Amintiri din viitor (III)

Ca să înțelegem de ce voi vorbi în acest post aproape exclusiv despre Statele Unite ale Americii, să privim mai întâi diagrama de mai jos:

Cele mai tranzacționate monede în 2012

Ea reprezintă nivelul de tranzacționare internațională în monedele lumii. În cei 6% pe care le-am numit rest se regăsesc monedele cu o tranzacționare de sub 0,45%, limita la care m-am oprit cu rupia indiană. Dar diagrama aceasta arată un lucru mult mai important și anume forța economică a statelor care sunt listate și capacitatea lor de a influența procesele din lumea reală. Dacă la această diagramă adăugăm și capacitatea de inovare tehnologică, adică ceea ce asigură menținerea supremației economice și militare în lumea în care trăim, cred că nu mai este necesar să spun de ce voi vorbi în acest post aproape exclusiv despre Statele Unite.

Statele Unite ale Americii s-au format și au evoluat în jurul a două coordonate esențiale: Constituția din 1787 și Biroul de Patente înființat în anul 1802 în baza articolului 1 punctul 8 din Constituție. Întregul proces politic care a dus la apariția Constituției și instituțiilor statului American a fost o dezbatere foarte serioasă și o construcție făcută cu multă atenție la detalii. Celor care vor să înțeleagă acest proces, le recomand seria de articole scrise de Hamilton, Madison și Jay în The Federalist. Națiunea Americană este, de altfel, prima națiune constituțională din lume. Adică prima națiune rezultată din aderarea liberă la un set de principii, spre deosebire de națiunile etnice care au rezultat dintr-un proces istoric îndelungat prin acomodarea și aglutinarea comunităților vecine.

De la bun început Statele Unite au abandonat calea europeană reușind o rapidă sinteză între spiritul explorator și orientat spre profit britanic, cel meticulos și făcător de lucruri temeinice german și cel liber și plin de curaj irlandez. Au urmat calea liberalismului smithonian și a comunitarismului democratic protestant. Iar rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate. Statele Unite au reușit în prima sută de ani de existență să preia conducerea în domeniile tehnologice majore ale secolului XIX și să le aplice profitabil generând coloși industriali care, la începutul secolului XX deveneau primele multinaționale majore. Au știut să profite de pe urma marilor conflicte ale secolului XX atât monetar și economic cât și militar și politic, devenind la sfârșitul acestuia unica supraputere globală. Și totul s-a petrecut în 200 de ani adică în mai puțin de 10 generații.

Toate acestea necesitau o construcție monetară solidă. Ea a început timid și cu multe greșeli, în perioada războiului de independență. Înainte de a-și câștiga independența, în coloniile britanice americane funcționau banii imperiali. Pentru că nu erau suficienți bani în circulație, coloniștii apelau destul de frecvent la dolarul spaniol utilizat în coloniile Spaniei sau la mărfuri care se substituiau cu succes banilor cum ar fi pieile de castor, tutunul sau praful de pușcă. A existat chiar o perioadă în care wampun-ul (șiragul de scoici) era folosit pentru a media tranzacțiile. În New England a fost emisă, în mod ilegal, timp de câteva luni, monedă metalică, dar din cauza formei sale simple care permitea falsificarea ei facilă și a riscului unei reacții britanice dure, coloniștii au renunțat la ea. În 1690, colonia din Massachusetts a fost autorizată să mobilizeze trupe pentru a sprijini armata britanică și a primit dreptul să emită titluri de valoare pentru a plăti cu ele soldații. Aceste hârtii care semănau mai degrabă cu obligațiunile, puteau fi convertite în bani și aveau valori nominale de 5, 10 și 20 de șilingi. Aceste hârtii au început să circule însă liber și să suplinească lipsa de bani, din ce în ce mai multe colonii din New England trecând la emisiunea unor asemenea obligațiuni. În 1751 Parlamentul Britanic a interzis tuturor teritoriilor britanice de pe continentul american să emită monedă sub orice formă. Numai că revoluția americană era deja foarte aproape. Când în 1775 a izbucnit Războiul de Independență, Congresul Continental a aprobat emiterea de bani de hârtie. Fără nici un fel de acoperire, în condițiile în care Congresul nu avea puterea de a impune taxe. A fost o eroare majoră, banii s-au devalorizat rapid și la sfârșitul războiului valoarea lor era practic nulă.

 Continental

Sigur, au existat monede din metal, chiar din metal prețios, care au început să fie bătute începând cu 1792, atunci când Congresul a hotărât că moneda noului stat se va numi dolar și a înființat monetăria, condusă de către Hamilton. Monedele erau din aur și argint, aveau deci valoare intrinsecă, dar erau puțin numeroase, erau aproape imediat tezaurizate sau topite pe principiul moneda proastă scoate de pe piață moneda bună. Iar banul de hârtie se devaloriza accentuat în raport cu cel din metal prețios. Mai mult, monedele de aur dispărute practic din circulație, au făcut ca încrederea în aur să crească și astfel nu doar bancnota de hârtie a avut de suferit dar și rata de conversie aur:argint care a căzut în 1834 de la 1:15 la 1:16.

 Dollar coins 1795

După Războiul de Independență băncile au început să tipărească bancnote, care cum i-a dat prin cap, susținând bancnotele cu promisiunea conversiei lor în monedă, promisiune care de cele mai multe ori nu putea fi onorată. Situația aceasta s-a prelungit până în 1863 când, în plin război de secesiune dolarul a rămas unica monedă a Statelor Unite ale Americii. Prin legea adoptată atunci de congres a fost creat sistemul bancar național, iar moneda a fost mai bine reglementată. Băncile au fost împărțite în două categorii: bănci de stat (cu un capital de minimum 10000 de dolari) și bănci naționale (cu un capital de minimum 50000 de dolari), singurele bănci care puteau emite monedă fiind cele naționale, ceea ce a forțat dispariția bancnotelor cu circulație locală. Emisia de bancnotă a rămas privată. A fost momentul în care în Statele Unite a fost consfințită structura economică duală (federală și de stat), structură care s-a dezvoltat în timp și a asigurat stabilitate economică și financiară.

În anul 1878 a fost liberalizată emisia de monedă de argint, băncile putând bate dolari de argint iar guvernul obligându-se să cumpere și el, la prețul pieței, lingouri de argint la un nivel între 2 și 4 milioane de dolari lună urmând ca o parte din argintul cumpărat să fie bătut în monezi. Inițiată pentru a avea suficient metal care să sprijine bancnota, această măsură a dus în anii care au urmat la inflație. Subiectul acestui tip de inflație a condus la o discuție lungă despre standardul bimetal, statele din Sud fiind adeptele păstrării sale, inflația pe argint fiind convenabilă pentru fermierii care își puteau plăti astfel mai ușor creditele și statele din Est, acolo unde își avea rădăcina sistemul bancar, care insistau pentru adoptarea standardului aur. După o serie de diminuări ale importanței argintului în construcția monetară americană, Congresul a adoptat formal în anul 1900 standardul aur. Cu alte cuvinte, dacă până în 1900 paritatea dolarului ar fi trebuit, măcar teoretic să fie fixă atât în raport cu aurul cât și cu argintul, începând cu anul 1900, obligația de paritate fixă era garantată numai în raport cu aurul. Un dolar putea fi schimbat în 1900 pentru 1.49 grame de aur. Monedele metalice erau din aur pentru valori nominale de peste 1$ și din argint pentru diviziuni ale dolarului. Acest standard a fost menținut, cu numeroase modificări ale parității până în anul 1971.

Atât timp cât banii au reprezentat o marfă tangibilă cu o valoare intrinsecă, problemele despre care voi vorbi în continuare nu au existat. Sigur, este incomod și periculos să transporți cantități de aur sau de argint pe care să le tranzacționezi în operațiuni de troc cu alte mărfuri. Mai mult, cantitatea de bani necesară cumpărării bunurilor este tot timpul insuficientă în acest model. Să ne amintim de crizele din Imperiul Roman care au dus la scăderea cantității de metal prețios din moneda de argint tocmai pentru a asigura suficientă monedă. Problema încrederii în moneda de aur sau argint se reducea la greutatea și puritatea ei. Amândouă ușor de verificat. Iar în absența unor dispozitive simple care puteau ușura verificarea, metoda cu mușcatul monedei era suficient de bună pentru a da încredere în ea. Cu banii de hârtie o altă poveste. Este foarte dificil să verifici dacă în spatele lor se găsește cu adevărat cantitatea de metal prețios pe care bancnota o promite la schimb. Este foarte greu să verifici, cu alte cuvinte cantitatea de monedă aflată în circulație garantată la un schimb la paritate fixă cu o resursă limitată pe care se fundamentează moneda. Iar dacă vorbim de fiat money (adică de bani emiși fără acoperire în nimic), nu este nimic de verificat. Tot ce poți face este să ai sau nu încredere în emitent. În cazul dolarului american de la 1900, emitenții erau băncile private clasificate ca fiind naționale. Sigur, nici un emitent de bancnotă nu deține întreaga cantitate de metal prețios pe care ar putea-o răscumpăra toți banii emiși. Este foarte puțin probabil ca toți deținătorii de bancnote să solicite în același moment preschimbarea bancnotelor în metalul pe care ele se sprijină. Și chiar dacă toată această cantitate ar exista, ar fi foarte dificil ca lingourile să fie divizate în așa fel încât să satisfacă schimbul. Bazându-se pe acest principiu, băncile au emis din ce în ce mai multă bancnotă pentru a onora cererea de lichidități sau pentru a acorda mai multe credite. Aceasta duce la inflație și semnele inflației pot produce panică în rândul posesorilor de bancnotă care pot cere schimbarea banilor în metalul prețios promis de emitent. Pe lângă acest fenomen, bursa, care reprezintă un motor ieftin de dezvoltare economică, poate juca la rândul ei un rol negativ, în condițiile în care cele mai multe dintre tranzacții sunt pur speculative (adică fără o legătură directă cu fenomenul economic și cu o mare componentă psihologică). La cele două mecanisme fundamentale se adaugă derivativele care sunt tot titluri de valoare (ca și bancnotele) dar care se bazează pe lucruri cu un grad mult mai mare de risc decât acțiunile sau bancnotele (de exemplu pe dreptul de a acționa o datorie).

În anul 1907 familia Heinze deținea o poziție importantă pe piața cuprului. Fritz Heinze a urmat tradiția tehnică germană a strămoșilor săi și a devenit inginer miner. Latura sa irlandeză după mamă s-a manifestat și ea prin curaj și spirit întreprinzător. Fermecător și inteligent, Fritz Heinze s-a impus repede în societate iar moștenirea substanțială de 50000$ i-a permis să realizeze o turnătorie de cupru bazată pe o tehnologie foarte nouă și eficient, ceea ce i-a permis să scadă prețul cuprului și să se impună încetul cu încetul pe acestă piață ca un jucător important. Între timp, fratele său Otto reușise să ocupe prin speculații bursiere o poziție dominantă pe piața gheții în New York. Considerând că succesul lui Otto poate fi replicat și pe piața cuprului, cei doi frați au încercat o operațiune spectaculoasă speculativă pentru preluarea dominanței în piața cuprului, dar totul s-a transformat în câteva zile într-un dezastru. Care a falimentat propria companiile deținute de către Otto, compania de cupru a lui Fritz, casa de brokeraj cu care lucra și banca deținută de Fritz Heinze în Montana în care acțiunile la compania de cupru erau utilizate ca depozit colateral pentru împrumuturi. Banca din Montana era bancă corespondentă a Mercantile National Bank din New York al cărei președinte era tot Fritz Heinze. Ca o măsură imediată de precauție, bordul băncii l-a revocat din funcție pe Heinze, dar era prea târziu. Știrea despre cele întâmplate cu compania de cupru și banca din Montana s-a răspândit repede, iar cei care aveau depuneri la banca din New York s-au grăbit să le retragă. Chiar dacă banca a avut suficient cash pentru a face față la retrageri, panica a atins băncile asociatului lui Heinze, Morse. Ca măsură de precauție, New York Clearing House, asociația băncilor majore din New York, i-au forțat pe Heinze și Morse să se retragă din activitatea bancară. Asocierea cu Heinze și Morse din trecut a pus însă sub lupa publicului intrat în logica panicii pe unul dintre cei mai mari bancheri ai Americii, Charles Barney. Pentru a evita prăbușirea celui de-al treilea trust din New York, Knickerbrocker Trust, bordul i-a cerut lui Barney să se retragă, mai ales că începuseră deja retragerile. Pentru a evita antrenarea sa în acest dezastru, dată fiind prietenia sa de o viață cu Barney, dar și pentru a-și asigura o poziție dominantă pe piața bancară, J.P. Morgan a refuzat public orice sprijin către Knickerbrocker Trust, ceea ce a atras căderea în câteva zile a acestuia. Panica a atins în scurt timp majoritatea băncilor și burselor, ocolindu-l pe J.P. Morgan. Morgan nu era nici cel mai bogat, nici cel mai bine plasat bancher al Americii. A știut însă să controleze criza și să restabilească încrederea. Totul a durat câteva luni, la sfârșitul căreia Morgan a ieșit într-un câștig de imagine enorm și cu o pierdere de 21 milioane de dolari, o sumă enormă pentru vremurile acelea. A reușit însă să preia în iureșul iscat compania TC&I ale cărei acțiuni erau în cădere liberă și să asigure astfel companiei sale US Steel dominanța pe piața oțelului. Marea panică bancară din 1907 a scos însă la lumină vulnerabilitățile sistemului bancar american și riscurile mari pe care aceste vulnerabilități le puteau transmite monedei însăși.

Spre deosebire de țările europene, Statele Unite nu aveau o bancă centrală. Experimentul cu Prima Bancă a Statelor Unite realizată după planurile lui Hamilton și avându-i ca opozanți pe Jefferson și Madison care vedeau în ea un pericol pentru băncile locale, a existat doar între 1891 și 1811. Era o bancă privată privilegiată în raporturile cu statul (care deținea 20% din capitalul băncii) a cărei principală misiune a fost să rezolve problema inflației generate de banii de hârtie din perioada Războiului de Independență. La expirarea mandatului de 12 ani, Hamilton nu a mai reușit să obțină prelungirea mandatatului ei. Cererea mare de bani a guvernului a convins Congresul că este mai bine să vândă acțiunile decât să aștepte dividende. A urmat un al doilea experiment cu A doua Bancă a Statelor Unite, experiment ce a avut loc între anii 1817 și 1836. Banca a fost construită după modelul băncilor centrale ale Marii Britanii și Franței, cu o singură excepție: era o bancă privată în care Guvernul Federal avea o participație de 20%. Și misiunea ei era diferită și diferea oarecum și de cea a primei bănci federale. Banca trebuia să țină sub control proliferarea bancnotelor emise de băncile private, adică inflația, și să acorde credite avantajoase fermierilor și micilor întreprinzători. Odată cu expirarea termenului pentru care a fost licențiată și neprelungirea de către Congres a licenței, Statele Unite nu au mai avut o bancă centrală timp de peste 75 de ani. Și lucrurile n-au mers chiar atât de rău, economia dezvoltându-se rapid și asimilând avalanșa de patente create de un număr în creștere de ingineri cu un mare apetit antreprenorial. A fost o perioadă de expansiune economică neîntâlnită în nici o altă parte a lumii din acele timpuri. Franța și Spania apuneau ca mari puteri, Marea Britanie era la apogeul său iar Germania începea să se manifeste ca putere europeană. Ultimele două încercând să mizeze pe tehnologie și industrialism. Estul european încerca să depășească cu greu feudalismul agrarian iar Rusia nici măcar nu-și propunea așa ceva.

Felul în care au evoluat lucrurile în a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX în Statele Unite reprezintă o dovadă a beneficiilor majore pe care le poate aduce libertatea economică, dar și a vulnerabilităților unui asemenea sistem de care oameni ca Heinze puteau abuza trăgând după ei întregul eșafodaj econonomico-financiar. După panica bancară din 1907, în Statele Unite a reînceput o dezbatere publică majoră în jurul subiectului necesității reglementărilor și înființării unei bănci centrale. Apăruseră primele reglementări majore în domeniul economic și acum părea a veni rândul domeniului bancar. Legile antitrust din 1890 și 1914, legi care păreau a elimina monopolurile și dominanța în economie nu reușiseră să facă mare lucru. US Steel Corporation al lui J.P. Morgan reușise în câștige în 1920 procesul antitrust inițiat de către Guvernul Statelor Unite. Dar cel mai amuzant exemplu îl constituie cel al lui Standard Oil, deținut de către Rockefeller. În 1911, Standar Oil pierdea procesul și era obligat să se dividă în 36 de companii. Unele dintre ele au devenit giganții de azi Exxon, Amoco, Chevron. Dar în fiecare dintre ele Rockefeller deținea procentul pe care îl deținuse în Standard Oil. În definitiv, nici o lege într-o democrație de piață nu poate confisca proprietatea deținută în mod licit. Așa că, pentru regele petrolului înfrângerea în lupta cu guvernul, luptă în care a pus la bătaie toate resursele și a mers până la capăt fără nici un compromis, s-a dovedit a fi mai târziu amețitor de profitabilă.

Reforma sistemului bancar a fost inițiată imediat după marea panică bancară din 1907 de către senatorul republican Nelson Aldrich. Inițial adeptul unui sistem bancar nereglementat și fără o bancă centrală, Aldrich care a studiat sistemele bancare europene a venit în anul 1910 cu ideea unei bănci centrale impresionat de cele văzute la Banca Centrală a Germaniei. Numai că spiritul american și cel german sunt foarte diferite. Și se pare că nu modelul german a fost motivul schimbării opiniilor lui Aldrich. În epocă au existat suspiciuni și acuze potrivit cărora J.P. Morgan și John Rockefeller care tocmai își căsătorea juniorul cu fiica lui J.P. Morgan, generând astfel o avere de familie colosală, au avut un rol important în schimbarea la 180 de grade a lui Aldrich și un interes direct în proiectul său. Celebrul jurnalist Forbes are un articol despre o partidă de vânătoare pe insula Jekyll la care au participat cei trei împreună cu alți bancheri și politicieni republicani proeminenți și unde s-au pus la punct elementele planului Aldrich. Este probabil momentul în care americanii încep să creadă în povești cu mari conspirații. Pentru că aceasta chiar a fost așa ceva.

Planul a fost propus în 1912 și susținut de Asociația Bancherilor Americani. El presupunea înființarea unei bănci centrale cu un capital de 100 de milioane de dolari cu 15 filiale realizate și capitalizate prin asocierea unui număr de bănci private. Banca centrală era bancă de emisiune, dar nu în numele guvernului ci în nume propriu și urma să joace rol de trezorerie a statului. Bordul băncii centrale urma să fie compus din 39 de persoane din care 9 numite de guvern și 30 numite de cele 15 filiale aflate sub control privat absolut. Proiectul lui Aldrich era, de fapt, proiectul unui monopol privat care își subordona moneda și finanțele statului. Chiar dacă puternic sprijinit de marii bancheri americani și de un număr consistent de membrii ai Congresului, proiectul nu a trecut de votul acestuia.

În 1913 o formă modificată a planului Aldrich, propusă de congresmanul democrat Carter Glass, era adoptată de Congres. Legea care înființa Federal Reserve System și se bucura de această dată de suportul majorității democrate, nu a fost votată în Senat pentru că fiind în apropierea Crăciunului, marea majoritate a senatorilor erau plecați. Această lege diferea însă de planul Aldrich în câteva puncte fundamentale. Chiar dacă FED-ul rămânea un organism privat. Erau înființate 12 filiale, dar decupajul avea grijă să evite controlul bancherilor de pe coasta de Est asupra Băncii Centrale. Banca Centrală emitea moneda în numele și sub controlul Guvernului Federal și nu în nume propriu. Iar pentru sumele reprezentând împrumuturi în derulare încă neîncasate, era obligată să dețină aur în procent de 40% din valoarea acestora. Această ultimă prevedere absolut transparentă și aducătoare de încredere a fost ulterior opacizată prin amendarea succesivă a legii. În calitatea sa de bancă centrală FED-ul putea derula operațiuni doar cu entitățile guvernamentale și cu băncile comerciale. În ceea ce privește moneda, FED putea să regleze masa monetară prin creare sau distrugere de monedă, având astfel posibilitatea de a exercita un oarecare control asupra proceselor inflaționiste și deflaționiste. FED a exercitat și atribuțiile unei case de clearing pentru bănci sau de asigurator de lichidități pentru bănci, dobânda practicată fiind numită taxă de scont. Dar FED a mai primit o atribuție care se va dovedi a fi nocivă, chiar dacă aparent este folositoare. Cea de intervenție în momentele critice prin acordarea de împrumuturi sau prin reeșalonarea datoriilor existente. Acest atribut a făcut ca băncile comerciale să-și asume riscuri mult mai mari știind că există o bancă unde efectele negative ale riscurilor asumate pot fi absorbite și transformate în inflație, adică proiectate asupra populației și mediului economic. FED este un compromis între public și privat, între centralizare și descentralizare, între administrația publică și economie.

Prin înființarea FED, băncile au ieșit practic din zona tratamentului egal aplicat societăților comerciale. Este, de altfel, prima dată când între bănci și guvern se instaurează o relație specială de care vor beneficia atât politicienii cât și bancherii. Este drept, construcția aceasta este mai rezistentă și mai predictibilă pentru mediul financiar și guvernamental. Dar pe termen lung s-a dovedit nocivă în ceea ce privește populația și economia. Mai întâi ale Statelor Unite, iar mai apoi ale întregii planete care, în timp, și-a dezvoltat mecanisme monetare și bancare similare. Băncile centrale, deținute în cazul celor mai multor țări, în totalitate de stat au pus la dispoziție politicienilor o baghetă magică pe care de multe ori aceștia au folosit-o doar în scopuri electorale sau pentru rezolvarea problemelor imediate, ignorând conștient sau nu efectele pe termen lung.

Primul Război Mondial s-a dovedit a fi pentru Statele Unite o mare oportunitate. Anii de neutralitate i-au permis o dezvoltarea economică normală, crearea unei industrii de război care a făcut un profit bun din vânzarea de arme către beligeranți și testarea noilor tehnologii militare în teatre reale de operațiuni, fără pierderi pentru cetățenii americani. Președintele Wilson a încercat să joace un rol de mediator și pacificator internațional, rol care nu a plăcut foarte mult unei populații pentru care Europa reprezenta o entitate îndepărtată și lipsită de interes. În plus, americanii de origine germană sau scandinavă considerau neutralitatea Statelor Unite ca pe un gest obligatoriu, fiind conștienți că o intrare în război nu se putea face decât alături de Marea Britanie și deci împotriva Germaniei. Această percepție avea să se schimbe în urma repetatelor atacuri ale submarinelor germane asupra navelor civile americane. În 1917, la presiunea opiniei publice, Statele Unite au intrat în război de partea Antantei, alimentând trupele aliate cu 10000 de soldați pe zi, într-un teatru de război în care beligeranții erau la capătul puterilor și ale resurselor. Intervenția Statelor Unite înclinat imediat balanța în favoarea Antantei și a grăbit sfârșitul războiului. Intervenția pe câmpurile de luptă ale Franței au salvat prima dată în secolul XX Franța de la dezmembrare și a menținut statutul de supraputere a Marii Britanii. Statele Unite erau în acest moment noua putere care se impunea internațional prin forța economică, tehnologică, financiară, militară și politică. Plasarea sa în rândul învingătorilor și faptul că nu suferise nici o daună pe teritoriul național, era o uriașă oportunitate pentru companiile americane care au folosit-o imediat începând cucerirea economică a lumii. Fără nici o discriminare. Poate că și de aceea, Statele Unite nu au ratificat niciodată tratatul de la Versailles, preferând să aibă tratate de pace separate cu Germania și cu aliații săi.

De aici încep întâmplările care ne afectează direct. Și despre care voi vorbi în postul următor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: