Ce-i de făcut?

    Am intrat și noi în rândul lumii… Adică a ajuns și la noi unda depresiei economice. Cam așa cum era de așteptat, la jumătate de an după cutremurul declanșat de falimentul lui Lehman Brothers. Am văzut și ideile, aceleași, enumerate la întâlnirea de la Londra a G20. Așa cum era de așteptat, nimeni nu renunță la teoria ontervenționismului lui Keynes. Toată povestea asta îmi amintește de felul în care a fost menținut la terapie intensivă modelul geocentric al Sistemului Soloar gândit de Ptolemeu. Simplificând mult ideea sistemului geocentrec, aș spune că el a pornit inițial, adică înainte de Ptolemeu, cu două ipoteze: că planetele se mișcă pe cercuri concentrice având centrul în centrul Pământului și că mișcarea pe fiecare cerc este uniformă. Un timp, rezultatele modelului au concordat cu datele observaționale, numai că după o vreme, nu prea mai mergea nimic. Ptolemeu au venit cu o idee care salva aparent modelul. Planetele se mișcau, e drept, pe cercuri, ale căror centre se mișcau pe cercuri având Pămânrul în apropierea centrului lor. Cercurile acestea, numite epiciclii se tot multiplicau ori de câte ori sistemul nu mai concorda cu datele venite dintr-o realitate care se încăpățâna să nu i se conformeze. Ptolemeu a trăit în secolul II. Abia în secolul XVI modelul său a fost abandonat datorită revoluției copernicane. Până atunci, rețeta cu epiciclii peste epiciclii a fost folosită generație după generație de oameni inteligenți și învățați care nu au reușit însă să gândească în afara cutiei. Așa s-a întâmplat și anul acesta la G20. Adică, urmașii lui Keynes au găsit cu cuviință să găseacă soluția însănătoșirii economiei printr-o și mai mare intervenție a statului și complicarea în continuare a sistemului legislativ.

    Am povestit în mai multe posturi cum s-a ajuns aici. Pentru că nu poți să te gândești la soluții dacă nu încerci să-ți explici cauzele. Am povestit puțin și despre lumea creeată după conferința de la Bretton Woods. Când Yukawa spunea un adevăr înțeles de către toți cei care se ocupă de științele naturale și anume că natura e simplă în esența sa, cred că avea mare dreptate. Și mai cred că spusa asta se poate aplica la tot ce funcționează în lumea reală. În societate e mai greu, pentru că noi complicăm lucrurile. Iar lucrurile complicate, chiar dacă funcționează, funcționează cu un preț. Mare, plătit de noi înșine generație după generație.

    Principala problemă a fost provocată de faptul că statul a ales să se implice nepermis de mult în economie. Mijloacele prin care a făcut asta, au ele însele ceva malefic și țin de ideea fixă a statului că se pricepe la orice mai bine ca oricine. Pârghia este cea monetară. Am văzut cum statul produce bani pe hârtie fără a afecta banii de hârtie. Am mai văzut cum statele și-au folosit moneda pentru a-și regla problemele economice interne pe spinarea altor state. Cel mai recent exemplu este cel al șarpelui monetar european care a fost salvat de trecerea la euro și înființarea Băncii Centrale Europene. Mecanismele monetare, prin care statul ține sub control băncile comerciale, împreună cu mecanismele fiscale prin care statul ține sub control companiile sunt principalele manșe prin care statul își pune în practică viziunea asupra economiei naționale și a politicii externe în timp de pace. Asta în cazul în care nu naționalizează, nu manipulează bursa, nu se joacă cu cursul de schimb și, în general, nu face ce-l taie capul ca să arate, pe termen scurt (în general 4 ani) cât de bun este el cu cetățenii. Când bunătatea asta se acumulează dincolo de puterea sa de intervenție, economia o ia razna și statul spune că asta e, e criză, strângem cu toții cureaua, economia e de vină, băncile sunt de vină, toți sunt de vină, iar el, statul, lucrează din greu pentru a salva cetățenii de la dezastru. Statul produce deficite pentru a realiza tot felul de chestii pentru care n-are bani, după care mai ridică nițeluș taxele și spune că a reușit să rezolve greaua moștenire a guvernării trecute și se aventurează cu surplusul de bani în relansarea economiei pe care tot el a pus-o la pământ, după care guvernarea următoare spune că moștenirea fostei guvernări a fost o politică socială inadmisibilă și iar dă cu deficitul în noi, pare cunoscut, nu? Staul creează inflație și deflație zicând că reglează cererea și oferta, face tot felul de lucruri de-astea năstrușnice pe care nu i le-a cerut nimeni niciodată, dar le face, miniștrii vin și pleacă cu un alai întreg de texte care n-ar trebui să fie niciodată ale statului, te întrebi cum naiba s-ar descurca dacă ar avea o companie oarecare de păstorit în vrenuri de texte de-astea pe care le rumegă cu atâta ușurință, dar uite că oamenii îl plac, au despre ce vorbi, treaba merge strună. Cam asta este povestea keynesianismului. Ism ca orice ism.

    După mintea mea, prima și cea mai importantă măsură pe care statele ar trebui să o ia în vremuri ca cele pe care le traversăm acum ar fi retragerea imediată și necondiționată din economie. Cred că 65 de ani, câți s-au scurs de la Bretton Woods, de experimente etatiste sunt suficienți pentru o planetă locuită de oameni normali. Pentru aceasta, staul ar trebui să renunțe de bunăvoie la două lucruri: la monopolul asupra monedei și la taxarea discreționară. Am să încerc să explic, pe scurt, cele două idei.

    Moneda a fost până în 1933, o marfă ca oricare alta. Utilizarea ei a înlocuit trocul, pentru că era o marfă ușor de transportat și stocat, divizibilă și foarte căutată. În timp, moneda a fost reprezentată de tot felul de lucruri cu caracteristicile astea: scoici, grâne, bucăți de metal, etc. În timp, metalele prețioase s-au impus datorită neperisabilității lor. Tot în timp, emisiunea monetară a început să fie controlată de conducerea politică, al cărei rol era mai degrabă cel al unui terț de încredere, garantând cantitatea și puritatea metalului conținut în monedă. După 1933, moneda a pierdut un lucru esențial: faptul că ea avea o valoare în sine, cea a metalului prețios din care era confecționată. În 1971 a pierdut și orice legătură directă cu vreun metal prețios, lăsâd drum liber oricărei manipulări din partea emitentului care astfel a pierdut atributul său esențial: cel de terț de încredere. Sigur, în mediul privat, pierderea unui asemenea atribut ar atrage instantaneu falimentul. Atunci când însă vorbim de stat, lucrul acesta nu se poate întâmpla așa că statul își permite orice experiment economic fără să poată fi sancționat în vreun fel. Eu cred că măsura pe care lumea, sau cel puțin țările ale căror economii contează, ar fi renunțarea la pretenția de a fi tert de încredere. Atât timp cât economiei i se cere transparență, consider că este cel puțin aberant să nu existe nici un fel de transparență în ceea ce privește procesul de producere și garantare al masei monetare, adică al mărfii care este cea mai tranzacționată. La prima vedere, soluția cea mai bună ar fi revenirea la banii din metal prețios emiși de entități private capabile să garanteze cantitatea și puritatea metalului conținut de ele, entități pe care să le putem controla în mod transparent prin intermediul unei instituții independente și a unui sistem legslativ simplu. Există în acest moment tentative de realizare a unor monede private, chiar dacă lucrul acesta este în mod explicit considerat ilegal de către toate statele lumii. Cel mai interesant exemplu este cel al Liberty Dollar și îl dau aici pentru a se vedea că se poate construi un business case solid și că modelul este absolut viabil. Atât timp cât el se bazează pe o resursă limitată, cum sunt platina, aurul sau argintul, riscul oricărui derapaj este mult mai mic decât cel din modelul actual cu bani pe hârtie. Modul de viață al omului zilelor noastre ar face o asemenea soluție, chiar dacă ar fi cea mai bună dintre toate, impracticabilă. Sigur, o întoarcere la banul de aur într-o epocă a banilor electronici ar fi imposibilă. Dar există posibilitatea emiterii de bani privați garantați cu un depozit de metal prețios. Garanția este dată de faptul că oricând ei pot fi convertiți în cantitatea de metal prețios pe care o reprezintă. În acest fel, banii pe hârtie sunt complet eliminați iar economia nu se mai poate dezvolta pe mecanisme speculative și neeconomice. Mecanismul acesta, cu terț de încredere funcționează atât în instituția notarului public, instituție care este controlată prin legi speciale cât și în cazul (pur privat) al furnizorilor de semnătură electronică, în care piramidele de încredere s-au constituit spontan într-o piață liberă. De altfel, terțul de încredere în cazul monedei ar trebui să fie, după părerea mea, construit pe modelul furnizorilor de servicii de certificare (semnătură electronică). Monedele emise în acest fel ar fi foarte greu de manipulat politic, ar obliga statul să se retragă din economie și să participe la jocul economic ca un partener egal. Nu ar mai fi posibilă rezolvarea deficitelor prin metode administrative, relațiile economice internaționale s-ar depolua și s-ar pune pe baze economice, pentru că n-ar mai exista pârghia cursului, raportarea făcându-se la cantitatea și puritatea aurului care se tranzacționează implicit cu fiecare unitate monetară utilizată în acest scop. Lumea ar fi și economic și politic mai stabilă. Și în mod cert, nu am mai asista la creștere economică simultană cu creșterea inflației așa cum se întâmplă de zeci de ani încoace. Practic, ar fi o revenire la modelul de garantare al monedei cu aur din 1933, reconfirmat la Bretton Woods în 1944 dar numai în ceea ce privește relațiile internaționale, numai că garantul nu ar mai fi statul ci entități private reglementate prin legi speciale și controlate de o instituție independentă. Statul s-a compromis definitiv în 1971 când Nixon a anunțat unilateral ruperea dolarului de aur, lasând baltă toate tratatele care fundamentau relațiile economice bazate pe acest model și lăsând cu ochii în Soare pe toți creditorii staului. Dacă un privat ar fi făcut așa ceva, ar fi fost imediat sancționat de către partenerii săi de afaceri până la limita falimentului. Statele nu dau însă faliment și de aceea își permit orice și cu orice preț. Ideea lui Keynes cu o bancă centrală internațională, idee către care omenirea tinde pas cu pas (Banca Centrală Europeană este un exemplu grăitor) mi se pare mult mai periculoasă decât chiar sistemul în care suntem acum, pentru că banii scriptici ar scăpa de sub orice control iar statele care ar avea cea mai puternică influență în bordul acelei bănci ar avea și controlul politico-economic al planetei asigurat. Moneda privată este nu doar o soluție economică ci și un garant al libertății pe termen lung al omenirii. La extrema cealaltă s-ar plasa socialismul global în care statul ar deveni o entitate în sine, discreționară și de care nici măcar nu ai avea cea mai mică posibilitate să scapi emigrând în lumea liberă, pentru că lumea liberă ar fi doar în cărțile de istorie (dacă ar mai fi și acolo).

    Al doilea lucru pe care statul ar trebui să îl facă îl constituie un sistem simplu de taxare. Am făcut un exercițiu pe două dintre bugetele României din anii trecuți și cred că o majorare a tva la 25% ar fi suficientă pentru a nu mai exista nici un impozit și nici o altă taxă. Cu o împărțire corectă între administrația centrală și cea locală a acestei taxe, ea ar fi suficientă pentru a asigura sănătatea, educația, ordinea publică, apărarea și justiția împreună cu acele lucrări publice care nu au sens din punct de vedere economic. Statul s-ar simplifica și nu ar mai costa atât de mult ca acum, ceea ce ar creea premisele reducerii treptate a acestei taxe. Într-o asemenea construcție, evaziunea ar fi drastic limitată și veniturile statului ar fi mai predictibile. Am avea reguli de funcționare simple și deci aplicabile.

    Lucrurile despre care vorbesc, ar trebui să fundamenteze un alt fel de funcționare al lumii. De aceea, sunt imposibil de acceptat. Cele care ar trebui să le accepte sunt tocmai cele care ar trebui să renunțe la puterea colosală pe care mecanismele actuale o conferă, adică statele. Din nefericire, modelul keynesian a dus la ruperea statului de cetățenii săi și transformarea sa într-o entitate în sine. Exact ca în societatea din care am ieșit acum 20 de ani. Ruperea a fost însă una graduală și acceptată cu entuziasm de o populație care a devenit din ce în ce mai asistată și din ce în ce mai dependentă de stat. Probabil că nici depresia economică pe care o vom traversa, nici următoarele fenomene la fel de severe ca acesta, nu vor convinge nici statul, nici cetățenii săi că ceva fundamental trebuie schimbat. Pentru ca lucrul acesta să se poată întâmpla, ar trebui ca majoritatea celor care acced la putere să nu își dorească să aibă putere. Este evident un paradox iar lumea reală nu se poate construi cu paradoxuri.

    Stau și mă gândesc de ce mai scriu toate lucrurile astea și îmi amintesc o poveste spusă de Moțu Pitiș, un om tare drag mie și de care îmi pare tare rău că a murit. Nu voi da numele personajelor reale din poveste, dar ea suna cam așa: La un teatru din capitală, un actor genial dar cu meteahna băuturii este în repetiție. La un moment dat, îl scoate din sală un amic, actor la un alt teatru bucureștean, care îi spune cu voce înceată:

    – Lasă mă, că îți iese rolu’, ai stat destul. Hai să bem una mică

    – Nu pot, bă, nu pot. Că e Criminalu’ în teatru.

    Criminalu’, era evident directorul de atunci al teatrului, un om foarte interesant care reușise să ridice enorm audiența teatrului său.

  – Lasă mă, dă-l în pizda masii de Criminal, spune amicul rostind în mod fatal numele Criminalului care, fatalitate din nou, pentru că nici o nenorocire nu vine singură, apare în capul scărilor.

    – Ce spui tu acolo, băi?, întreabă Criminalul apărut ca din pământ.

    – Nimic, tovarășe director, nimic… Era… doar o propunere.

    Cam așa și cu ce scriu eu pe-aici. Doar o propunere…

 

20 răspunsuri to “Ce-i de făcut?”

  1. MeetTheSun Says:

    Sunt 5 luni in care am manifestat un refuz asiduu de a ma uita la tv, de-a citi ziare sau presa online, 5 luni in care stiu doar ce se intampla in drumul meu spre job si cum mai merg vanzarile in piata.

    Din cand in cand citesc articole ca ale dumneavostra. Si e de-ajuns. Nu e nevoie sa stiu mai mult si-mi pare rau ca trebuie sa le scrieti in acest ton de dezamagire stiind foarte bine cat de incapatanata e lumea sa ramana prinsa in sistemul de gardulete al statului ca un sarpe din aeroport. Si eu le citesc cu oarecum aceeasi dezamagire. As indrazni sa sper ca lucrurile vor fi altfel peste 20 de ani, dar omenirea se indreapta cu siguranta spre un sistem deplin controlat sub falsa aparenta a libertatii si respectarii drepturilor omului.

    Ce e mai tragic e ca exista o multitudine de personaje credibile care promoveaza idei usor de mestecat pentru populatie, iar populatia raspunde cu o larga masa de personaje ignorante care consuma si consuma fara sa se intrebe ce-o sa se intample cu bolul de mancare odata ajuns in stomac.

  2. Humanist @ roua.org » Blog Archive » beţie cu apă rece Says:

    […] Cineva spunea că “statul a ales să se implice nepermis de mult în economie.” Şi i’a fost uşor să spună asta pt. că nu’i clar deloc ce definiţie foloseşte pt. “Statu’” şi pt. “nepermis de mult”. […]

  3. anarchix Says:

    Romanul gaseste o rezolvare:
    http://morar.catavencu.ro/2009/04/05/in-weekend-primavara-a-invins-criza/

  4. Rorschach Says:

    domnu’ hymanist, am si eu o rugaminte. uitati cum facem… dumneavoastra munciti, va spargeti capu si rabdarea cu toti neghiobii sa faceti un ban, si eu in numle solidaritatii sociale va iau asa un impozit oarecare, de obicei din ce in ce mai mare, cit sa-mi ajunga pentru neferictii de serviciu ai sortii: copii din somalia, aia abandonati, balenele pe cale de disparitie, incalzirea globala, ciini comunitari, … , ajunge sau va doriti ceva mai special ca nu-i problema, produc ceva pe moment, la cerere, personalizat chiar. si in cinstea banilor pe care mi-i dati o pun si de un „dansez pentru tine”, ca doar sint suflet de artist, la naiba! numai ca in loc sa va las sa donati va iau eu direct, poate nu va orientati la cit de mari sint cheltuielile si nu mi se mai inchid mie cifrele…

  5. varujan Says:

    @humanist

    Hai să facem o convenție. Ține și ea de etica pe care o dezavuați atât de mult a capitalismului. Dacă aveți ceva de comentat, comentați aici, nu prin link-uri la blog-ul dumneavoastră. În capitalism, asta este o formă inadmisibilă de a-ți face publicitate. Nu este taxată de vreo lege anume, ci de participanții la joc, adică este una dintre regulile elementare ale eticii unei piețe libere. În patria noastră lucrurile astea nu se taxează și lor, lucrurilor ăstora, li se spune șmecherie.
    În altă ordine de idei, posibilitatea de a-ți expune liber ideile acolo unde și le-a exprimat cel cu care ești sau nu ești de acord, ține tot de sistemul de libertăți ale unei piețe și societăți normale. De-aia blog-urile permit postarea comentariilor. E drept, nu toate.

  6. varujan Says:

    @anarchix

    Ce bine ar fi dacă am reuși să trecem de anii ăștia nashpa de tot prin metoda românească… Numai că mă tem că de data asta nu mai reușim să fentăm nimic.

  7. Rorschach Says:

    domnu’ anghelache va rspund aici pentru… pentru raspunsul dumneavoastra de pe site-u’ celalalt. nu de alta dar acolo zicea ca e absolutamente necesar sa-mi las si adresa de e-mail si… aici m-ati pierdut de musteriu. prea mare efortul in jouli fata de oferta lu domnu’ vosganian…

    iata insa ce vroiam sa va zic acolo… pot sa va zic si aici, nu?

    „Sa traiti!

    cum faceti domne sa puneti emoticoane ca as vrea si eu, dar nu ma duce capu’… vedeti daca nu lucrez! la stat! (va rog sa cititi aici un rinjet larg)

    domnu’ anghelache, domne… luati-o domne incet ca nervozitatea dauneaza grav sanatatii! si de abia intram intr-un faliment dupa ce ne chinuiram sa iesim din altul produs acuma 20 de ani. va mai amintiti de el!? nu e nevoie sa raspundeti. cunosc raspunsul. din punct de vedere al legilor fizicii in vigoare la dumneavoastra pe site el n-a avut loc. niste lacomi au cumparat comunismul si l-au falimentat! pentru ca imi doresc un loc cit mai in fata in noua dumneavoastra structura statala tin sa precizez ca eu mi-am dat seama de mult de magaria asta si… desi am facut ceva avere, am facut-o numai cu gindul ca la un moment dat o sa vie vremea rafuielii istorice cu capitalismul si sa avem din ce sa o finantam!

    domne pe mine personal m-ati convins (iara rinjesc larg). aveti dreptate. statul e domne solutia finala! pai, la kilogramele mele in plus am luat demult hotarirea sa ma misc cit mai putin posibil. asta o sa-mi dea dreptul la un statut de vizionar sef in noua orinduire pe cale de a deveni multilateral integrata.

    a sa nu uit ceva. spuneti acolo ca statul poate fi corupt numai prin oamenii care il compun. perfect adevarat! sa intre cyborgii in scena! Battlestar Galactica. nu stiam domnu’ ca sinteti fan! ma bucur ca si intr-un sistem etatist serialul asta isi are locul sau binemeritat.

    acuma la final asa de amuzament… pentru galerie: dumneavoastra vi se pare ca Bill Gates este un socialist? eu il banuiesc de intetii ascunse in aceasta directie. altminteri de ce pacatelor a bagat PC-u’ atit de multor oameni in casa si statul socialist canci!?

    domnu’ anghelache nici nu sti in cine sa ma crezi, zua asa! noroc cu dumneavoastra ca imi mai luminati ecranul laptop-ului cu ideile dumneavoastra luminoase!

    (imi cer anticipat scuze daca cumva sinteti si ecologist. atunci schimbati dumneavoastra „luminati” cu „intunecati” ca, nu-i asa, toti sintem datori cu putin intuneric in speranta ca vom salva planeta de la dezastru iminent. daca oricum se intimpla faza asta cu catastrofa, ma gindesc, asa in sinea mea: bine ca ne mai ramine galaxia)”

    cam asta…

    oricind la dispozitia dumneavoastra domnule anghelache!

  8. varujan Says:

    @Rorschach
    Mai tată, mai… Scrie mare cât vaca la intrarea pe blog-ul ăsta, Pambuccian…

    Ia să vedem dacă merge algoritmul:
    1. Dai click pe ce dai acolo să accesezi blog-ul
    2. Citești ce scrie pe banda aia mare colorată cu poză în dreapta
    3. dacă ți se pare că scrie Vosganian, mai citești o dată
    4. daca tot ți se pare că scrie Vosganian, repeți pasul 3, până te prinzi că nu scrie.

    Incercăm?

    Căt despre zis, poți să zici ce ai chef. Și Vosganian poți să zici dacă nu a funcționat algoritmul, că nu se supără nimeni.

  9. Rorschach Says:

    @varujan

    umil imi cer scuze. le meritati… scuzele
    pot sa trimit mielu’ prin e-mail?

  10. varujan Says:

    @Rorschach

    A funcționat! Super! Știam eu că e un algoritm bun!

    Scuzele se acceptă

  11. aldracu Says:

    Varujan:

    nu’i nici o şmecherie, nu’mi fac reclamă că nu vând nimic şi nici să mă aleg n’am de gând 🙂

    procedura prin care eu răspund pe blogu’ meu la o intrare de pe blogu’ tău se cheamă trackback, sau pingback.

    e o procedură normală pe blog, deşi e abuzată de cei care caută profit şi în asta, aşa cum şi sistemu de comentarii e abuzat de mulţi (în sistemu’ de comentarii pot să’mi pun de asemenea link spre blogu’ meu da’ asta nu înseamnă că’mi bag reclamă dacă sunt on-topic)

    în fine, rostu’i ca replica mea să rămână arhivată sub controlu’ meu, nu al celui căruia i’am dat replica. mie mi se pare cea mai elegantă metodă de comunicare între bloguri, pt. că permite fiecăruia să’şi dezvolte ideile în mediu’ pe care’l pot arhiva.

    înc’o dată, nu’i nimic parşiv aici, întreabă şi p’alţii mai vechi…

  12. aldracu Says:

    Varujan:

    şi nu’i vorba nici de teama de cenzură, e vorba de tehnicalitatea arhivării. dacă ţi se strică harddiscu’ şi n’ai un backup al bazei de date a blogului, s’au dus comentariile mele dacă nu le salvez io la mine pe sit.

  13. aldracu Says:

    a, şi mai e un motiv, tot tehnic, în favoarea trackbackului: dacă replic prin trackback pot să editez erorile gramaticale, de tastatură etc..

    mai adaug că trackbacku’ e şi un link la blogu’ tău, nu numai pe dos…

  14. Laur Says:

    E interesantă ideea asta cu moneda cu acoperire, dar nu cred că e suficientă pentru o schimbare a paradigmei economice. Rămânem în sfera unei economii a scarcității, poate mai stabilă și mai aproape de realitate, dar încă artificială și pasibilă de-a fi manipulată.

    Să presupunem că alegem aurul ca etalon. Cantitatea de aur pe planeta asta e finită. Știu că există mine de aur încă funcționale, galeoane spaniole încă nedescoperite etc., dar pentru rândurile de față vom presupune că avem o cantitate de aur fixă, cantitate ce este tradusă într-o masă monetară fixă – un trilion de zloți, să zicem.

    Pe de altă parte industria (cea productivă, cel puțin) are scopul de a crea valoare. Mai exact, de a converti timpul și munca angajaților săi în produse valoroase. Ca sistemul să funcționeze, trebuie ca producția industrială să fie perfect contrabalansată de către consum. În cazul ăsta masa monetară ar funcționa ca un mediu de transmisie.

    Dar dacă nu se întâmplă așa? Dată o masă monetară constantă, dacă producția depășește consumul, valoarea producției (pe unitate) trebuie să scadă. Dacă nu scade – și nu scade, producătorii sunt motivați să conserve sau chiar să crească prețul produsului lor. În timp vom avea o presiune din ce în ce mai mare asupra masei monetare, care va duce la apariția unor sisteme monetare alternative, fie prin ridicarea altor resurse la rang de etalon – ca de exemplu platina sau diamantul – fie prin reintroducerea schimbului comercial de tip barter.

    Alternativa poate fi un model economic bazat pe non-scarcitate, dar un astfel de model nu e foarte intuitiv, și presupune (cred eu) și un grad de conștiință civică mai ridicat. Am citit mai de mult un articol interesant pe tema asta aici:

    http://www.masternewmedia.org/how-peer-production-and-economic-p2p-model-can-subvert-physical-production/

    Oricum, oricare ar fi viitorul model economic al lumii, tranziția va fi cu siguranță dureroasă.

  15. varujan Says:

    Păi aici lucrurile sunt simple și clare. Masa monetară în sine nu reprezintă nimic. Ea are o semnificație doar în momentul unui schimb. Dacă mâine masa monetară a unei țări s-ar dubla, în scurt timp prețurile produselor și serviciilor ar crește. Motivul este simplu: nu cantitatea de bani este cea care contează ci cantitatea de bunuri și servicii care pot fi cumpărate cu banii respectivi. Banii, ca instrumente care mediază un schimb, cumpără aceeași cantitate de bunuri și servicii. Exemplul crizei creeate de creditele imobiliare este grăitor. Cantitatea de bani aruncată în joc în ultimii ani (și aici mă refer la banii pe hârtie și nicidecum la masa monetară) a crescut vertiginos. Pentru că terenurile care puteau fi achiziționate nu s-au înmulțit și ele brusc (pentru că, se știe, suprafața de uscat a planetei Pământ a rămas cam aceeași de la ultima glaciațiune încoace), prețul terenurilor a crescut vertiginos. A crascut și prețul locuințelor, însă în alt ritm, mai moderat, pentru că locuințele pot fi creeate spre deosebire de terenuri. Creșterea bruscă (prin orice metodă) a cantității de bani (de sau pe hartie) existentă pe piață va genera o reevaluare a tuturor bunurilor și serviciilor sau, ca în cazul crizei generate de imobiliar, a bunurilor și serviciilor pentru care reprezintă destinația specială a banilor nou creeați. Și ca să nu existe confuzii, aici povestesc despre cum se pot creea bani din nimic.
    Chestiunea pe care o ridicați nu ține de masa monetară. Dacă, în condițiile unei mase monetare bătută în cuie, producția depășește consumul, prețul evident scade ceea ce face ca producția să revină la un nivel care să fie echilibrat în raport cu cererea. Asta nu are legătură cu masa monetară ci cu raportul dintre cerere și ofertă pentru produsul respectiv.
    Așadar, avem o valoare a banului care în fiecare moment este dată de totalitatea bunurilor și serviciilor care pot fi tranzacționate prin intermediul totalității banilor existenți în circulație în acel moment și o valoare a unui bun sau a unui serviciu care se stabilește în funcție de cererea și oferta existente pe piață. Legarea banului de o marfă-etalon reprezintă doar un nume și o formă mai ușor și mai sigur de transport a mărfii respective. Să presupunem că toți banii ar fi bani electronici și că marfa-etalon care poate fi schimbată oricând în bani sau invers la o paritate fixă ar fi aurul. Atunci, dacă un ban electronic ar însemna un gram de aur, evident că ar fi mai simplu și mai sigur să iau la mine o mică memorie permanentă pe care o mașină mi-ar scrie câți bani am disponibili după fiecare tranzacție pe care aș face-o, decât să car o cantitate de aur. Dar, de fiecare dată când aș cumpăra sau aș vinde ceva, eu tranzacționez în realitate cantități de aur în schimbul unor bunuri și servicii.
    Faptul că banii au nume diferite este doar o complicație istorică. Lira sterlină înseamnă o livră (454g) de argint. Dolarul reprezintă un taler (15.5g) de argint. În general, în lumea anglo-saxonă, mult mai pragmatică și cu mai puțin ifos, numele lucrurilor reprezintă ce sunt lucrurile respective. În lumea latină, e ceva mai complicat. Francul reprezintă inscripția de pe monedele denumite mai târziu franci, adică francorum rex. Asta e… Ce cantitate de metal prețios zace într-un rege al francilor este mai greu de dedus. Chiar și așa, francii sunt tot o etichetă pentru o cantitate de metal. Și lucurrile ar fi stat cât de cât clar, dacă n-ar fi existat Bretton Woods din 1944 și Nixon shock din 1971. Astăzi, naiba știe ce mai reprezintă dolarul sau lira. Că francul s-a scos! Nu mai există deloc. Sau îi zice euro, care naiba știe ce mai reprezintă.

  16. Laur Says:

    Matematic vorbind, aveți dreptate. Dacă pricep eu bine, ceea ce propuneți e un soi de „zero-sum game”, unde producția este egală cu consumul, iar masa monetară este doar mediul de transmisie al produsului sau serviciului către consumator.

    Nu am din păcate cunoștințe economice suficiente – sunt cel mult la un nivel de hobby, de profesie sunt programator – dar intuiția îmi spune că realitatea din teren face un astfel de proiect instabil pe termen lung. În primul rând o să avem de-a face cu fluctuații pe axa timpului, inerente unei economii reale. Nu putem să plătim, de exemplu, un constructor de casă leu cu leu, pe măsură ce construiește. Băncile (și împrumuturile în general) sunt o formă de translatare a unor fonduri pe axa temporală – unde mai pui că și ele introduc dezechilibre prin însăși natura funcționării lor (practic ele creează valoare din nimic).

    Imaginea pe care o am în minte acum e graficul oscilatorului armonic, unde deasupra axei sunt perioadele de surplus monetar (boom), iar dedesubt cele de penurie (bust). Iar problema e că nu știm unde e axa mediană (punctul 0), iar tentația este să translatăm fonduri masiv din viitor pentru a acoperi golurile prezentului. Chestia asta duce la oscilații din ce în ce mai mari, cu picaje din ce în ce mai abrubte. Și la un moment dat se rupe filmul. Cam ca acuma 😉

    Apropo de masă monetară și efectele perverse ale creșterii ei într-o piață oarecare – presupun că ați auzit de „boala olandeză”:
    http://en.wikipedia.org/wiki/Dutch_disease

  17. varujan Says:

    @Laur

    Păi în raționamentul făcut există două ipoteze contradictorii:
    Prima este că banii sunt simboluri ale unei cantități de metal prețios și că ceea ce schimbăm este metalul pentru un bun sau un serviciu.
    A doua este că banii sunt cei scriptici apăruți din nimic pein mecanisme despre care povestesc aici.
    Prima axiomă spune că banii sunt simbolul unei cantități de metal prețios (mereu aceeași cantitate), adică se raportează la un etalon, ca și metrul, a doua spune că banii utilizați în tranzacții (cei de hartie și cei pe hârtie înpreună) fluctuează (datorită variabilității celor pe hartie) în functie de mecanismele povestite în postul mai vechi la care m-am referit. Nu putem construi raționamente într-un sistem cu axiome contradictorii. Este ca și cum am dori să constrim o geometrie în care să existe două axiome, una care să spună că printr-un punct exterior unei drepte pot duce o unică paralelă (ca la Euclid) și alta care să spună că printr-un punct exterior unei drepte nu pot duce nici o paralelă (ca la Riemann). În situații de felul ăsta (cu axiome contradictorii) se poate demonstra orice.
    Eu nu propun nimic nou. Mecanismul despre care povestesc a existat și a funcționat foarte bine. Odată cu transformarea statului în jucător economic major (după 1933) mecanismul a fost atacat de către stat pentru că el a devenit jucător economic și emitent de monedă în același timp. Ori, cel mai simplu mod de a fi jucător economic major în situația în care s-a pus statul este să îți faci rost de banii pe care îi utilizezi pentru propriul tău business, jucându-te cu mecanismele monetare pe care tot tu le ai în mână. Este un comportament extrem de ne-etic și cred că principala sursă a alienării statului modern în mecanismul ăsta stă. Nixon a avut nevoie de asta pentru a acoperi cheltuielile pricinuite de războiul din Vietnam, apot toată planeta a descoperit avantajele sistemului și a abuzat de el.

  18. ovidel Says:

    mai este si problema dimensiunii fenomenului economic care, in ultimii 50 de ani, a crescut de la scara nationala la scara continentala si acum planetara. criza actuala nu face decat sa evidentieze un fapt – nici problema nici oportunitate – si anume ca suntem tot mai conectati . criza de acum este de fapt o consecinta a acestui fapt (e.g. exportul de active toxice, finantarea deficitului extern prin mecanisme monetare). fapt nerecunoscut de economistii oficiali ai tarilor care au crezut ca daca se iveste o criza aiurea ei se pot izola si salva (cum spunea si Varujan : abuz). si dupa cum se prezinta solutiile sistemul se va „perfectiona” (citeste petici) prin noi si obscure reglementari in ciuda legitatilor economice. pana la urmatoarea criza. recursiv.

  19. Duios, Pambuccian rahat mânca « Frontul pentru Renaşterea Armenilor din România Says:

    […] 5 aprilie, se întreba ulianovistic: Ce-i de făcut? Păi… Am intrat şi noi în rândul lumii… Adică a ajuns şi la noi unda depresiei economice. […]

  20. Ce-i de făcut?/ de Varujan Pambuccian, 5 Aprilie 2009 « PODUL Says:

    […] Ce-i de făcut? […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: