Socialismul în două viteze (IV)

Hai să ne amintim un pic de anii trecuți. Companiile care vindeau electronice și produse albe ofereau cu generozitare credit numai cu buletinul în 10 minute. În vara anului trecut, pe lângă Universitate, o bancă expunea mare de tot un text cu credit prin telefon în numai zece minute. Prin aerul rarefiat al Paradisului zburau zâni care îndeplineau imediat orice dorință, melci care îl făceau de căcat pe orice amărăștean care mai stătea cu mama și cu tata, pitici care te îndemnau să fii om deștept și să te îndatorezi la greu, mă rog, tot felul de lighioane, mai mult sau mai puțin mitice, tot felul de ochi ieșiți din orbite la oferte fenomenale și pe care numai un fraier de bou ar fi putut să le ignore. Sigur, ideea că orice-ți dorești ți se poate îndeplini instantaneu e greu de aruncat la gunoi. Până și într-o țară care în mod tradițional consumă mai mult decât produce (mă refer la țărișoara mea, evident), ideea că poți consuma într-un an aberant de mai mult decât poți finanța cu paralele proprii într-o viață, a fost ceva neașteptat de mișto și de nou. Așa s-a întâmplat că băncile au creditat fără discernământ acceptând un grad aberant de îndatorare de până la 75%. Sigur, este riscant. Dar hai să vedem dacă vorbim de riscuri asumabile.

Majoritatea băncilor, ca și majoritatea companiilor foarte mari din lumea asta, sunt ale nimănui. Adică sunt forma extremă a unei întreprinderi comuniste. Aia, cel puțin, era, pe perioada mandatului politic (adică pe viață) a câtorva șmecheri care conduceau partidul unic și ne călăuzeau pe noi culmi de nushce căcat. Astea sunt ale nimănui pe bune. Cu alte cuvinte, pe cei din top management nu-i controlează nimeni niciodată. Dacă se au ca frații, pot sta acolo cât au chef. Ei au salarii babane, pe care și le atribuie unii altora, dar au o chestie și mai mișto care cică ține de performanță. Performanța se măsoară, cel mai simplu, cu cifre care indică tot felul de creșteri și cu un profit care nu prea folosește la altceva decât la mărirea masei de fraieri care își zic acționari sau la activarea unor băieți deștepți care speculează acțiunile într-un joc care are mai mult legătură cu psihologia decât cu economia. Sigur, atunci când întreprinderea este a cuiva, banii reprezentând profitul sunt luați de oameni reali, cu mâini, piciare și mai ales creier, care gândesc logic și economic. Chestia asta însă se numește altfel și ține de un sistem demult apus numit capitalism. Astăzi, rămășițele lui se încăpățânează să mai supraviețuiască în forme pe care cei care s-au făcut peste noapte stăpâni peste averi uriașe care nu aparțin nimănui le numesc cu dispreț întreprinderi mici și mijlocii. Bun. Toată șmecheria cu creditele date la mișto a îmbogățit hoarda de manageri. Evident, un manager adevărat știe, așa cum un mercenar adevărat știe, că CV-ul e o chestie importantă și că e nașpa de tot să apară acolo că ai falimentat compania nimănui. Dacă însă toți riscă, merită să riști și tu. Mai ales că există statul-salvator care nu va lăsa să se ducă de râpă ditamai sistemul bancar, doar pentru că niște idioți orbiți de lăcomie au vrut să stoarcă în mandatul lor tot ce se poate stoarce.

Evident, într-o lume normală bancile cu pricina s-ar prăbuși, ar trage după ele o sumedenie de întreprinderi, dar economia s-ar reechilibra într-un mod sănătos de la sine. Sigur, într-o lume normală în care fiecare lucru ar fi al cuiva și statul și-ar vedea de treburile lui de stat, nu s-ar fi ajuns aici. Și sigur, într-o lume normală, fiecare ar trăi după cât îl lasă buzunarul. Poate că nu s-ar dezvolta totul în explozii urmate de implozii, ritmul ar fi ceva mai lent, dar (și folosesc aici un cuvânt drag celor care au umplut lumea de vorbe) dezvoltarea ar fi durabilă pe bune. Numai că maioneza se taie odată cu felul în care statul a ajuns să își bage nasul în economie.

Aici începe nenorocirea. Statul care condamnă la ani grei pe un amărât care a dat cu jula la un fleac, sare imediat în ajutorul unui onorabil bancher care și-a făcut zob banca. De ce? Păi pentru că atunci când toate băncile sunt zob, economia se duce de râpă, mulți cetățeni trăiesc mai prost, iar cetățenii statului socialist au reacția standard de handicapat asistat și privesc cu speranță la stat. Care, cică ar trebui să intervină imediat. De ce? Pentru că așa au văzut ei că se trăiește în specia asta degenerată, de când s-au născut și până acum. Statul nu este nici el o chestie abstactă. Este tot o afacere de-asta a nimănui, condusă de oameni aleși sau numiți de un număr din ce în ce mai mic de cetățeni. Oricum, mai onest decât în zona corporatistă, atunci când vorbim de alegeri. Și oricum, aleși cât de cât de un număr de oameni. În general, de către cei care vor cel mai mult să fie asistați. Oamenii ăia, adică politicienii, s-au specializat în timp în chestii de-astea cu au băgat și se dă, eventual la tot cartierul, având grijă să se dea numai unul să ajungă la toată lumea. Cine a trăit suficient de mult, știe de unde sunt citatele așa că nu mă ostenesc să pun ghilimelele de rigoare. La toată aberația asta se adaugă și corul de profeți, numiți modern analiști, care știu perfect ce se va întâmpla în 2381, dar nu sunt în stare să spună nimic despre ce se întâmplă azi sau să prevadă cât de cât ziua de mâine. Așa se face că pe un fond clar de cădere a economiei, toți acești indivizi care în Decembrie anul trecut prevedeau crșteri moderate, au scos iar capul din nisip și vorbesc iar de crșteri de nushce fel, justificând continuarea aberației în care trăim. Ei reinventează realitatea și mi se pare chiar halucinant faptul că deja oficiali ai Uniunii Europene încep să vorbească despre înlocuirea unor indicatori ușor de măsurat și care chiar spun ceva despre halul în care stau lucrurile, cum ar fi produsul intern brut, cu tot felul de aberații imposibil de cuantificat cum ar fi indicele social global (mișto beție de cuvinte) sau nivelul de satisfacție al cetățenilor (și mai mișto, aici am chiar idei despre cum l-aș măsura eu), sau indicele de presiune a mediului. Pun pariu că cu (:D) indicii ăștia totul va fi din ce în ce mai bine. Apropo, pe 8 septembrie îi vor publica și promit un post pe tema asta.

Mecanismul chiar funcționează. Franța și Germania vin, pe lângă injecțiile de bani direct în sistemul bancar, cu tot felul de chestii de tipul programul rabla și alte programe minunate. Comisia Europeană a aprobat ca ajutoarele către bănci să se ridice la o treime din PIB-ul european. Adică, un buget anual. Adică toate taxele și impozitele plătite timp de un an merg să acopere găurile din bănci. Pe un angajat american ajutorul generos dat de guvern băncilor l-a costat până acum 5000 de dolari. Unele țări sunt campioane la tâmpenia asta. Irlanda și Danemarca două PIB-uri și jumătate, Franța un PIB… Un PIB înseamnă taxele și impozitele cam pe trei ani. Mișto de tot!

Ia să traducem. Un irlandez muncește. Din salariul lui și din ce consumă el, statul irlandez ia bani. La fel, statul îi ia bani și întreprinzătorului, dacă a avut ghinionul să facă profit și nenorocitul l-a și declarat ca atare. Banii cu pricina, nu merg spre lucruri pentru care în logica lui de om normal platitorul ar dori să meargă. Banii cu pricina, reprezentând cam tot ce dă irlandezul cu pricina statului său în vreo 10 ani, merg să acopere găurile unui sistem bancar al nimănui. Găurile cu pricina au fost făcute de un număr relativ mic de șmecheri care au luat credite știind că nu le vor plăti, un număr ceva mai mare de bolnavi cu capul care au luat credite crezând că le pot plăti și de un număr foarte mic de derbedei care au organizat tot jocul ăsta piramidal. Nimeni nu l-a întrebat niciodată nici pe angajatul irlandez sau american, nici pe patronul francez sau german dacă dorește ca taxele și impozitele plătite de el să acopere porcăriile făcute de alții. Privită la microscop, povestea poate fi judecată cu simțul dreptății și alte chestii de-astea. Privită din avion, este povestea unui sistem bolnav și muribund în care o masă majoritară de asistați sprijină un număr mic de derbedei care se fac că îi asistă. Este, cred eu, cel mai lipsit de libertate sistem de la dispariția sclaviei încoace. Indiferent de viteza în care macină viețile noastre.

21 răspunsuri to “Socialismul în două viteze (IV)”

  1. stranum53 Says:

    chapeau bas.

  2. adrian Says:

    fain fain, iar si din nou stimate Varujan. fara sa te bazezi pe predictii ci mai degraba pe „intuitia feminina” si cu referire la tarisoara noastra condusa cu Organul: cate luni sau cati ani crezi ca vor mai trece (excluzand o interventie semnificativa din afara) pana la prabusirea integrala a statului roman?

    • varujan Says:

      Păi eu nu prea m-am referit la statul român în postul ăsta, ci la statul socialist, indiferent dacă vorbim de Statele Unite ale Americii sau de România. Dacă este să vorbim despre România și despre existența ei în viitor, eu cred că va rămâne în felul de a fi de acum cel puțin încă 600 de ani. Adică suntem cam la mijlocul perioadei. Cum se vor schimba lucrurile pe-aici după aia, habar n-am și, oricum, mă tem că nici unul dintre noi nu va ști vreodată.

  3. Laur Says:

    O s-o iau așa mai de departe, pentru că de mult mă roade treaba asta. Când suntem copii ni se enunță reguli. Reguli din ce în ce mai complicate pe măsură ce înțelegerea noastră crește, și din ce în ce mai abstracte. Primul șoc, relativ devreme și relativ minor, îl avem când descoperim că putem încălca regulile. Al doiea șoc vine mai târziu, când descoperim că putem călca regulile fără să ne prindă nimeni. Iar al treilea și cel mai mare șoc este când descoperim că regulile se aplică selectiv, în funcție de persoană (el are voie), locație (aici ai voie) sau pur și simplu bun plac (de data asta te las).

    Toate treburile astea ni le însușim relativ rapid; după 8-10 clase deja majoritatea copiilor au absorbit (dacă îi duce capul cât de cât) aceste realități. După care în ecuație apare Statul, care mânuiește Legea. Și ne ia ceva vreme până când ne prindem că și Legea e tot un soi de regulă, și tot ce am învățat despre reguli se aplică și la legi.

    Ascultam la BBC un reportaj (cred că ieri) despre high-speed trading, o chestie care mă interesează atât sub aspect civic cât și profesional (sunt programator). HST funcționează la modul următor (dacă știți cum, săriți la următorul paragraf). Fondul de investiții (sau de pensii etc.) X vrea să cumpere un pachet consistent de acțiuni ale firmei Y. Pentru treaba asta deschide o aplicație furnizată de bursă și dă comanda: atâtea acțiuni, atâția bani etc., după care apasă OK. Între acel apăsat de OK și efectuarea efectivă a tranzacției trec 3 zecimi de secundă. În aceste trei zecimi, banca Goldman Sachs, de exemplu, trimite și ea un ordin de tranzacționare a acelorași acțiuni. De unde știe Goldman că o să cumperi acțiuni? Tranzacția e făcută publică de acel OK, deci ÎNAINTE de a fi realizată efectiv. Iar dacă tranzacția firmei X e suficient de mare, acțiunile vor crește semnificativ în următoarele câteva ore.

    HST e pură speculație. Mai rău, HST se cheamă în dialectul cel bursier „front-siding”, dacă nu mă înșel, și este ușor ilegal. Îi mai zice fraudă. Dacă eu aș afla de tranzacția respectivă și aș face ce face banca, aș fi pasibil de ceva pușcărie. Dar pentru că banca plasează ordinele în acele 3 zecimi de secundă, totul e kosher.

    Treaba asta se cunoaște de mult în cercurile alea rarefiate de derbedei. Aflăm și noi acu de ea pentru că unul din programatorii Goldman Sachs s-a cărat la o firmă rivală (pe un salariu cu 6 zerouri americane în coadă), iar banca s-a trezit să-l dea în judecată sub acuzația că i-a furat codul sursă al programului de HST. Cât ce privește procedeul în sine, statistic vorbind cam 80-90% din tranzacțiile făcute de un sistem HST sunt profitabile. Creează, cu alte cuvinte, bani din nimic. Dintr-o gaură în regulamentul bursier pe care nimeni nu a catadicsit să o astupe. Eu aș face evenimentele bursiere atomice și discrete, cu perioada de o secundă, da’ eu n-am să ajung vreodată în poziția de a decide așa ceva, iar dacă o să ajung, o să fie mult mai profitabil pentru mine probabil să las gaura aia acolo unde este; sunt sigur că o grămadă de bănci s-ar preocupa de bunăstarea mea.

    Concluzia? Atunci când singurul obiectiv al unei firme este banul, nu trebuie să ne mire comportamentul imoral și/sau asocial al acesteia. Vezi băncile de ieri, vezi Pfizerul de azi, vezi _____ de mâine. Iar ierarhiile corporatiste „clasice” facilitează promoția celor care știu să încalce sau să schimbe regulile. Adică a derbedeilor de care vorbiți dumneavoastră aici. Oamenii cinstiți și corecți muncesc pe un salariu ca mine, iar în timpul liber cumpără bănci falite din banii lor de taxe.

    Cu scuzele de rigoare pentru lungimea comentariului,
    Laur

    • varujan Says:

      Firmele nu trebuie să aibă nici comportament moral, nici social. Trebuie să fie doar eficiente economic. Că asta este treaba lor. Este ca și cum i-ai cere cuptorului cu microunde să aibă comportament moral sau social. Imoral și antisocial este statul care acoperă cu bani publici pierderi din zona privată. De asemenea, felul unui om de a fi cinstit și corect nu ține de calitatea sa de angajat sau patron sau freelancer. S-a încetățenit idea greșită că un om care are mai mulți bani decât media este hoț sau mai știu eu ce. Este o idee la fel de contraproductivă ca și ideea că statul ar trebui să se ocupe de business. De fapt, tot acest fel de a gândi antiantreprenorial face parte din arsenalul propagandistic al socialismului care domină lumea de azi. Pentru că într-o lume în care o majoritate ar gândi antreprenorial socialismul nu ar putea supraviețui. Faptul că oameni care ajung să dispună după bunul lor plac de companii ale nimănui construiesc în interiorul companiilor respective departamente care se ocupă de acțiuni ilegale este specific sistemului în care trăim și nu are nici o legătură cu obiectivul legitim și natural al unei firme de a face cât mai mulți bani. Mai mult, dacă regulamentul bursier este prost, nu este vina celor care profită de lucrul acesta ci al celor care lasă lucrurile să funcționeze așa, participând la un joc cu reguli proaste. Apropo, nu cred deloc în bursă și nu o consider o componentă a mecanismului economic. Mai degrabă, bursa este o construcție care folosește psihologia pentru a face bani. E drept, bursa reprezintă pentru companii modalitatea cea mai ieftină de a lua bani pentru dezvoltare, dar cele mai scumpe lucruri din viață sunt lucrurile gratuite.

  4. Dispecer Blogosferă Says:

    Frumoasa radiografie a sistemului financiar-bancar. Cred ca se impune o operaţie de extirpare. Partea proasta este ca nu avem un panaceu pentru reactiile adverse.

  5. Laur Says:

    E necesară o completare la ce-am zis mai sus, pentru că nu am fost suficient de clar. Eu nu mă afirm împotriva antreprenorilor; dimpotrivă, îi admir și consider că societatea are nevoie de cât mai mulți oameni cu astfel de spirit. În postul dumneavoastră era vorba cu precădere de speculanți, iar afirmația mea se referea la această subcategorie de capitalist.

    Un CEO cu coloană vertebrală și cu o moralitate solidă nu este o himeră. Un asemenea om va încerca poate să impună valorile respective în cultura corporației, și în funcție de dimensiunile și gradul de inerție al organizației va și reuși într-o măsură mai mare sau mai mică. Problema e că aceste însușiri nu sunt răsplătite în mod direct de către sistem; de multe ori va fi preferat în postul de CEO un „derbedeu”, dar un derbedeu eficient. Singurul criteriu pe care asociația acționarilor îl are în vedere la numirea unui CEO este cât de bine știe respectivul să facă bani. Poate asta e și diferența majoră între mediul politic și cel de afaceri; în politică se marșează, din contră, pe ținută morală, pe valori sociale, pe corectitudine.

    Îmi pare rău că nu mai știu sursa, dar am citit acum ceva vreme un articol în care un om cu background în științe economice și în psihologie spunea că, dacă firmele ar fi oameni, cele mai „bune” ar fi ușor schizoide, iar cele mai rele de-a dreptul sociopate. Articolul în cauză era despre Enron, dar cred că se poate aplica și la Pfizer și probabil multor altor companii.

  6. Darael Says:

    Trist.
    Ce pot spune mai mult ?

  7. niculae Says:

    Am cetit cele 4 episoade ale Socialismului in doua viteze si comentariile aferente. Subscriu la aproape tot ceea ce ati scris. Am o singura problema: nu cred in functionarea pietelor nereglementate. Asta este umila mea experienta post-decembrista. Si deci, pe cale de consecinta, nici in cea care vizeaza moneda privata, nu as avea motive sa cred, daca restul contextului ramane la fel.
    Am senzatia ca moneda viitorului ar trebui cumva corelata cu conceptul de „credibilitate”, ca rating personal, al unui produs sau al unei companii. Fara nicio legatura cu ratingurile acordate astazi de institutiile specializate. Cum ar putea acest concept sa fie legat de ceva tangibil, divizibil etc? Ce criterii ar fi utilizate in corelarea lui cu valoarea adaugata nou creata? Sunt chestiuni care ma depasesc. Dar simt ca principalul deficit actual, la nivel mondial, este cel de credibilitate…

  8. adrian Says:

    niculae – conceptia ta e pozitiv-idealo-misto. insa greu aplicabila cu mentalitatea deja instaurata in mase si exceptii. greu aplicabila acum, zic io.

  9. Mihai Voicu Says:

    Am descoperit astazi blog-ul si imi place cum scrieti. Am facut mate’ dar n-am avut onoarea…

    Despre ajutarea bancilor eu am o parere mai nuantata, mi se pare justificata in sine. Noi oamenii nu traim cu bani, ci cu produse. Economia moderna cu specializarea productiei a adus cu sine mai multe produse decat putea fiecare om sa produca individual.

    Caderea marilor banci in sistemul actual ar duce la falimente in lant la producatori, deci scaderea numarului de produse cu care traim, lucru mai grav decat imbogatirea nemeritata a unor directori corupti. Pe de alta parte sunt de acord ca bancile ar trebui sa isi asume cumva riscul creditelor neperformante.

    Intrebandu-ma la ce folosesc societatii bancile (ca nespecialist dar pasionat de economie), am gasit un singur raspuns fundamental: bancile intermediaza schimbul de produse intre producatori, in special schimbul de munca.

    Daca eu vreau sa schimb orele mele de programator cu orele de chinez subnutrit care asambleaza adidashi, nu o pot face decat prin bani. Banii nu au valoare in sine, mai ales ca nu mai sunt din metal pretios. Valoarea banilor este creata de catre banci, care trebuie sa ii acopere cu un fel de produse.

    Singurul motiv solid pentru ca intr-o zi oamenii sa nu decida ca hartiile verzi colorate sunt doar maculatura este … datoria catre banca. Oamenii cu credit sunt obligati sa rascumpere acei bani pe care ii datoreaza la banca, altfel pierd casa, teren, etc. Pentru asta ei vor concura pe piata muncii, iar produsul bani va avea cerere. Asta face ca banii emisi de banci sa nu isi piarda niciodata total valoarea.

    Daca iau un credit imobiliar, eu amanetez o parte din munca mea viitoare pe 30 ani catre banca. Munca mea este insa virtuala, pot deceda fara sa pot onora munca. Banca acopera riscul prin combinarea mai multor credite plus dobanda peste costurile de operare si profit.

    Banca creaza bani virtuali din promisiunea mea de munca, si ii imprumuta altora astfel incat noi sa puteam schimba ore munca peste oceane. Cat de echitabil se face schimbul este alta discutie.

    Mi-e greu sa gasesc un sistem alternativ bancilor in care sa pot face schimb de ore munca, si eventual amaneta munca mea viitoare.

    Banca insa ar trebui sa isi asume si riscul, ea este o societate de asigurare, daca eu nu pot sau nu vreau sa muncesc, banca a emis bani fara acoperire, ducand la inflatie.

    Falimentul bancii este nedrept pentru cei care au bani in banca. Pe de alta parte, a salva banca inseamna ca o parte din valoarea bunurilor de pe piata s-a dus fraudulos la anumiti „baieti destepti”.

    Nu este in sine o problema faptul ca se duc bani de la buget pentru salvarea bancilor, bani poti tiparii oricati. Problema de fond este ca anumite entitati au devalizat bancile, acaparand dreptul (bani) la o parte insemnata din produsele societatii, provocand inechitate. Pierderea este exact acea datorie publica prin care au fost salvate bancile.

    Din pacate este greu sa ii prinzi si sa iei inapoi banii (dreptul la bunuri). Unii au luat banii cinstit (ca dividente), nu ii poti trage la raspundere pentru ca de fapt profitul acela era fictiv. Singurul mod pe care il vad de a reduce inechitatea este din pacate inflatia, ceea ce va produce SUA intr-un final prin tiparirea de miliarde.

    Acum, revenind din taramurile abstracte, trebuie sa fim foarte atenti cat din paguba se va exporta in Romania prin dobanzi la imprumuturi, jocuri de curs, etc … Si apropos, societatea Romaneasca trebuie sa produca bunuri valoroase ca sa o poata duce bine, imprumuturile nu sunt decat o amanare.

    • varujan Says:

      @Mihai
      Am scis un post mai demult despre bani. Aici. Banii sunt o marfă ca oricare alta. Poate că am sa scriu ceva mai convingător despre chestia asta. Nu că m-aș simți deținătorul vreunui adevă, dar despre cum a fost și despre cum ar putea fi altfel, lumea nu prea vorbește. Mă tem că ne-am obișnuit prea mult cu un sistem, că 70 de ani în care acest sistem s-a dezvoltat și în care generație după generație oamenii au fost crescuți în aceleași reguli ale jocului, ne-a făcut să nu ne mai gândim la alternative. Dar atunci când în viața noastră sistemul începe să se manifeste ca o boală din ce în ce mai virulentă, cred că este bine să privim și spre alternative. Iar orice privire începe de la istorie, adică despre întâmplări diferite despre care știm câte ceva. Eu am aflat lucrurile astea târziu. Am crescut în comunism și în toată copilăria mea la școală mi se spunea că trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile. Acasă ascultam Europa Liberă și aflam că se poate și altfel. Altfel, a fost după 30 de ani, când am scăpat de comunism și am dat de socialismul corporatist. În care, milioane de cărți spuneau că este cea mai bună dintre lumile posibile. Acum câțiva ani am început să citesc sistematic despre diferitele sisteme economice și cred că sistemul în care trăim azi este prost, opus naturii umane și ineficient. Am citit mult despre capitalismul american, dispărut odată cu New Deal-ul lui Roosevelt și mi s-a părut, nu cea mai bună lume posibilă ci o lume mai decentă, mai apropiată de natura omului și, cu siguranță, mai rațională (în sensul logicii). Nu știu dacă asta este lumea spre care ar trebui să ne îndreptăm. Scriu toate posturile astea ca să pricep și eu ceva mai mult. Scriind și dialogând cu voi.
      Cât despre bănci, nu băncile sunt problema, zic eu, ci construcția monetară.

  10. Mihai Voicu Says:

    Am citit postul despre „unde sunt banii”. Poate ca multiplicarea banilor in sistemul fractionat a facut posibila o bula mult mai mare decat ar fi fost altfel posibila, dar nu sunt sigur ca este singura cauza.

    Criza actuala arata clar ca sistemul economic actual are serioase probleme de design. M-am gandit si eu cum ar arata un sistem mai solid, in care valoare banilor sa nu depinda de viteza de circulatie.

    Chiar daca am avea suficient aur pentru a acoperii valoarea produselor, tot ar exista riscul de descoperire a unui zacamant enorm de aur. care ar deprecia valoarea banilor. Chiar si valoarea aurului in sine este o conventie plus cateva aplicatii tehnologice care pot dispare prin inlocuire.

    Banii sunt un simbol al unei valori (produs/serviciu) pe care ai incredere ca il poti recupera. Am putea fiecare sa emitem moneda cu orele sale munca, dar ar avea circulatie redusa si risc mare. Pana la urma maxim de de garantie o gasesti tot la nivel de stat sau entitate suprastatala.

    Dar ce ar putea statul sa promita pentru acel simbol „bani” ? Statul ar putea sa promita sa stinga taxele de administrare catre el, dar ar rezulta o ancorare slaba ca valoare fata de alte „produse”.

    Daca este sa intram pe taramul lumilor un pic utopice, eu zic ca Energia ar putea constitui marfa pe care statul sa se oblige sa o dea in schimbul banilor emisi. Cum ziceam, e vorba de o lume utopica, in care producerea/extragerea energiei si a resurselor naturale este aproape complet a statului, iar restul economiei este de piata in sens clasic.

    De ce mi se pare viabila teoretic o astfel de organizare:

    – oricum in domeniul energiei este aproape imposibil de creat concurenta reala. La Petrol de exemplu, subsolul nu poate fi delimitat de o parcela de pamant, deci proprietatea privata (chiar si concesiunea) asupra resurselor subsol pare mai degraba imorala. La fel Soarele captat in cosmos, daca il capteaza cineva, imi face mie umbra (exemplu fortat).

    -Energia si resursele naturale constituie singurele constrangeri care pot face economia sa scada implacabil. Daca printr-un miracol politic am putea sa blocam economia la varful de anul trecut (ca productie de bunuri/servicii), am avea aceleasi produse ca atunci, am duce-o la fel de bine, daca nu apare… epuizarea petrolului de exemplu.

    – Energia si resursele naturale fiind exact ceea ce intra in sistemul economic altfel inchis, poate s-ar putea controla mai bine folosirea ei eficienta. Un pret al energiei crescut, duce la avantajarea produselor mai rezistente, si la economisirea resurselor pe cale de epuizare.

    Repet, este o idee teoretica, sunt curios cum vad si altii sisteme economice alternative, chiar daca improbabil de pus in practica secolul asta.

    P.S. Mai este un factor interesant in functionarea economica, oarecum intern economiei, oarecum … resursa externa : dispozitia umana de a muncii mai mult pentru a consuma mai mult. Criza ar putea ascunde si un astfel de switch de perceptie psihologica : „de ce sa am doua case si sa traiesc mai mult pe la serviciu cand pot trai in una, muncind mai putin ?”

  11. John Galt Says:

    Domnule Varujan, bine ati venit in CAPITALISM.

    Da, asta e capitalism FEROCE. Exploatarea „omului de catre om” a ajuns la un alt nivel.

    🙂

    • varujan Says:

      @John Galt
      Nu prea pricep eu chestia cu feroce şi exploatările de care vorbiţi, dar linkul este foarte bun şi îl recomand tuturor.

  12. SC Says:

    Sunt de acord, statul ar trebui sa intervina asupra fiecarui individ (si nu doar la cei care contribuie mai putin) ca principiile egalitatii si protectiei sociale sa nu dea nota de aspecte partizane.

    P.S.: Inexistenta concurentei este „working as intended” de asemenea (sau ar trebui sa fie). Nimeni nu trebuie sa concureze cu statul intr-o societate daca doreste sa aiba aceleasi drepturi ca si ceilalti indivizi (mai multe nu vei obtine oricum). Cu totii suntem egali ca cetateni in fata statului. Cui nu-i convine, afara din societate.

    • varujan Says:

      @SC
      Prietene, statul nu este o entitate abstractă. Statul suntem tot noi. Iar ce drepturi ne acordăm unii altora depinde tot de noi. Lucrul care mă sperie din ce în ce mai mult este această disjuncţie pe care tot mai mulţi oameni o fac între stat (privit ca un soi de arbitru suprem) şi oameni (priviţi ca un soi de subiecte ale acţiunii statului). În spatele acestui fel de gândire apar politicieni din ce în ce mai corupţi şi care îi tratează pe cei din jur din ce în ce mai mult ca pe un soi de rău necesar.
      Haideţi să revenim la normal. Statul suntem noi împreună. Tot noi împreună decidem pe mâna cui dăm banii pe care noi hotârâm să-i punem laolaltă pentru a ne asigura o serie de servicii pe care nici o entitate privată nu ar vedea de ce sau nu ar putea să le facă. Şi tot noi împreună, ăia care am pus banii laolaltă decidem, prin cei aleşi de noi, cum să fie cheltuiţi şi administraţi de cei puşi (tot de către noi, prin intermediul aleşilor noştri) să îi gestiuoneze.
      Nu îmi dau seama ce înseamnă să concurezi statul. Cât despre drepturile pe care le avem, tot noi decidem câte şi care să fie. Şi după ce decidem, s-ar putea să ne trezim că am decis prost si că nu sunt parale pentru a le asigura. De-aia cred eu că ar trebui să decidem mai mult în zona libertăţilor decât în cea a pomenelor sau intervenţiilor. Cât despre egalitate, cred că mai mult decât despre egalitatea de şanse, de cea în faţa legii şi de cea care ţine de tratamentul egal, nu prea ar mai fi mare lucru de spus. Protecţia socială, în măsura în care decidem să punem bani împreună pentru aşa ceva, e un lucru bun. Dar numai pentru cei care sunt cu adevărat defavorizaţi.

  13. SC Says:

    @varujan

    La concurenta ma refer intre companiile mari care reusesc sa castige mult mai mult decat oamenii de rand la un loc, care sunt reprezentati de stat (vezi ce s-a intamplat intre 1880 si 1980: Legea lui Wagner „Intr-o lunga perioada de crestere, cheltuielile publice cresc mai repede decat venitul national”. acele cheltuieli publice fiind reprezentate in zilele noastre intr-o mai mare parte de sectorul privat prin asistente, asigurari, etc…)
    Esentialul e ca disparitatea dintre cei care pot scoate prea mult (care poate nu e pe meritul lor) si cei care ar putea face ceva, dar nu reusesc e mult prea mare!

    • varujan Says:

      @SC
      Asta e… Când cineva îmi vorbeşte de disparităţi îi pun o întrebare simplă: cine sau ce te-a oprit să fii în locul ăluia pe care vrei acum să pui tunurile?

  14. SC Says:

    Asa e, nu vreau sa se inteleaga ca am vorbit in numele meu, ci la ceilalti oameni care reprezinta majoritatea. Stiti cum se zice… legile sunt ca un zid in care doar „prostii” se izbesc, in timp ce cei „destepti” pot sari peste ele cu usurinta. Din pacate acesti „prosti” sunt 90% din popor.

    • varujan Says:

      @SC

      Eu cred că tocmai oamenii despre care vorbim au de câștigat de pe urma unei soluții de înzdrăvenire. Care începe cu așezarea economiei pe linia de plutire. Când economia o ia razna, toate o iau razna.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: