Ziua în care încep cozile

Trăiesc într-un oraș de căcat. A fost alegerea mea. Într-un fel, a fost o alegere afectivă. Stranie. Adică țin la orașul ăsta, fără să am un motiv special și fără nici un fel de nostalgii sau speranțe. A fost așa, de căcat, dintotdeauna și, sunt sigur, va fi așa mereu.

Acum, că vine toamna, sentimentul că trăiesc într-un oraș de căcat devine și mai puternic. Se întoarce lumea din concedii. Spun din concedii și nu din concedieri. Faptul că mașinile se înmulțesc din nou este cea mai mișto dovadă că economia subterană, adică aia nereglementată și făcută zob de stat, funcționează după alte legi decât aia la vedere. Lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure. În felul lui, lucrul ăsta dovedește simplu și clar că am dreptate când spun că acolo unde își vâră statul coada, totul merge prost. Tot prost merg și eu, înghesuit într-o coadă care începe de la Podul Grant și se termină (adică face joncțiunea cu o altă coadă) acolo unde îi apare brusc în drum puhoiul de pe Stirbey. Coada, e una obișnuită. Cu nesimțiții care se avântă pe contrasens după care se îndeasă peste banda pe care stai liniștit și te înjură că nu îi lași să se bage, cu clasicul mertzan sau Q7 cu geamuri tuciurii și manele date la tot cartierul prin geamurile din față lăsate să se mai răcorească lumea dinăuntru și să moară dușmanii de afară de ce mașină mi-am tras, cu șoferul de Logan care a trecut de la Dacia 1300 la ceva care aduce a mașină și se încăpățânează să facă lucruri pe care nici motorul, nici nimic altceva din mașina aia nu prea au de ce să le facă, cu rablele care nu au nimic de pierdut dacă dau în tine, așa că fac tot ce le dă prin cap posesorilor, cu reparații peste tot, cu gropile, pietrele, șanțurile, șicanele, rolele, bicicletele, motoretele, mămăicile derutate care își azvârlu copii în fața mașinii ca să îi supravegheze în timp ce trec strada pe unde le tună, cu cabluri căzute în mijlocul drumului, cu cerșetori care se aruncă pe parbriz, cu stăpânitorii de parcări care te parchează împotriva voinței tale, cu polițiști care au grijă să facă intersecțiile ghem, cu fetele care îți umplu ștergătoarele de parbriz cu cărți de vizită de la saloane de masaj erotic cu noua colecție de toamnă, cu băieții de la găurit partea ailaltă a drumului care trec să-și ia 100 de parizer și berea la doi litri exact când ăla din față mai face doi metri și ăla care ocolea coloana pe contrasens se baga în fața ta, cu ocolit cele două mașini pe avarii puse una lângă alta să stea oamenii de vorbă, cu ocolit și mașina ăluia care s-a dus să se pișe la copacul de pe trotuar, cu taxiul care face slalom printre toți și ajunge la vreo cinci minute după ce au trecut toți. Dacă ții banda și îți vezi de treabă ești sau fraier că îi lași pe șmecheri să se bage, sau hapsân că nu îi lași pe șmecheri să se bage. Oricum, și dacă te agiți și dacă nu, tot din doi în doi metri mergi cu pauzele de rigoare, tot în gropile alea dai, tot muzica aia o auzi, tot cortegiul de cerșetori și ștergători și înfigători de cărți de vizită îi ai de înfruntat. Când ajungi acasă, tot cu gașca de băieți cool din fața blocului care sparg semințe pe bordură și ascultă aceleași tânguiri sârșietoare de manea din bmw-ul third-hand cu ușile larg geschise să dea muzichie la toată scara, te întâlnești, îi aștepți să mute mașina mai încolo să poți trece spre locul tău de parcare, fac asta încet, sictiriți că i-ai deranjat de la tocatul frunzei la câini, oricum, înaintezi mai repede decât în coada nesfârșită în care stai acum. Orașul e cenușiu, plin de praf și de moloz, de semne de circulație puse unul peste altul spre prosperitatea celor care au pus mâna pe ditamai contractul de vopsit table, de oameni disperați să treacă primii să ajungă cu cinci minute mai repede într-un loc unde nu au nimic de făcut, plin de lene, bârfe, tabloide, jeg, mirosuri de toate felurile, flegme, coji de semințe în jurul băncilor puse cu generozitate de primării peste tot. Mă gândesc cât de nasol trebuie să fie pentru un biet câine vagabond să trăiască în tot haosul ăsta.

Evident, pentru onoarea de a trăi toate astea, plătesc. Taxe și impozite. Adică plătesc pe bune. Tot pe bune plătesc și mai multă benzină și mai mult timp pierdut și mai multă incoerență în tot ce am de făcut. Tot pe bune, dar mai greu de cuantificat. Nu sunt singurul care plătește. Plătim cu toții. Ba eu, ca să fiu cinstit, sunt mai tot timpul restanțier la toate plățile astea, pentru că mai tot timplul amân momentul unei jumătăți de zi pierdute în drumuri și întâlniri cu oamenii de la feluritele ghișee. Tot ce nu se plătește automat, îmi repugnă. Și, cel mai mult, îmi repugnă întâlnirea cu funcționarul. Până la urmă, însă, plătesc și eu. Deci plătesc. Ca să fie totul așa, plătesc. Pentru locuitorul unui oraș normal, totul ar părea un non-sens. Pentru locuitorii de aici, adică pentru marea majoritate alocuitorilor de aici, totul este firesc. Orașul este exact așa cum și-l doresc a fi. Altfel, ar face ceva să fie diferit. De fapt, felul acesta de a trăi, poate umple și justifica o viață. Odată ajuns acasă poți hăhăi despre cum le-ai luat fața la toți fraierii sau te poți opri la o bere cu băieții de pe bordura din fața blocului, sau, dacă lucrezi prin vreun bloc de birouri să te dai mare în fața familiei căzută în cur de admirație despre cât de tare ești la serviciu, sau să bârfește ce ai mai văzut pe la nushce post de televiziune sau alte tabloide mai mult sau mai puțin electronice, sau să zaci pur și simplu ca șarpele boa după ce ai înfulecat ca disperatul trei sferturi de frigider. Drumul nu mai e un calvar, mizeria e un fel de natură, viața e frumoasă, în definitiv, pentru peștii din acvariu Universul este acvariul. Nu ți se pare ciudat că dai bani ca să stai în aberația asta de oraș, nici măcar nu faci legătura, oricum viața ta are alte coordonate, de la curul vedetei făcută peste noapte vedetă care se lăfăie pe prima pagină a tabloidului tronând pe scaunul din dreapta al oricărui taxi la ce-a mai zis vecina de la trei despre aerul condiționat care pică peste pervazul de la balconul ei, de la ce tari sunt băieții noștri că au bătut și în etapa asta la ce model de cizme de vară până în gât și-a luat aia de la doi și de unde or avea ăia bani și de ce nu am eu norocul ei să stau toată ziua la mall și să-mi vină banii și de stai că-l fac și pe fraierul ăsta și de discuții, bârfe, miștouri, berici, frunzici la câini și de toate astea la un loc care conduc viața majorității celor din orașul în care totul e așa pentru că așa vrea mușchii lor să traiască.

16 răspunsuri to “Ziua în care încep cozile”

  1. Meet The Sun Says:

    Uff… va inteleg atat de bine, caci tot ce-mi inspira orasul asta de cateva saptamani incoace este doar revolta! Insa nu vreau sa-i cad prada usor si cred ca putem incerca sa-i gasim punctele slabe si sa le exploatam ca pe niste virtuti pana cand… pana vom fi de tot invinsi 😐
    Nu cred ca lucrurile se vor indrepta vreodata si sunt optimista cand spun asta. Dar daca am gasi in fiecare zi un maslin (nu cred ca sunt mai mult de unul – Acela), un maslin-simbol si daca am cultiva la randul nostru un altul, macar am avea iluzia ca n-am incrucisat mainile in san a neputinta si nici nu ne-am limita la privirea goala si scarbita din balconul in care se strang sistematic semintele boului de la 10 si chistoacele vacii de la 8.

  2. Eugen Says:

    Descriere „imbacsita” de adevar la care subscriu in mod absolut. Intrebarea existentiala care ma macina de ceva vreme este: ce poate face o minoritate pe cale de disparitie, „dotata” cu moralitate si bun simt, pentru a supravietui unei majoritati „nebunatice” ce-si adora mediul?

  3. Cam Says:

    nu pot sa cred ca marea majoritate este asa (am avut intentia sa folosesc „suntem” dar nu pot/ nu vreau sa ma regasesc printre). Cred si vreau sa cred ca e vorba de o minoritate, o minoritate agresiva, zgomotoasa, care reuseste sa iasa in fata si sa creeze impresia ca toti suntem o apa si-un pamant. Si reuseste foarte usor lucrul acesta, datorita in mare parte majoritatii tacute, cultivate, care considera ca nu trebuie sa se injoseasca in a „raspunde”, care prefera sa faca precum strutul si sa nu observe mizeria din jurul ei de teama ca va fi contaminata, fara sa realizeze ca tocmai tacerea aceasta, tocmai inactiunea, permite bolii sa se raspandeasca nestingherita pana cand va fi aproape imposibil de oprit. Sper sa nu ne trezim prea tarziu!

  4. Darael Says:

    Si cand ma gandesc ca acum este bine in mirificul oras. Dar oamenii o sa revina acasa, scoala va reincepe, universitatile o sa isi deschida portile. Atunci va fi „raiul” pe pamant acolo.

    Dar, asa cum ai spus, este alegerea ta. Si a celorlalti.
    Ce-si face omul cu mana lui…..

  5. Gabi Says:

    M-ai facut sa ma uit pe fereastra fericita. Respir aer de Timisoara si nu as schimba asta prea curand sau deloc.

  6. Adina Says:

    Nu doar muritorii de rand sunt de vina. In cazul asta, vorba aia cu pestele de la cap se-mpute e al naibii de potrivita. Valabil pentru toata tara asta…

  7. jurnaldecalator Says:

    Ceea ce doare cel mai tare este lipsa de educatie si respect. Nimeni in orasul asta nu te respecta. Cu totii tanjesc la o burta mare si gretzoasa intr-o masina straina, cu bere de proasta calitate la discretie si o turma de lautari in fata carora sa-si faca publica potenta sau impotenta de a fi sau nu om.

  8. andrei Says:

    si eu m-am saturat de bucuresti, dar cateodata fac pe avocatul diavolului si il iert, ca e ca un copil handicapat care arata de 40 de ani dar are mintea de 8. avem prea mari pretentii de la o societate care n-a avut timp sa inteleaga ce e respectul, corectitudinea si munca.

    mimetismul e de vina.
    si mcdonalds.
    o sa fie mai bine

  9. vetsrumb Says:

    asta face cat o monografie a bucurestiului (mai ales, dar nu numai) si sta pe aceiasi banca impreuna cu nea iancu caragiale…

  10. dAImon Says:

    pe scurt, ia-ţi bicicletă.

    • varujan Says:

      @dAImon
      Excellent choice, Sir!
      Uite că putem găsi la orice lucru care nu ne convine un remediu. Și pentru că pe-aici se mai găsesc și alte lucruri care nu îmi plac din cale-afară, încerc un exercițiu de găsit remedii.

      Din când în când se mai oprește electricitatea. Nu durează mult o pană de-asta, dar este suficientă pentru a mai buși câte un obiect pus în prize neprotejate la șocuri electrice. Remediul este simplu: renunțăm complet la: frigider, calculator, (la televizor am renunțat de bună-voie de oarece ani), înlocuim becurile cu lumânări, etc.

      Tot din când în când se mai oprește apa. Și aia caldă și aia rece. Remediul este tot simplu: apa plată pentru orice, de la băut la spălat, încâlzită în oale Zepter la lumânare (functionează, nu fac publicitate producătorului, le-am luat oricum demult, degeaba, dar uite că foloseau și ele la ceva!). Sau, și mai simplu, puți.

      Mergând pe bicicletă pe stradă constați că nu prea ai pe unde. Pe trotuar n-ai loc că sunt parcate mașini, pe carosabil n-ai cum că o iei de la șoferi. Remediul e simplu: interzicem mașinile. Facem un uriaș oraș pietonal, că tot o freacă toată lumea de dimineața până seara, nimeni nu are o țintă cine știe ce, iar chestia cu graba e mai mult așa, să zici că ai unde merge. Cu această ocazie putem să ne înfrățim cu zone pietonale celebre, cum ar fi Piața Tien An Men.

      Mai rămân de rezolvat câteva detalii: băieții de pe bordura din fața blocului, pișatul în mijlocul străzii, flegmele presărate pe trotuar, mirosul pestilențial de ceapă râncedă amestecată cu transpirație dospită din cartiere și din mijloacele de transport în comun, șmecherii, ăia de te parcheză cu forța, cerșetorii care nu fac mare discriminare între șoferi și pietoni (când ești la volan măcar se aruncă pe mașină și nu pe tine), șuții, oamenii de bine pe care îi apucă înecul când dau peste cineva care nu seamănă deloc cu ei, madam Ionescu de la parter, ședința de bârfă din scara blocului, băiețelul lui tăticu cu ochelari de soare seara la volanul decapotabilei care te înjură că exiști în vecinătatea sa, mitocanul de mall care te grohăie doar pentru că simte că nu ești de-al lui, și alte chestii de-astea mărunte. Detaliile astea, nu cred că se dreg cu bicicleta. Sau poate că da, dar nu m-am prins eu cum…

  11. A. Says:

    Eu i-am gasit pe cei care vor sa se sustraga acestei normalitati dictata de regula trairii – anapoda – laolalta. Schimbalumea.ro

    • varujan Says:

      @A
      Era să apăs pe unapprove… N-am mai făcut-o niciodată până acum. De-aia n-am făcut-o nici de data asta. Orice schimbare presupune existența unei majorități care vrea schimbarea respectivă. O majoritate înseamnă foarte multă lume, atât de multă cât, mă tem că nu încape într-o biată listă de comentarii la posturile de pe blog-ul meu, cu traficul lui minuscul. Era să apăs pe unapprove pentru că am trăit destul ca să înțeleg că există lumi care nu se schimbă nici o dată la câteva sute de ani. Mimează doar o adaptare la câte ceva, unele chestii formale chiar îi plac, dar atât. Acolo unde este evident un caz de superstabilitate, speranța că un grup de inadaptați pot schimba în timpul vieții lor ceva fundamental, este zero. În sistemele foarte stabile schimbările presupun un timp care excede cu mult viața unui om. Ata e…
      Pe de altă parte, nimic nu poate opri cu adevărat un om să fie liber. Și ăsta este un lucru minunat, care merită spus cu toată încrederea.

  12. sam Says:

    Probabil cu Bucurestiul se va intampla ca va deveni neinteresant la un moment dat, nu va mai atrage oameni culti si astfel poate ca va aparea o alta metropola mai civilizata. Un oras cultural ca New York isi pastreaza inca potenta pentru ca a fost contruit pe niste reguli mai stricte, cu gandul si la viitor. Bucurestiul nu a fost construit pentru viitor (strazi inguste si aglomerate), a fost mai mult un iarmaroc ridicat la rang de oras si apoi de capitala, probabil pentru asezarea lui mai ok pe vremea turcilor in detrimentul Targovistei. Insa nu inseamna ca va ramane asa pentru totdeauna, la un moment dat o flama se va aprinde si lumea isi va cauta alt loc de trai civilizat. Stiu pe multi care fug spre ardeal deja. Acest comentariu poate fi si un indem 🙂 daca cineva incepe ceva de la zero, trainic si propice dezvoltarii coerente sint sigur ca lumea buna va parasi capitala, ceea e nu ar fi chiar rau, ea ramanand doar capitala politica (gen Washington). Observati oricum ca pe linia Washington-Philadelphia-NY americanii au acoperit distinct cele 3 lucruri: Politic+Istoric->Economic+Cultural. De ce nu s-ar crea orase noi si in epoca asta in Romania?

  13. sam Says:

    Cat despre biciclete, eu unul folosesc 90% bicicleta in oras, dar nu locuiesc in Bucuresti. Probabil ca acolo nu as folosi-o din cate stiu locul (am locuit in Buc destul demult). Nici in orasul in care stau acum nu sint piste de biciclete, e aglomerat, dar intotdeauna mai exista stradute si trotuare care mai pot fi folosite. Si cum de regul merg zilnic acasa-servici aleg the best path si cateva posibile…
    Si am 2 masini acasa 🙂

  14. Adix Says:

    Varujan, noroc cu tevatura asta creata de reintroducerea impozitarii programatorilor, altfel nu dadeam peste blogul matale. Ce sa zic, scrii enervant de bine pentru un matematician, si suficient de precis pentru un IT-st…te rog, sa scrii in continuare. O sa incerc sa te citesc pana imi termina de compilat nenorocitul asta de gcc 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: