Despre mitocanul urban și despre misiunea sa istorică

    Am citit un post foarte bun care punea oarecum ordine în felul în care ne raportăm la mitocănia urbană. Dacă povestea adevărată cu șoferul de taxi dus cu capul (poveste pe care nu mă pot abține să nu o mai recomand odată) e un exemplu extrem de efect al bombardamentului cu știri de la orice oră vrea mushchii lor produs asupra creierului  unui om, mitocănia urbană este exact efectul opus. Al adaptării. Poate părea ciudat tot ce scriu acum, dar eu cred că mitocănia urbană este un fenomen natural și prin urmare normal. Nu este nici nou, nici localizat la români sau la bucureșteni. Este suficient să îl citim pe Molière, acolo suntem în plină epocă a ascensiunii orășanului cu bani care a produs lumea în care trăim acum. Penibil în raport cu aristocratul, mitocanul lui Molière s-a dovedit a fi motorul dezvoltării. Maimuțărind la început felul de a fi al aristocratului, dar venind cu un alt fel de a acționa în lumea reală, mitocanul lui Molière a fost cel care a construit prin avariția sa bănci, a sesizat posibilitatea îmbogățirii producând lucruri mai ieftine pentru mai multă lume, a știut să răsplătească altfel decât prin mecenat inventivitatea umană, cu timpul s-a cizelat și la mujlocul secolului XIX a avut suficientă putere pentru a declanșa revoluția industrială. Privit din unghiul acesta, bădăranul lui Molière a fost mai mult decât util dezvoltării speciei.

    Dacă ne ducem ceva mai în urmă o să vedem că la originile aristocrației de orice fel a stat, în general, tot un mitocan cu tupeu. Cel care, după ce a luat puterea, a reușit cu sprijinul tacit al unei intelectualități rafinate dar lașe să își educe din ce în ce mai mult urmașii. Din antichitate și până acum cam așa s-a întâmplat de câteva ori. Istoria politică a lumii a fost marcată, adică, de câteva răsturnări fundamentale în care tupeul împletit cu dorința irațională de a accede la putere a unei zone periferice până atunci a reușit să înlăture suprastructura politică, a imitat un timp o parte din apucăturile ei, s-a înconjurat mai apoi cu o serie de intelectuali colaboraționiști, a devenit din ce în ce mai civilizată, sfârșind prin a deveni prada celor care, aidoma strămoșilor lor au forțat accesul la putere. În general, între cei care au devenit la un moment dat victime și cei care le-au fost călăi a existat o coabitare simbiotică vreme îndelungată. Aristocrații din orice epocă au avut nevoie de cei marginalizați pentru a-și consolida puterea și averea. Singura lor greșeală a fost izolarea în care s-au complăcut din ce în ce mai mult și siguranța că lumea a început cu primul lor strămoș și că Reich-ul poate dura o mie de ani. Istoria științei și tehnologiei are foarte puține derapaje de acest gen. Cel mai important este probabil cel creat de către Aristotel care în mod conștient a produs și i-a dat drumul în lume unui  monstru în persoana lui Alexandru Macedon. În rest, țăranii, meșteșugarii și cam toți cei care au dezvoltat științele naturale și inginerești și-au văzut de treaba lor. Oamenii de cultură, e drept, mai puțin și cei mai mulți dintre colaboraționiștii intelectuali ai puterii au provenit din rândurile lor. 

    În lumea în care trăim, frâiele puterii sunt ținute, în mod cert de către cei care conduc destinele economice ale lumii. Noi trăim în prelungirea revoluției industriale iar întregul secol XX, cu toate lucrurile bune și cu toate anomaliile sale psihiatrice este o căutare de drum a fluviului care a fost descătușat de către revoluția industrială. Comunismul și fascismul au avut o bază puternică în muncitorul industrial, dezradacinat și în căutarea unui reper politic iar singurul competitor care a reușit să oprească evoluția omenirii într-o direcție aberantă a fost tehnologia. Ea a reușit să înlocuiască treptat oamenii cu mașini, la început scoțându-i din joc pe cei care aveau drept fișă a postului procese repetitive și ajungând ca astăzi să poată înlocui pe cei care sunt plătiți pentru procese cu utilizare medie a intelectului și a unor cunoștințe oarecum complexe. Societatea s-a atomizat, făcând-o mult mai ușor de condus într-o formulă democratică. A fost bine și pentru economie, piața de masă permițând o dezvoltare mai rapidă. În absența unor vectori sociali majori, singurele pericole la adresa păcii sociale pot veni din comportamentul consumatorilor.

    Numai că omul este o ființă socială. După atomizarea apărută în anii 60, s-au structurat treptat poli de coagulare spontani. Unii dintre ei s-au manifestat benefic, așa cum a fost cazul mișcării hippie sau cea a lui Marthin Luther King mișcări care au avut ca scop fundamental eliberarea de prejudecăți. Alții, mai puțin vizibili au creat comunități foarte ușor de manipulat atât în scopuri economice cât și în scopuri politice. Din prima categorie fac parte cultura funționarilor de companie, cea a consumatorului de tabloide și de reclamă la produsele de mass-market sau cea a obezității programate. Din a doua fac parte comunitățile religioase intolerante sau închise, cultura punk sau hip-hop, în general grupurile care își acceptă în mod paradoxal condiția periferică dar în același timp își manifestă ura și intoleranța pentru tot ce este diferit de condiția lor. Ambele tipuri din acestă categorie au ceva în comun, însă: lipsa de libertate manifestată atât la nivel individual (însăși nevoia de aderare la un grup fiind primul semn de nelibertate) cât și al grupului ca atare. Dacă lumea va avea în continuare o evoluție democratică, ea va fi posibilă numai datorită celor care vor ști să ceară cât mai mult de la eliberarea individului. Dacă lumea va avea în continuare un puseu totalitar, el va veni din creșterea până la o masă critică și transformarea în vectori sociali ale enclavelor de lipsă de libertate. Eu cred, și nu glumesc deloc, că până și creșterea alarmantă a obezității e un pericol la adresa democrației. Nu mai vorbesc de funcționarii crescuți în cartea companiei sau a fundamentaliștii religioși sau (ca să reiau subiectul postului care m-a făcut să scriu despre lucrurile astea) a mitocanilor de Mall. Depresia economică va accentua coagularea lor în vectori sociali, iar de politicieni de operetă gata oricând să inventeze o tâmpenie de masă pentru a accede la o putere la care în mod natural nu ar avea nici un motiv să aibă acces, e plină lumea.

    Modelul financiar, economic și politic de după al doilea război este fundamental greșit. Keynes nu a reușit să-și impună ideile la Bretton Woods în 1944, dar ideile lui au fost cele care au reușit într-un final să se impună prin alții. Denunțarea din August 1971 de către Nixon a convertibilității directe a dolarului în aur, intervenționismul direct al statului democratic în mecanismele economiei de piață și mai ales acumularea uriașă de promisiuni și transformarea scadențelor insolvabile într-o marfă tranzacționabilă, comerțul cu promisiuni adică, trebuia să ajungă la o scadență. Probabil că primul termen scadent se manifestă acum, odată cu declanșarea primei depresii economice a secolului XXI. Poate că e nedrept faptul că generațiile de azi plătesc pentru prosperitatea artificială a părinților lor și poate că este și mai nedrept faptul că politicienii de azi vor plăti pentru aberațiile unei întregi epoci postbelice. Ceea ce este cert însă este faptul că enclavele se vor răzvrăti, mai devreme sau mai târziu, pentru paradisul, mai mult sau mai puțin de căcat, pierdut. Nu știu care dintre triburile sociale va fi cel care va furniza o nouă ordine. Eu aș paria pe mitocanul de Mall.

    Mitocanul de Mall pare cel mai adaptabil, deci cel mai inteligent. Nu are restricții ideologice sau religioase și, în consecință este cel mai acceptabil din punctul de vedere al masei critice. Are tupeul necesar accederii la putere, este foarte sigur de importanța sa și judecă lumea strict prin ochii săi. Nu are nici bonomia obezului, nici încrâncenarea fundamentalistului religios, nici fatalismul punk-istului sau a celui din cultura hip-hop. Mitocanul de Mall are rază mare de acțiune și este singurul dintre cei vizați pentru a prelua puterea, care își vede nepoții urmând o școală de balet și bune maniere, își vede copiii intrați în afaceri și absolvenți de drept sau de studii economice. Se consideră singurul personaj demn de a trăi pe lumea asta și felul lui de a trăi este unul tranzacțional, cu interese clare și cu rădăcini în societatea de consum. Are un simț exacerbat al proprietății și cred că va reuși să repare depersonalizarea corporatistă. Mitocanul de Mall va repune economia pe șinele smithsonoiene, de acolo de unde a deraiat în aproape un secol de intervenționism de stat. Nu va fi un vector al libertății. Cel puțin nu în mod conștient. Anii de domesticire consumatoristă nu se pot șterge ușor. Dar, cu siguranță nu va fi nici comunistoid, nici fascistoid. Va prefera oricând o făloșenie de doi bani unui team-building făcut ca la carte, nu prea suportă șefii pentru că se consideră mult prea important și deștept, deci nici corporatist nu va fi.

    Mie personal, mitocanul de Mall îmi displace profund. Asta nu mă oprește însă să cred că el va moșteni lumea. Pentru că nu îmi place deloc, mă voi opri aici. Nu sunt un intelectual, adică nu îl voi pupa în cur după ce va prelua puterea. Nashpa rău să trăiești schimbări de-astea de la o lume care nu ți-a plăcut la una care nu îți va plăcea…

 

11 răspunsuri to “Despre mitocanul urban și despre misiunea sa istorică”

  1. aldracu Says:

    Io zic că Internetu’ stă de’a curmezişu’ mitocanului de orice fel. Mă miră că eşti gata să pui pariu că mitocanu’ de mall are vreun viitor, nu numai că baletu’ şi „bunele maniere”, da’ şi absolvenţii în drept sau studii economice devin obsolete, nu se vede da’ o simt. iar ăia care cred că „afaceri” or să aibă de ales în curând între scos cartofi dintr’o tarla, sau făcut un ceva pe care cel mai zgârcit om l’ar cumpăra, alternativa e să crape şi s’apară la loc când lumea are loc şi pt. oameni care fumează ş’atâta tot. Mitocanu’ de Mall, în particular, e rezultatu’ tranzacţiilor cu promisiuni, adică al ţepelor, şi tot ce ştie să facă e burta de bere, din punctu’ meu de vedere nici n’a existat într’un fel măsurabil.

    Io pariez că, dacă nu trecem prin stadiu’ cu coada la supă socială, o să intrăm în perioada patriilor multinaţionale („ce’i cu graniţele astea, ce’i aia stat, naţiune”), şi comunismu’ şi capitalismu’ m’au convins că omenirea are resurse nelimitate de laşitate şi prostie pentru asta; un fel de melanj între sistemele lu’ Icler, Stalin şi Bush, da’ ceţos rău, în care n’o să poţi afla cum te cheamă şi dacă apa’ţi e necesară până n’o să plăteşti (desigur, în ţepe) o armată de „specialişti”, analişti, avocaţi, etc. toţi cu „studii” în litere cu codiţe…

  2. Antoaneta Says:

    Multumesc pentru apreciere. Mi se pare ca mitocanul, fie el de mall sau de alta categorie (la mall merge si la cinema si cand iese de acolo intra in trafic), deja a mostenit lumea pe ici, pe colo, si România e o dovada vie. Vanghelie si Videanu cam asta îmi inspira. Si toata spuma de bogatasi care s-a ridicat deasupra ciorbei noastre sociale. Nu-l vad trimitandu-si nepotii la scoli de bune maniere, dar la scoli inalte prin USA sau UK da. Dar asa a fost si cu negustorii bogati din secolul XIX si inceputul sec. XX care-si trimiteau odraslele la Paris si Berlin.-

  3. jolly Says:

    Eu cred ca bunul simt e o consecinta directa a unui nivel economic care permite o viata linistita si relaxata dusa suficient de mult timp si cam atat. Toti ceilalti factori sunt secundari. Sunt de acord ca urmasii noilor imbogatiti vor deveni incet-incet mai civilizati, mai cu bun simt. Asa s-a intamplat peste tot. Cred ca ideea ca bunul simt se datoreaza altor factori e un mit care face rau. Nu cred ca oamenii chinuiti de saracie, umiliti de sefi, prinsi in casnicii nefericite, mai au cum sa se gandeasca la ecologie de exemplu. Nevoile omului sunt satisfacute in ordinea enuntata de Maslow, iar nevoia de bun simt, ca sa zic asa, este destul de sus.

  4. aldracu Says:

    jolly: bunu’ simţ se datorează educaţiei şi/sau suferinţei (împreună).
    educaţia se poate aplica în orice condiţii, dac’o tratezi ca pe o prioritate (ceea ce şi e). legătura cu „nivelu’ economic” nu numai ca e burghez-efeminată, da’ mai e şi vagă de tot. poţi să refuzi tentaţiilor (atacurilor) propuse de nesimţiţi în orice condiţii, da’ trebe să te gândeşti cu adevărat măcar o secundă în prealabil la ce înseamnă bunu-simţ.

  5. jolly Says:

    @aldracu: eu vorbeam de o tendinta. sa o spun altfel: o societate asezata, linistita, stimuleaza bunul simt intre membrii ei. ca exista oameni de bun simt in societati date peste cap (cum e a noastra) e adevarat, dar ei sunt astfel IN CIUDA faptului ca traiesc in conditii vitrege. nu cred ca e o abordare inteleapta sa facem exemple din ei si sa cerem tuturor sa fie asa ci cred ca e mai bine sa cream conditiile (economice) ca nivelul de bun simt sa creasca.
    abordarea asta mistica, bunul simt tine de educatie si suferinta, este ca si cum ai descoperi un diamant in gunoi, ti se pare ceva extraordinar si te bucuri la nestemata in loc sa te iei cu mainile de cap ca esti in mijlocul mocirlei. sau ca nu vezi padurea din cauza copacilor.

  6. aldracu Says:

    jolly: o societate aşezată, liniştită, nu stimulează bunu’ simţ, doar îl conservă p’ăla care e creat în prealabil (cum? de cine?), cel mult poate crea temporar un snobism al bunului simţ, un fetiş, un „bun-simţ” inerţial care dispare cu purtătoru’, un bun-simţ fără putere de convingere, neportabil.

  7. jolly Says:

    @aldracu: cum? de cine?
    mi se pare ca incepem sa vorbim de lucruri putin diferite. eu ma gandesc ca unui om care are ceva alimente in camara si este platit corect pentru munca sa ii este mai la indemana sa ii zambeasca vecinului.
    cred, poate ma insel, ca tu vezi bunul simt mai mult ca pe smerenie (intr-un sens pozitiv) sau ceva asemanator.

  8. anarchix Says:

    Posturile D-voastra nu prea merg citite de cei cu ADD (ADHD).
    🙂

  9. aldracu Says:

    jolly:
    ‘geaba o încâlceşti, ai scris: „Eu cred ca bunul simt e o consecinta directa a unui nivel economic…”

    eu cred că nu, cred că ce zici e o copilărie: nivelu’ economic poate conserva bunu’ simţ, dacă el exista deja; asta înseamnă că bunu’ simţ apare independent de nivelu’ economic, şi nu apare spontan ci prin efort, adică educaţie, sau suferinţă şi meditaţie la.

  10. jolly Says:

    @aldracu: n-o incalcesc, asa e. educatia inseamna bani. dar dincolo de asta: chiar daca nu e vorba de un copil crescut intr-o familie cu stare, ci educatia este oferita de stat, intr-un mod eficient, factori ca saracia, razboiul, foametea ii fac pe oameni sa uite de bunul simt. tu spui ca educatia te face sfant, nenorocirile care se pot abate asupra omului il inalta in aceasta sfintenie si ca oamenii prefera sa moara decat sa fure paine, am inteles.

  11. aldracu Says:

    iaca un atlas de mitocanie urbana, pt. cine nu’l stia 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: