Amintiri din viitor (IV)

În anii 20 peisajul economic american arăta mult schimbat. Avansul tehnologic uriaș și spiritul antreprenorial dezvoltat într-o economie puțin reglementată dădeau roade și un stat cu nici 150 de ani de independență liderul economic al lumii. Cheie succesului american a fost producția de masă. Uzinele Ford atinseseră, printr-o regândire a procesului de producție și utilizarea benzii rulante, o producție de 1 milion de automobile pe an. Pentru ele s-au construit drumuri care au contribuit major la dezvoltarea industriei și a întregii logistici care însoțește un drum, adică benzinăriilor, motelurilor și restaurantelor. Căile ferate se dezvoltau rapid asigurând transportul de călători și marfă pe întregul teritoriu american. Electrificarea, odată adoptată soluția utilizării curentului alternativ propusă de către Tesla, devenise un motor major al civilizației și industriei americane, la sfârșitul anilor 30, 80% din industrie utilizând curentul electric pentru a produce. În zece ani, producția de electricitate a crescut de patru ori. Marea majoritate a localităților erau iluminate electric și marea majoritate a locuințelor erau electrificate. Aceasta a permis apariția unei noi industrii de masă: cea a electrocasnicelor. Radioul a devenit unul dintre obiectele de uz casnic cele mai răspândite alături de telefon. Industria comunicațiilor și dezvoltarea conceptului de office au reprezentat și o revoluție în ceea ce privește locurile de muncă pentru femei, acestea începând să abandoneze stilul de viață tradițional, ceea ce a dus la apariția unei noi industrii, cea a produselor agricole preprocesate. Agricultura a crescut beneficiind de producerea în masă a utilajului agricol și a consolidării marilor proprietăți. Mulți dintre micii fermieri nereușind să mai reziste prețurilor în scădere venite din zona exploatațiilor mari au luat calea orașului unde uzina îi aștepta cu brațele deschise. Au apărut industrii noi: cea a publicității, cea cinematografică și media. Anii 20 au adus cu ei invenții care urmau să se dezvolte exploziv în viitor: televizorul, urbanizarea, turismul și medicina de masă. America intra în era consumului de masă și acest concept începea să fie exportat și către europeni.

Aceeași perioadă a fost și una de reglementare a numărului foarte mare de domenii care apăreau, dar și de o reducere și restructurare a taxelor făcută de către președintele Harding. Creșterea părea de neoprit iar guvernul își reducea deficitul și făcea un profit bun în pofida taxelor în scădere.

Creșterea este un lucru foarte greu de gestionat. În asemenea momente înțelept este să nu te lași dus de optimism și să fii mult mai atent la detalii. Sigur, în natura umană relaxarea apare imediat când este bine. În economie, relaxarea și optimismul atunci când lucrurile merg bine sunt la fel de contaproductive cum sunt panica și frica paralizantă atunci când lucrurile merg rău. În absența oricărei teoretizări a ceea ce numim azi marketing și planificarea producției. Există multe explicații pentru căderea din 1929. Faptul că masa monetară și nivelul creditului nesustenabil a crescut pentru a sigura cererea din ce în ce mai mare atinsese în 1929 limita acoperirii cu 40% în aur. Probabil că dacă această frână nu ar fi existat, ar fi urmat încă 4-5 ani de creștere pe datorie și, în absența declanșării Celui De-al II-lea Război Mondial, căderea ar fi fost mult mai mare și ar fi durat mult mai mult. Politicile monetare ale FED care aparent au susținut creșterea din anii 20 au creat și premisele căderii. FED generase prin felul în care utilizase taxa de scont (ca și în perioada premergătoare anului 2008) o creștere economică bazată în mod fundamental pe credit. Creditul este desigur un motor de creștere. Numai că atunci când el este acordat în condiții nerealiste el produce, inevitabil, căderi. Eu cred însă că principala cauză a transformării unei recesiuni, inerente după o perioadă ce creștere, într-o depresie economică a fost însă incapacitatea producătorilor de a anticipa saturarea pieței, neadaptarea din timp la o piață care dădea semne de saturare și neglijarea posibilității creării unor noi trenduri tehnologice și de lifestyle care să ajusteze scăderea consumului și să asigure revenirea lui pe un trend crescător.

Spre deosebire de Marea Panică Bancară din 1907, care a fost opera lăcomiei unui om și a panicii unui număr foarte mare de alți oameni, Marea Depresie din 1929 a fost un fenomen structural. Interesant că Marii Panici Bancare statul i-a răspuns cu reforme structurale în timp ce Marii Depresii i s-a răspuns cu măsuri directe. Privind acum în urmă, lucrurile acestea ni se pot părea ciudate. Este greu de spus cum am fi gândit puși în situații similare. Depresiei economice din 2008 statul American i-a răspuns tot cu măsuri punctuale, și încep să cred că în lumea în care trăim teama de reforme structurale radicale vine tot din speranța că soluții de tipul celor născocite de Roosevelt pot avea efecte pozitive.

Să nu uităm efectul primordial al peisajului economic care a dus la declanșarea Marii Depresii: deflația. Cererea de bunuri și servicii în scădere a antrenat scăderea prețurilor. Scăderea prețurilor și încetinirea ciclurilor economice a pus în dificultate producătorii și furnizorii de servicii. Șomajul a crescut iar salariile celor rămași cu locuri de muncă au scăzut antrenând scăderea puterii de cumpărare ceea ce a accentuat fenomenul deflaționist. Producția industrială a scăzut constant ajungând la un record între anii 29 și 33 de 46%. Consumatorii care cumpăraseră nesăbuit utilizând credite de consum fără a se gândi dacă le pot plăti pe termen lung s-au trezit cu salariile diminuate sau în șomaj și cu credite imposibil de onorat ceea ce a dus la falimentul unui număr mare de mici bănci care mizaseră pe o afacere sustenabilă bazată pe acordarea de credite de consum, ceea ce a afectat grav situația întregului sistem bancar din care aceste bănci se alimentaseră.

În pofida tuturor acestor semnale evidente, bursa își urma creșterea, ceea ce indica declanșarea unui joc speculativ în care cei care nu se retrăgeau la timp pierdeau totul. Nici o autoritate nu a intervenit în tot acest timp pentru a încerca să oprească declinul. O primă cădere a bursei a avut loc în Martie 1929. A fost ultimul semnal de alarmă la care a reacționat un singur om, bancherul Charles Mitchell care, la două zile după cădere a anunțat o injecție de 25 milione de dolari în credite avantajoase acordate de compania sa, National City Bank, pentru redresarea piețelor. Bursa și-a revenit și jocul speculativ s-a reluat. Pe 3 Septembrie 1929 bursa a atins maximul ei după o creștere continuă timp de 9 ani. Din nefericire, lucrurile arătau pe bursă atât de bine pe cât de rău arătau în economia reală. O asemenea decorelare uriașă nu mai existase până atunci și era semnul clar că se apropie căderea și că nu mai e nimic de făcut, pentru că de aici înainte totul este doar psihologie. Trebuia să apară doar o scânteie. Și ea a venit, nu din Statele Unite ci din Marea Britanie.

Pe 20 Octombrie Bursa din Londra cădea ca urmare a condamnării pentru fraudă a unuia dintre cei mai mari investitori britanici, Clarence Hatry și a unui număr de oameni de afaceri foarte influenți cu care acesta lucrase. Căderea Bursei din Londra a avut un efect major asupra optimismului manifestat în ultimile luni de investitorii americani. La acest eveniment s-a adăugat și intrarea în dezbatere în Congres a unei legi care prevedea creșterea tarifelor vamale la peste 20000 de produse importate de către Statele Unite. Pe 24 Octombrie pesimismul s-a transformat în panică atunci când la Bursa din New York piața a pierdut 11% în primele ore după deschidere. Un număr de bancheri importanți, printre care Charles Mitchell, au organizat o reuniune de urgență și l-au mandatat pe Richard Whitney, vicepreședintele bursei, să acționeze de urgență în numele lor pentru a evita dezastrul. Cu banii puși la dispoziție de grupul de bancheri, Whiteny a plasat imediat o cerere pentru un pachet mare de acțiuni a lui U.S. Steel la un nivel bine deasupra pieței, după care a continuat să cumpere agresiv alte pachete mari de acțiuni ale unor corporații majore. Era măsura folosită de J.P. Morgan pentru stoparea Marii Panici Bancare din 1907. Atunci dăduse roade. A dat roade și acum, indicele Dow-Jones recuperând aproape 7 puncte. Numai că în 1907 comunicațiile și mass media nu erau atât de dezvoltate. În câteva zile, presa a vorbit despre Joia Neagră (se rafinaseră și șmecheriile care fac știrile mult mai vandabile) reușind să dezvolte și să răspândească panica. Pe 28 Octombrie (zi pe care presa a numit-o, într-o clară criză de imaginație, Lunea Neagră) majoritatea investitorilor s-au îndreptat spre bursă cu ideea fixă de a vinde tot, ceea ce a produs o scădere a bursei de 13%. La un asemenea fenomen, nici un consorțiu de investitori raționali nu mai putea face față. A urmat, evident, Marția Neagră care a dus la o încă o cădere cu 12% a bursei, în pofida eforturilor familiei Rockefeller și a lui William Durant de a cumpăra acțiuni pentru a stopa declinul și a recâștiga încrederea publicului în bursă. În două zile economia americană a pierdut o sumă colosală pentru acele vremuri, adică 30 miliarde de dolari, echivalentul a 322 miliarde de dolari din ziua de azi, adică echivalentul PIB-ului României pe doi ani și jumătate. În două zile. Panica ajunsese la paroxism și chiar dacă în ziua următoare bursa a dat semne de înviorare, cădere nu a mai putut fi oprită. Dealtfel, nivelul de la care a căzut a fost atins din nou abia în 1954.

Mulți au căutat similitudini între marea Depresie și Depresia economică din 2008. După părerea mea ele sunt foarte diferite. Marea Depresie s-a dezvoltat într-un mediu deflaționist și a fost provocată de saturarea consumului și neajustarea producției la această saturare. Probabil că dacă n-ar fi existat frâna pusă de limita acoperirii cu 40% în aur a creditelor, anii 20 ar fi produs o depresie similară cu Depresia din 2008, adică ar fi evoluat ceva mai rău. Mai mult, în Marea Depresie datoriile statului nu au avut nici un rol, spre deosebire de Depresia din 2008 în care ele au rolul decisiv. Faptul că bugetul Statelor Unite nu arăta atât de rău în 1929 a permis însă realizarea unui plan mult mai periculos decât Marea Depresie însăși, plan care a generat primul joc piramidal care stă la baza căderii la care asistăm acum. Este vorba despre politica de New Deal a lui Roosevelt. Ea a încetinit revenirea economiei americane din Depresie și a fost salvată de la un dezastru economic major de Al Doilea Război Mondial. De atunci datează două mituri, ambele eronate:

Mitul 1 – Din depresie economică se iese prin ample lucrări de infrastructură.

Infrastructura este un lucru folositor. Ea se realizează cu investiții mari care se recuperează și încep să-și arate profitabilitatea pe termen lung. Când vrei să ieși dintr-un fenomen economic acut, nu poți miza pe profitabilitatea pe termen lung, pentru că ai nevoie de resurse imediate. S-a spus că aceste lucrări rezolvă problema șomajului în creștere. În perioada marii depresii șomajul ajunsese în Statele Unite la 25%. O parte din el a fost absorbit prin aceste lucrări. Dar pentru cât timp? Odată banii bugetari consumați prin angajarea temporară a forței de muncă în lucrările respective se petrec două fenomene absolut logice: când se termină lucrarea nu mai este nevoie de forța de muncă angajată și statul nu mai are bani pentru a reitera povestea cu infrastructura. Cum infrastructura în sine nu produce imediat un venit acoperitor în buget și cum nu este nevoie de infrastructură la infinit, construcția aceasta se năruie. Angajații au lucrat în proiecte pe durată determinată și nu au produs bunuri care prin consumul lor să ducă la reinițierea unui ciclu economic. Se revine astfel la momentul inițial, dar cu un stat având un deficit mai mare. Mai mult, ieșirea din depresie cu ample lucrări de infrastructură pentru a absorbi șomajul și a muta banii de la ajutoarele de stat la taxe salariale, mută banii dintr-un buzunar al statului în altul cu un deficit clar, pentru că banii obținuți din taxele de salarii + banii pe care i-ar fi dat ca ajutor social sunt mai puțini decât cheltuielile salariale efectuate. Sigur, o parte din bani ajung în consum și afectează pozitiv economia. Numai că pe termen determinat și insuficient ca aceasta să depășească depresia. Un fenomen de acest gen l-am putut constata în anul 2009 înaintea alegerilor din Germania unde programul rabla a revigorat pe termen scurt industria auto. Atât cât trebuia pentru a da electoratului impresia că a fost depășită criza. Iar argumentul cel mai bun pentru neabsorbirea șomajului prin asemenea măsuri este că azi lucrările de infrastructură se fac cu puțini oameni și multe utilaje. Adică banii guvernamentali nu rezolvă problema șomajului ci a companiilor care efectuează lucrările, cu un efect pozitiv minor asupra economiei și major negativ asupra bugetului.

Mitul 2 – Din depresia economică se iese printr-un război

A fost doar o întâmplare. Mai mult, războiul nu a fost inițiat de către Statele Unite, adică de statul aflat în epicentrul depresiei și al experiemtelor nefericite făcute de Roosevelt. Ca și amplele lucrări de infrastructură, un război presupune cheltuieli acum și eventuale venituri în timp. Atunci când e purtat de tine. Atunci când e purtat de alții, poate fi o afacere profitabilă pe termen scurt sau chiar mediu. Dar cred că nimeni nu poate bănui Statele Unite de alimentarea ascensiunii lui Hitler și declanșarea războiului. Cred că emblematică pentru afirmația de mai sus este reacția unui înalt ofițer american care, în plin război, se opunea înființării unui serviciu de spionaj al armatei spunând că un gentleman nu citește scrisorile altora.

New Deal a generat însă un fenomen care s-a amplificat în timp: intervenția statului în economie și promisiuni electorale ținute și supralicitate la fiecare ciclu electoral prin care politicienii care conduceau statul dădeau cetățenilor săi în mod direct ceva. Acesta este Primul Joc Piramidal inițiat în lumea modernă la scara uriașă a unei mari puteri. Despre New Deal și despre acest joc voi vorbi în postul următor pentru că mă tem că scriu texte din ce în ce mai lungi și mai greu de digerat. După aceea voi vorbi despre Al Doilea Joc Piramidal, mult mai periculos decât acesta și care afectează fundamental totul, pentru că el este cel care vulnerabilizează și distruge moneda. Ele funcționează azi împreună, așa cum au funcționat în trecut în Imperiul Roman, chiar dacă este suficient doar unul dintre ele pentru a pune o economie la pământ, așa cum s-a întâmplat în China medievală. Vom vedea, cum întâmplările de azi se leagă de povestea căderii Imperiului Roman și de dezastrul economic al Chinei medievale. Sigur, multe dintre lucrurile pe care le voi scrie sunt păreri personale și ele, ca orice părere pot fi greșite. Dar eu cred, cel puțin în acest moment, că nu.

9 răspunsuri to “Amintiri din viitor (IV)”

  1. Mircea Ordean Says:

    Instructiv.
    Tocmai citeam nişte notaţii despre americani ale lui Mircea Vulcănescu (destul de subţirele, dar şi aşa ceva se leagă benefic minţii noastre, cu alte scrise de profil, zic eu…)..

  2. mmordean Says:

    „mă tem că scriu texte din ce în ce mai lungi și mai greu de digerat.”

    Pînă aici, şi barim după gustul meu, lucrurile-s ok.

  3. Nick Beres Says:

    Sunt foarte curios ce parere aveti despre saptamana de lucru de 40 de ore, conceptul de „salariu minim pe economie” si interzicerea angajarii copiilor, masuri care au fost introduse in Statele Unite odata cu adoptarea planului New Deal. Nu sunt tot interventii ale statului in economie? Angajatorul sa nu mai poata exploata oamenii 16 ore pe zi, pe salarii de mizerie? Sa nu mai pot angaja copii in fabrica mea de tigari, unde sa ruleze tutun 12 ore pe zi? Ingrozitor. Uite asa le-a fost creat asiaticilor un avantaj economic major (ei pot lucra 17 ore pe zi si pot angaja si copii, ca si asa au prea multi, nu ca mironositele de occidentali cu pretentii nejustificate). De atunci, economia occidentului e un colos cu picioare de lut, pentru ca in realitate, cantitatea de munca necesara pentru a obtine salariile de acum ar fi mult mai multa decat i-ar sta in puteri unui om.

    Ceva nu e in regula nici cu imaginea unei economii salbatice, nereglementate in nici un fel, condusa doar de cerere si oferta. In definitiv, e vorba de un set de conventii stabilite de niste oameni, si sunt curios cum s-ar putea integra asta in discursul dumneavoastra, pe care, desi il apreciez mult, il resimt cumva incomplet.

    • vpambuccian Says:

      Păi hai să le luăm pe rând pentru sunt lucruri foarte diferite. Și vă răspund la ele cum pot, chiar dacă serialul pe care îl scriu se referă la monedă.
      1. Timpul de muncă și limita de vârstă reglementate.
      E în ordine cu ele și nu ele a dus la migrarea locurilor de muncă în Asia și în nici un caz nu au contribuit la scăderea productivității. Dealtfel, în meseriile din lumea în care trăim, fiecare om muncește, în realitate, atât cât este necesar, dacă salariul pe care îl obține este mulțumitor. Mă refer, evident, la mediul privat cu precădere. Lucrurile despre care vorbiți țin mai degrabă de prima revoluție industrială. Când voi scrie un post despre impactul social al fabricației aditive (pe care l-am amânat foarte mult) voi vorbi și despre motivele (așa cum le văd eu) ale migrării temporare a fabricației în Asia. Ține de a III-a Revoluție industrială și de lecțiile învățate din primele două. Adică reprezintă soluția Occidentului pentru a preveni șomajul exploziv care va veni în 10-15 ani prin trecerea la fabricația aditivă. Să ne amintim ce s-a întâmplat cu un oraș întreg (Bristol) în câțiva ani în timpul primei revoluții industriale. Până la urmă, datoria fiecărui stat este să-și protejeze, așa cum își permite, cetățenii proprii, iar interesul oricărui politician este să nu producă probleme sociale majore în țara în care trăiește. Sună cinic, dar asta este în realitate limita responsabilității în perioadele dificile.

      2. Salariul minim pe economie este una dintre marile șmecherii ale statului. El garantează statului un venit la bugetul consolidat. Face parte și din relația anormală instaurată între stat și sindicate. Dacă ați observat, este lucrul cel mai frecvent cedat în negocieri și din el ies bine și politicienii și liderii sindicali și bugetul.

      3. Salariile nu exprimă neapărat cantitatea de muncă. Iar cantitatea de muncă produce efecte liniare numai în fabricația clasică. De exemplu, un restaurant va prefera (dacă își permite) să angajeze pentru un același timp de muncă un bucătar sau un ospătar foarte buni, pentru că diferența de salariu între salariile lor și media pieței este mult mai mică decât veniturile aduse prin angajarea lor. Salariile exprimă doar suma pe care angajatorul o plătește pentru a obține de pe urma angajatului o sumă cât mai mare. Nici o autoritate nu îl obligă pe angajator să plătească un salariu mai mare decât salariul minim. Îl obligă însă piața în care angajează forța de muncă.

      4. Economia nu este nici sălbatică, nici angelică, este pur și simplu. Are, într-adevăr și o componentă culturală și una psihologică, dar are și o mare componentă obiectivă. Adică independentă de actorii economici. Cererea și oferta reprezintă doar unul dintre mecanismele economice obiective care acționează în piață (poate mai vizibil decât altele) din antichitate până acum. Dar nu putem reduce un fenomen complex cum este economia la un singur mecanism al ei și nu putem neglija componentele culturală și psihologică, pentru că ele pot crea probleme mai mari decât componenta obiectivă.

  4. Nick Beres Says:

    Va multumesc pentru raspuns, si apreciez timpul si efortul pe care mi le-ati dedicat. Am multe de invatat de la dumneavoastra si voi continua sa va urmaresc cu placere.
    In ce priveste ultima fraza a raspunsului dumneavoastra, tocmai asta simt eu, ca pur si simplu nu se poate separa economia in „obiectiva” si „subiectiva”, ci ca e in intregime subiectiva, empirica, manata de un spirit gregar, de turma. Oamenii cumpara tot felul de prostii inutile. Nu ma pricep la economie, iar meritul blogului dv. e ca le deschide mintea si unor oameni ca mine, pentru care mecanismele economice erau un mister, pana sa le gaseasca in sfarsit prezentate intr-o forma digerabila.

  5. Florin Says:

    Pentru un novice ca mine,au fost foarte interesante aceste articole.
    Sa-mi fie iertata ignoranta,dar eu nu pricep privind(la momentul actual),felul de actiune al FED-ului.
    Mai exact ,ce se intampla mai departe ,cu mormanul de obligatiuni guvernamentale si ipotecare pe care FED-ul le cumpara din piata.
    Acelea nu sunt,sau nu pot deveni toxice?
    Nu stiu cum sa formulez,dar cu juma de gura as intreba:FED-ul asta
    nu poate intra in faliment?

  6. Ghita Bizonu' Says:

    Salut!
    In primul rand imi cer scuze ca scriu sub pseudonim (ne-am cunoscut candva pe locul de fumat de la et 4 .. Erai stagiar si inca nu aveai barba. Nu-ti bate capul .. nu cred ca iti aduci aminte de un operator MAI ales ca nu te-am avut des ca client! Mai mult Elenele)

    Si sa trecem la subject m(https://pambuccian.com/2013/08/21/amintiri-din-viitor-i/#comments) : tu ai dormit la liceu? Nu de alta dar daca nu dormeai aflai la filozofie (clasa a XIIa) ca socialismul se trage din economia politica engleza a sec XVIII , socialismul utopic al primei jumamati a secolului XIX si in final sistemul dialectic hegelian folosit de Marx.
    Deci care “etatismului capitalist sau socialist oriental” ?! Adica Cambyse au Ramses erau.. socialisti?! “Mai draga” – ca sa citam din “clasicii in viata” – asta depaseste orice pretentie ale celui mai ignar propagandist PCR!!! Pana si nea Traian U. ar fi repudiat o astfel de traznaie !!!

    Acu mai la abjectu’ lu’ subjectu’ : viermele decandetei romane a intrat in mar cam de pe vremea lu Scipio Africanu’. Ca plebeul soldat al Romei a luptat N ani neglijandu-si gospodaria. Si dupa victorie el s-a intosrs la o gospodarie daca nu ruinata cel putin famelica. Insa senatorii si cavalerii .. ei bine aveau sclavi ca sa munceasca si sa adeministreze al lor domus Nu au poerdut. In schimb si-au tras bucati bune din ager publicus. Notii lui acei celebri Grachi au fopst ucisi pentru ca au dorit oi impartire echitabila a ager publicus.. Urmarea? Dupa 100 ien multi cives nu mai puteau sa isi indeplineasca sarcinile militare. Asa ca Marius a facut novatia de a plati soldatii (inca isi permiteau echipamentu militar insa nu isi permiteau o campanie in timpul recoltei) . Dupa epoca lu Augustus recrutarea era dificila.
    Insa masele de cetateni (I>cives) saracitri trebuiau sa fie intr-un fel rasplatite pentru mariule jafuri romane – care beneficiau in primul rand senatorilor si cavalerilor ..asa ca]ua inceput distributiile… Nu de alta altfel se lasa cu bataie, rascoala si se ducea dracului sandramaua statului romam si bogatasii aveau cel mai mult de pierdut (revezi prima exortatie contra lu Catilina “quosque tandem abutere”). A si Lucius Sergius era .. senator!! )
    Oricum daca Caeasr, Pompei, Crassus, Octavian, Lepidus , Antonius erau si militari .. de pe la anii 50 en senatorii si cavalerii incep sa se sustraga (si ei) serviciului militar. Si prin 300 en singurul element militar valoros roman era neromanul …
    Inca ceva cu acele “pronunciamento”. Primul a fost ala prin care Claudius a ajuns imparat ( sper ca ai citit Eu Claudius imparat. Prin anii 70 era “incortunabila” – adica printre putinele carti si “bune” si care iti faeau placere sa le citesti!) SI au fost tot mai dese .. si la fiecare urcare pe tron noul imparat trebuia sa dea un bacsis (stiupendium) tot mai mare – dintai numa pretorienilor si apoi tuturor trupelor. Sa nu mai zic ca trupele din cam aproape orice provindce doreau sa isi puna imparat comandantu lor – adica regionalsimul ca factor de disolutie
    Si ar mai fi destule de zis – tonele de aur trimise in India ptr produse de lux. Samd.

    Deci dragul meu fost coleg cauzele decaderii Imperiului Roman au fot altele (poti sa o cauti pe Nesie el l-a citit si pe Momnsen TOT!!)
    Eu as zice ca pincipala cauza a decaderii stateor militare (Sparta, Roma, Bizant, Otoman) a fost concentrarea averii funciare in mainile aristocartriei. Care si-a facut mari domenii si s-a sustras de la obligatiile militare. Fiindca aceste state se bazau pe cetateni-soldati care sisi permiteau echipament si campanii .. Cand nu au mai avut cetateni-soldati au muscat din fierul invadatorilor..

    Nu-ti bate capul cine sunt io.
    Da’ fi amabil si nu ne mai fa de ras pe noi vechii tai colegi .
    Cestia cu “asa am gasit” nu tine. Ai un liceu, ai dat si la facultate examen de ”socialism stiintific” (ce-o fi ost “stiintific” ma intreb de vreo 35 de ani!) de presupus ca ai citit macart Eu Caludis Impart poa si Cezar de Dumas (nu zic Momsen sau Gibbons!) si ai invatat istorie antica (clasa V si a IX). Ca nu ai nici scuza sa repeti propaganda unora – ca nu o faceai nici cand Securitatea veghea ca sa mancam acelasi “lockum”!!
    (Ptr altii : ori mancai sau taceai!! Gazda nu manca… )

    • vpambuccian Says:

      De dormit, nu am dormit nici în liceu, nici după aceea. Doar că am citit ceva mai mult decât cartea de istorie de la școală sau cărțile de istorie scrise la mijlocul secolului XIX (mă refer la Momsen, care are o operă solidă dar la nivelul de interes și de înțelegere al epocii, adică cel de acum aproape 200 de ani). Între timp și felul de a înțelege istoria a mai evoluat. La mijlocul anilor 70 a început să fie utilizat de unii istorici termenu de socialism de stat pentru orânduirea Egiptului antic și cel de economie de piață pentru a caracteriza economia romană de la sfârșitul perioadei republicane și începutul celei imperiale. Din ce în ce mai mult s-a vorbit despre sistemele politice prin prisma trăsăturilor lor fundamentale și nu prin formele concrete pe care le-au căpătat la un moment dat sau altul. La începutul anilor 90, terminologia de acest tip s-a generalizat, istoricii fiind din ce în ce mai mult interesați de informația referitoare la aspectele macroeconomice. Așa au apărut primele lucrări serioase privind sistemele de taxare, pattern-urile sociale sau politice sau economice. Studii economice legate de Imperiul Roman, sunt multe, dar cele care se bazează pe informație consistentă, au apărut abia în ultimii 20 de ani. Dacă vă interesează, vă pot face o listă a celor pe care le consider relevante. Uite, dau aici un exemplu de articol, ales la voia indexării lui Google, pe care îl poate găsi oricine dacă dă în Google Ancient Egyptian socialism: http://www.ihr.org/jhr/v15/v15n1p34_Oliver.html. De-aia e bine ca înainte să ne revoltăm că nu e totul ca la orele din liceul de acum 30 de ani, să căutam puțin în Internet. Tocmai ca să nu ne facem de râs. Cât despre cei care ar repudia curentul actual din istorie, sunt convins că aveți dreptate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: