idei, indiferent de gradul de tâmpenie conținut în ea. Bursa îmseamnă introducerea iraționalului în economie. De dragul banilor ieftini și rapid obținuți. Cred, fără să am pretenția că e mai mult decât părerea unui om oarecare, că bursa a împins băncile în direcția unei dezvoltări mai puțin sănătoase decât ar fi avut-o în absența ei. 

    Bun. Să recapitulăm. Companiile nimănui conduse de oameni cu mandat limitat în care își petrec din ce în ce mai mult timp oameni din ce în ce mai depersonalizați dar care câștigă ceva mai bine decât părinții lor au devenit navele amiral ale economiei planetei. Oamenii de care vorbim, au o viață personală din ce în ce mai sărăcită și mai dependentă de marea familie în care lucrează, se distrează, mănâncă, se mănâncă pentru o promovare și cam aici se încheie universul. Tentația de a suplini sărăcia interioară cu obiecte și în general cu tot ce se poate cumpăra acționează ca un soi de supapă de siguranță. În treacăt fie spus, cele mai mișto lucruri din lume nu se pot cumpăra. Dar asta este cu totul altceva și nu am de gând să dezvolt acest subiect aici. Lucrurile au devenit mai ieftine, din ce în ce mai ieftine și mai disponibile pentru toată lumea. Primul lucru de acest fel a fost hrana. Lumea civilizată e acum obeză. Al doilea a fost îmbrăcămintea. Asta n-a făcut rău nimănui, dar lumea a devenit din ce în ce mai mult o chestiune de show-off. Au urmat vacanțele, multe plătite de companie, ca să mai crească dependența. Rezultatul a fost un uriaș consum de masă absolut benefic pentru economie. Numai că omul e om, nu e niciodată mulțumit cu ce are și uite-așa, oameni care în trei generații nu ar putea plăti bunuri la care s-au înhămat să le plătească au început să preseze piața imobiliară, piața mașinilor scumpe și a obiectelor de lux. M-am întrebat tot timpul ce naiba poți face cu un telefon mobil din aur. Tehnologic, e mult mai slab decât un telefon bun. Uite că totuși se vând bine. La fel cum n-am înțeles niciodată valoarea unui ceas foarte scump cu componente mecanice în condițiile în care unul electronic este mult mai precis. Utilitarismului care a ridicat America, i s-a contrapus decadența penibilă cu ifos de high-class care a îngropat Imperiul Roman. Sigur, e normal ca oamenii să se îndatoreze pentru a putea cumpăra un bun scump. Dar nu e normal să facă lucrul ăsta atunci când în mod evident nu își pot plăti datoriile. Lucrul acesta s-a întâmplat nu numai în Statele Unite ci în întreaga lume dezvoltată. Băncile au cedat și din speranța unor neașteptate câștiguri mari și sub presiune politică, perioada dintre sfârșitul mandatului președintelui Clinton și cele două mandate ale președintelui Bush fiind sub sloganul visului american conform căruia orice american merită o casă supermișto. Evident, visele nu trebuie confundate cu realitatea. Majoritatea americanilor nu pot plati ratele la bancă pentru o asemenea casă. Asta e… Și totuși s-a ajuns și aici. Este primul cataclism economic creeat de oamenii obișnuiți.

    Ca orice fenomen negativ complex, depresia economică în care vom intra și noi în două-trei luni este un conglomerat de crize. În faza aceasta, principala criză, datorată faptului că băncile au vândut banii cu mult sub valoarea lor este una de cash operațional. Evident, domeniile care au generat vânzarea banilor cu mult sub valoarea lor, au intrat și ele în criză. Adică domeniul imobiliar și industria auto. Iar dacă în domeniul imobiliar proprietățile pot aștepta, în industria auto ne-a fost dat să auzim cumperi o mașină, pleci cu două. Vom vedea din ce în ce mai des ieftiniri spectaculoase în foarte multe domenii. Pentru că faza de criză de cash operațional și căderea a trei domenii înfloritoare înseamnă și tăierea cheltuielilor care nu sunt vitale, cum ar fi publicitatea cu impact imediat pe industria de mass-media și creșterea bruscă a șomajului, vom vedea cum economia nu se va putea stabiliza în acest moment și că dimpotrivă, vor intra în funcțiune din ce în ce mai multe mecanisme declanșatoare de crize în lanț. Dintr-odată, avem o criză de supraproducție. Exact ca la începutul marii depresii. Pentru că cererea a scăzut brusc. Atât de brusc încât este evident că totul a fost pe o datorie făcută fără nici un fel de calcul elementar prealabil. Lucrurile se vor accentua începând cu 2010, atunci când șomajul va fi foarte mare, ciclul de viață al unui produs va crește, banii se vor mișca din ce în ce mai vâscos, ceea ce va duce la agravarea situației economice. Cred că, în mod paradoxal, singurele bunuri care se vor deprecia calitativ și se vor aprecia valoric vor fi, începând cu 2010, bunurile vitale adică hrana și îmbrăcămintea. Stabilizarea va veni probabil în 2012 și mă tem de acest lucru. Va fi oprirea declinului, dar va fi în an electoral american. În tot timpul acesta, China, care a investit înțelept în resursele Africii, va reuși să își asume leadership-ul în ceea ce privește producția industrială cu condiția rezolvării problemei producerii de energie care să îi asigure dezvoltarea. Probabil că și Rusia va reuși să se mențină pe un trend economic rezonabil de bun, chiar dacă va fi și ea afectată de depresie. Dacă Obama nu va reuși să facă un miracol, nu doar economia americană va avea de suferit ci și ideea de democrație, așa cum o înțelegem azi. Dacă Obama nu va reuși să țină măcar sub un oarece control evoluția negativă a economiei americane, mă tem că omenirea va risca o recrudescență a ideilor care au premers războiul, idei pe care le credeam demult apuse.

    Chiar dacă vom depăși riscul politic, economia nu va mai arăta, oricum, așa cum este scrisă acum în cărți. Cred și sper că după 2015 bursa nu va mai juca rolul pe care l-a jucat până acum, iar băncile se vor implica mai mult în susținerea întreprinderii și mai puțin în cea a consumului nesăbuit. Cred că mitul marii familii de la servici va dispărea, singurii perdanți din asta fiind cei din industria de turism, cred că în multe dintre companiile delistate vor avea proprietari în carne și oase, interesați de funcționarea lor pe termen lung, iar oamenii vor veni la muncă pentru bani și nu pentru terapii de grup. Lucrurile acestea vor schimba mult societatea. Eu zic că în bine și nu mă pot abține să nu remarc faptul că, din nou, Adam Smith a avut dreptate. Așa simplu și depășit de vremuri cum este considerat de către marii analiști care au mâncat suficient o pâine bună bătând câmpii.

    Pentru oamenii politici anii care urmează vor reprezenta cea mai mare încercare prin care vor trece într-o viață de om. Este greu să decizi calea de urmat. Protecția oamenilor înseamnă asigurarea voturilor. Pe termen scurt. Pentru asta este nevoie de bani. Banii îi obții storcând întreprinderile de ultimele puteri. Evident, întreprinderea nu este o abstracție și pe termen mediu distrugerea ei înseamnă prelungirea depresiei economice, sărăcirea și mai accentuată a societății și deci, o lipsă de protecție a oamenilor. Numai că nici un om nu va mai avea timp să observe asta. Ajutorul guvernamental va fi însă un lucru direct și palpabil pentru alegătorul îngrozit de tot ce e în jur. A doua cale este cea a sprijinirii întreprinderii. Lucrul acesta grăbește ieșirea din depresie, dar nu are un efect asupra electoratului. Așadar, logic, orice guvern va prefera prima variantă. Și chiar are șanse să îi iasă, cu condiția ca Obama să nu eșueze în Statele Unite. Și chiar și atunci, omul politic nu riscă cine știe ce. Ideile se pot schimba și dacă trendul va fi unul al radicalizării și autoritarismului, tot bine îi va fi. Că se adaptează.

2 răspunsuri to “Sfârşitul paradigmei”

  1. Ltd Edition Says:

    Buna ziua,

    Radiografia prestata de dvs in postul de mai sus este una ok as putea spune. Problema cu mandatul pe o perioada limita – termen scurt – duce la dezvoltare anormala, daca i se poate spune asa „dezvoltare” – parerea mea „ne imbatam cu apa rece”.

    Rgds,
    Ltd.

  2. Varujan Pambuccian » Blog Archive » Sfârșitul utopiei Says:

    […] deznodământul. Pentru ei a fost ok. Pentru noi, e limpede cred deja pentru toți, cum va fi. Eu am scris pentru prima dată despre lucrurile astea pe blog, la începutul lui 2009, câd totul apărea a fi clar un final de sistem. La începutul anilor 90 […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: