Fără titlu

    Este un subiect despre care scriu cu o mare doză de discomfort. O fac totuşi pentru că două întâmplări recente mă îndeamnă să chinui tastatura cu el. Începusem să scriu tot ce e pe-aici cu o săptămână în urmă. între timp, nu prea am avut cine știe ce imbold să-l continui. De aceea, voi lăsa tot începutul poveștii așa cum s-a așternut atunci. Așadar:

    Ieri am fost căutat pe messenger de un om de 19 ani care îşi dorea să detroneze o companie de 2000 de oameni. I-am spus că nueste deloc imposibil ce vrea să facă doar că pentru asta îi trebuie două lucruri: o idee care să ducă fie la un produs mult mai bun la acelaşi preţ, fie la un produs mult mai ieftin la aceeşi parametri calitativi fie, şi acesta ar fi cazul cel mai fericit, o idee revoluţionară care să ducă la un produs mult mai bun şi mult mai ieftin în acelaşi timp. Sigur, e banal ce spun. Al doilea lucru, la fel de important, este să ai cunoştinţe seriose în domeniul în care vrei să te dezvolţi. L-am întrebat dacă lucrurile astea două există şi mi-a spus că nu. Este un răspuns pe care îl aud din ce în ce mai des. Ok, am zis, şi care ar fi rolul meu în toată povestea asta? Păi ideea şi oarece ajutor pe partea de programare. Mişto!

    Azi am avut examen cu studenţii mei. Restanţe. An terminal. Prefer, de ani buni, examenul scris. Ca să nu fie nevoie de discuţii interminabile în jurul notei. Anul acesta s-a produs marele salt calitativ. Principala chestie pe care o scriu pe marea majoritate a lucrărilor este: „acesta nu este subiectul cerut”. Corectez totuşi din curiozitate. Nici aşa, nu e de notă de trecere. Profesorul meu, unul dintre puţinii oameni cu o cultură enciclopedică pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc, îmi spune cu un amestec de mâhnire şi bucurie că e fericit că s-a pensionat de ani buni. Trece pe la mine de fiecare dată când am examen. Azi mi-a spus că e mare lucru că mai avem studenţi. În celelalte centre mari universitare, la matematică, sunt doar 10-12 în anul întâi.

    Astea sunt faptele. Peste tot în lumea euroatlantică este aşa. Nu acelaşi lucru se petrece în Asia. Iar toată povestea despre care vorbesc, a început cu ani buni în urmă. Îmi scria cineva pe blog că i se pare ok că cele două motoare ale dezvoltării sunt lenea şi curiozitatea. Am tot scris despre ambele. La ele aş mai adăuga azi unul: foamea. Salvarea lumii occidentale a fost cel de-al doilea război. Politicile de tip new deal, alea cu ample lucrări de infrastructură pe banii statului, la care apelaseră oamenii politici ai vremii şi în Statele Unite şi în Marea Britanie și în Germania și în Italia, își arătau deja fața falimentară. A venit însă războiul și a anulat următorul șoc economic sever. Înțelegerile de după război au reabilitat ideea amestecului statului în economie, au scos din vocabularul economic tremenul de depresie economică și au creat o lume artificială, trăitoare pe construcții planificate și pe datorii cu scadența amânată. Economia fiind din ce în ce mai mult un business al statului, orice nemulțumire economică a devenit o problemă politică, show-ul politic a ținut vie imaginația oamenilor și a deturnat-o de la căutarea prin puteri proprii a starii de bine individual, socialismul monetar a reușit să ofere un soi de bunăstare de masă fără ca aceasta să fie rezultatul unui efort individual oarecare finanțând din nimic datoriile în continuă creștere. Din ce în ce mai mulți oameni au crezut că merită să devii funcționar fie la stat, fie într-o companie. Creșterea rapidă a multora dintre companii, bazată pe o cerere în creștere bazată pe datorii în creștere finanțate astfel, a făcut ca masa funcționarilor răspunzători de management și vânzări să depășească, începând cu anii 70 numărul celor legați de creație și producție. Automatizarea, informatizarea și robotizarea urmate de externalizarea producției a subțiat și mai mult acestă zonă fără a duce la o creștere semnificativă a numărului celor creativi. Societatea euroatlantică modernă este paradisul funcționarilor de toate felurile. Între timp, socialismul corporatist născut din democrația funcționărească a generat un nou fel de a gândi al majorității, ducând aproape complet economia în sfera unui mod de a acționa mai degrabă politic decât economic. Faptul că nimeni nu a fost deranjat de pierderea treptată a libertății individuale în favoarea bunăstarii generalizate, este un lucru normal. Anormal este faptul că foarte puțini au înțeles și au vorbit despre consecințele transformării societății într-una de funcționari. Pierderea diversității este întotdeauna un lucru rău. Atunci când însă uniformizarea se face în detrimentul diviziunii sociale a muncii, lucrul acesta este periculos. Generație după generație, tot mai puțini indivizi s-au orientat către domeniile dificile, în condițiile în care cererea în aceste domenii era în scădere iar pachetul salarial în zona funcționărească arăta din ce în ce mai bine.

    Așa se face că numărul inginerilor sau al celor care profesează științe naturale sau matematică a scăzut constant, în timp ce numărul avocaților, economiștilor, jurnaliștilor, specialiștilor în științe politice și alte asemenea domenii a crescut vertiginos. Politicile de „publish or die” au dus la transformarea unui număr din ce în ce mai mare de cercetători sau universitari în funcționari academici, singurul efect al marii mase de scrieri fiind de cele mai multe ori subțierea stratului de ozon prin tăierea excesivă a copacilor. Capitalismul a fost caracterizat de oameni care au inventat ceva și au făcut bani cu invențiile lor. Este suficient să ne gândim la Watt sau Edison sau Bell. Chiar dacă numărul descoperirilor științifice majore sau al invențiilor mari a crescut și în epoca socialismului corporatist, procentul celor cu adevărat inovativi este în scădere. Ok, nu e nevoie de foarte mulți oameni inovativi, veți spune. Și așa și este. Numai că numărul total al celor dintre care se pot recruta ei este acum într-o scădere accentuată. Poveștile de succes de azi nu mai sunt legate de ei. Probabil că odată cu transferul cvasitotal al producției în zona asiatică va trebui, mai devreme sau mai târziu, să asistăm și la transferul cvasitotal al creativității în aceeași zonă. Și acesta va fi sfârșitul lumii noastre.

    Deja, semnele sunt clare: marea majoritate a generației actuale din școli vrea, în cel mai bun caz, să devină funcționar la stat sau la o multinațională sau undeva. În ordinea asta. Cei care visează altceva, au de cele mai multe ori un nivel precar de cunoștințe și nu au conștiința faptului că știu foarte puțin. Pentru ei, șocul va fi dur. Oricum, nu sunt mulți. Pentru cei mulți, nedumerirea este foarte mare. Ei se așteaptă să vadă pachetul salarial uriaș și nu îl vor vedea. Un amic îmi spunea că lucrurile încep să se îndrepte în ceea ce privește pretențiile. Dacă până acum prima întrebare a cuiva care dorea să se angajeze era unde este sediul firmei, că el vrea să fie aproape de casă sau în centru sau în fața părculețului cu elefănței roz, iar a doua era cât este salariul și ce mașină îi dă firma, acum prima întrebare este dacă locul de muncă este cât de cât sigur. Din păcate, inflația de studii de relații europene sau științele scrierii cu pixul cu patru culori își va arăta din ce în ce mai mult colții. Nu este ceva legat organic de depresia economică în care suntem ci de sistemul de învățământ făcut praf, de mentalitatea socialistă a majorității, de trăitul pe datorie, de amânarea oricărui lucru neplăcut și de ideea că totul va fi din ce în ce mai bine în mod necondiționat și, mai ales, fără nici un aport al celui care gândește așa.

    Nu ne vom trezi din felul acesta de a fi. Diriginta mea din generală avea o vorbă care se potrivește bine de tot cu povestea asta: unii urcă, alții coboară. Ține de un soi de logică de organism viu a oricărei societăți. Care mai și moare, asta e… S-a întâmplat de atâtea ori în istorie, în același fel, exact în perioada de maximă înflorire și expansiune. Adică e un lucru normal. Singurul lucru care contează și care mă oftică rău este că fac parte și eu din lumea asta care se scufundă.

7 răspunsuri to “Fără titlu”

  1. Daily News About Asia : A few links about Asia - Saturday, 30 May 2009 16:56 Says:

    […] Fără titlu […]

  2. Marius Says:

    Ai mare dreptate Varujan ! Nu stiu daca din pacate sau din fericire, dar ai …

  3. Crina Says:

    uite o posibila solutie:

    (desi tu ai mai scris ceva despre creativitate, mai demult, uite o confirmare)

  4. Adi Says:

    e pacat sa inchei intr-o nota atat de pesimista discursul …

  5. John Galt Says:

    Nope, nu se scufunda.

    Nu are cum..

    🙂

  6. Quickies. Or not. Says:

    […] Varujan Pambuccian ne explică de ce cultura importată din America este pe punctul să falimenteze. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: