Amintiri din viitor (V)

Am fost întrebat de ce este utilizat cuvântul depresie și nu recesiune și cred că aici e locul potrivit să răspund la această chestiune. Depresia este o cădere economică majoră caracterizată fie prin pierderea a 10% din PIB fie printr-o recesiune care se întinde pe cel puțin 2 ani. Recesiunea este o formă de scădere economică moderată care presupune scădere economică în două trimestre succesive.

În majoritatea cărților de istorie a Statelor Unite, putem citi cât de greșită a fost abordarea Marii Depresii făcută de președintelui Hoover în anii 29-33 și cum a reușit să scoată președintele Roosevelt Statele Unite din colaps în anii următori. Sigur, Roosevelt a fost un maestru al comunicării și a fost primul președinte american care a reușit să folosească impecabil presa. Dincolo de imagine însă există fapte și cifre. Care arată că ambii președinți au procedat fix la fel și cu aceleași rezultate, ba mai mult, Roosevelt a dezvoltat planul lui Hoover obținând același eșec ca și acesta.

Herbert Hoover era, cel puțin în declarațiile sale din campania electorală din 1928 un republican pur-sânge. Inamic al intervenționismului, adeptul piețelor libere, apărătorul libertăților fundamentale. Anul 1929 avea să devină însă un test dificil pentru tot ce declarase în campania electorală. Marea Depresie l-a prins în curentul general al panicii și tot ceea ce a făcut a fost opusul a tot ceea ce declara cu un an înainte.

Până la Hoover, nici un președinte american nu a considerat că rezolvarea unei crize economice este responsabilitatea guvernului. Statele unite trecuseră printr-o depresie economică serioasă în perioada 1873-1879, numită și Lunga depresie.

Mecanismul care a declanșat Lunga Depresie din 1873 a fost următorul: În anul 1871 Imperiul German a decis abandonarea standardului argint după ce Franța a atacat Prusia. Acest lucru a dus la scăderea dramatică a prețului argintului. Ceea ce a dus la căderea minelor de argint și a industriei de prelucrare a argintului în SUA (care extrăgea argint și bătea monedă pentru Germania) și a pus presiune asupra sistemului bimetal american. Ca urmare, în 1873 Statele Unite au renunțat practic la sistemul bimetal și au adoptat de facto standardul aur. Cu alte cuvinte, dolarul nu mai avea paritate fixă atât față de aur cât și față de argint, ci numai față de aur. Este foarte interesant că monede de argint americane au fost bătute în toată această perioadă, dar în special pentru a fi folosite în raporturile comerciale externe și mai ales în cele cu China.

Această politică monetară a creat însă și o lipsă majoră de monedă pe piața internă, ceea ce a dus la creșterea cerii de creditare, ceea ce a dus la creșterea dobânzilor. Creșterea dobânzilor a lovit sectorul agricol care funcționa pe credite sezoniere. Au apărut primele zvonuri că politica monetară statuată în 1873 nu va dura foarte mult. Acest lucru a dus la scăderea încrederii investitorilor în titlurile cu termen lung de maturare. În acea perioadă acțiunile căilor ferate erau în plină creștere pentru că rețeaua era în plină expansiune. Creșterea necesita bani, iar masa monetară era în contracție și creditele deveneau din ce în ce mai scumpe. Ori în sectorul feroviar, recuperarea investițiilor se face, ca în orice domeniu legat de infrastructură, după un timp destul de îndelungat. Acest fapt a făcut ca încercarea disperată a unei bănci majore a timpului (Jay Cooke & Company) de a obține lichidități prin vânzarea obligațiunilor deținute la Northen Pacific-Railroads să eșueze și banca să dea faliment pe 18 Septembrie 1873. A urmat un șir de falimente bancare și o cadere a bursei pentru oprirea căreia a fost necesară suspendarea pentru un timp a tranzacțiilor. Bursa din New York a fost închisă pentru 10 ani. Încrederea investitorilor a atins pragul periculos al colapsului. Șomajul a crescut atingând în 1878 un vârf de 8%. Au dat faliment zeci de bănci și în jur de 20000 de întreprinderi. Companiile de căi ferate, care creaseră bula care s-a spart în 1873 au avut cel mai mult de suferit. Cele care au supraviețuit primului an an redus drastic personalul și salariile, ceea ce a condus la o grevă majoră în Iulie 1877. Care a dus la căderea industriei lemnului în aceeași lună. Care a dus la căderea sectorului construcțiilor. Am putea spune că depresia a început cu o criză de cash operațional generată de stat și s-a agravat din cauza unei crize a încrederii investitorilor și șirul de greve produse de scăderile salariale.

Chiar dacă statul a provocat indirect criza, ieșirea din depresie s-a făcut prin mecanisme economice naturale. De altfel, economia americană în ansamblul ei a crescut în 1879 cu 7% față de 1869, chiar dacă în perioada 1873-1876 a suferit o cădere de 10%. În 1879 Statele unite au adoptat de jure standardul aur care a asigurat o perioadă de stabilitate monetară în deceniile care au urmat.

Lunga Depresie a atins toate țările europene și Imperiul Otoman. Pentru a încerca să-și revină din ea, majoritatea acestor țări au adoptat politici protecționiste (în special în domeniul agricol) și o adâncire a politicilor de exploatare a coloniilor, pe seama cărora unele țări europene au depășit criza.

La 20 de ani de la declanșarea Lungii Depresii, Statele Unite au trecut printr-un șoc similar, actorul principal fiind din nou bula creată în sectorul căilor ferate. Creșterea economică din deceniul anterior se făcuse pe seama extinderii iraționale a căilor ferate care erau acum puse în fața unor cheltuieli mai mari decât veniturile. Legea Sherman care încuraja dezvoltarea extracției și prelucrării argintului în condițiile în care statul se obliga să cumpere o mare parte a lui, dusese la supraproducție de argint și la scăderea dramatică a prețului acestuia. La ea s-a adăugat legea McKinley care impusese tarife vamale de 50% pentru importuri în trendul global de protecționism care a urmat Lungii Depresii. Ceea ce a făcut ca un număr mare de produse să devină mai scumpe în condițiile în care nici un stat modern nu poate trăi ca o cetate medievală asediată. Panica din 1893, cum s-a numit ea, a început printr-o recoltă proastă în Argentina care a dus pierderi în rândul investitorilor americani. Aceștia s-au orientat instinctiv spre aur, ceea ce a dus la scăderea încrederii în monedă și la retrageri masive din bănci.

Mai mult, scăderea prețului argintului i-a făcut pe cei care dețineau certificate de depozit bazate pe argint să dorească schimbarea lor imediată în aur. Presiunea pusă asupra aurului și deci și asupra dolarului care era legat de acesta la paritate fixă a devenit în scurt timp colosală.

În scurt timp au căzut peste 500 de bănci și peste 15000 de companii, șomajul ajungând la 17%. Cererea de aur a fost atât de mare încât dolarul era în pericol, ceea ce l-a făcut pe Președintele Cleveland să-i solicite lui J.P. Morgan un împrumut de 65 milione de dolari în aur.

Măsurile luate de administrația președintelui democrat Cleveland la presiunea mediului de afaceri și a cetățenilor au constat în retragerea celor două legi inițiate în mandatul președintelui Harrison care au contribuit decisiv la declanșarea panicii din 1893, Legea Sharman și legea McKinley ambele din 1890. De altfel, legea protecționismului vamal reușise două lucruri: să scadă veniturile statului din taxe vamale de la 225 milioane de dolari pe an la 215 și să crească prețurile produselor. În 1893 Legea Sharman a fost abandonată iar în 1894 a fost abandonată și legea Mckinley. Economia americană și-a revenit în anii care au urmat și începând cu 1897 economia americană inaugura un nou deceniu de creștere masivă.

Avem din nou o criză declanșată de o supraîncălzire a creșterii într-o verticală economică și care a fost prelungită și agravată de legislația intervenționistă. Ieșirea din ea s-a realizate prin înlăturarea obstacolelor legislative și prin mecanisme economice naturale.

Criza din 1920 a fost o criză produsă de reconversia economiei americane dintr-o economie de război (în care principalul cumpărător este statul) într-o economie de pace și de măsurile luate de către FED prin creșterea taxei de scont ca răspuns dat inflației în creștere. Creșterile taxei de scont au fost succesive și la intervale prea scurte de timp. Dacă ar fi să numesc în vreun fel criza din 1920, i-aș zice FED panic. În Decembrie 1919, taxa de scont a crescut de la 4,75% la 5%. În Ianuarie 1920 a urmat o creștere la 6%, iar în Iunie 1920 ea a crescut la 7%. Teama de deflație a făcut ca încrederea investitorilor să scadă. Ceea ce a grăbit instaurarea deflației. Ceea ce a încetinit ciclurile economice provocând șomaj și scăderea veniturilor din taxe. PIB-ul a scăzut cu 25% iar șomajul s-a dublat.

Confruntat cu această situație președintele Harding a luat măsurile raționale de luat în asemenea situații. Harding a scăzut impozitele mărind în același timp baza de impozitare și a dereglementat economia. La aceste măsuri a adăugat o diminuare drastică a cheltuielilor guvernamentale care între 1920 și 1922 s-au înjumătățit. Rezultatele au apărut repede și au fost spectaculoase: în 1922 PIB-ul a crescut cu 10% față de nivelul din 1920, iar șomajul a revenit la situația din 1920. America intra într-una dintre cele mai bune perioade economice din istoria sa. Harding a murit în 1923, iar președintele Coolidge care i-a succedat până în 1929 a fost vicepreședintele său în perioada 1920-1923. Harding nu știa nici să danseze ca Obama, nici să comunice și să mângâie electoratul pe creștet ca Roosevelt. Știa doar să scoată țara din crize majore.

Hoover nu a fost reales. Chiar dacă el a inițiat politica de New Deal, Roosevelt a fost un mult mai bun comunicator. Așa că a luat premiul cel mare, patru mandate succesive, în pofida dezastrului economic creat de planurile sale haotice și orientate pe creșterea deficitului și cheltuirea masivă a resurselor.

La mai puțin de o lună după căderea bursei, pe 18 Noiembrie, când lucrurile păreau a reveni pe un trend ușor ascendent, Hoover a inițiat prima dintre celebrele sale întâlniri cu mediul de afaceri. Avusese între timp un șir de discuții în contradictoriu cu Secretarul Trezoreriei, Mellon, care îl sfătuise să facă un singur lucru: să reducă taxele. Sprijinit de ceilalți membri ai cabinetului său, Hoover lua însă în calcul exact măsurile opuse. La acea primă întâlnire a solicitat companiilor de căi ferate să dezvolte ample proiecte de infrastructură care să absoarbă șomajul. Bula care declanșase două depresii economice consecutive fusese dată uitării. Acest program a fost anunțat public a doua zi. Pe 21 Noiembrie, Hoover a invitat principalii oameni de afaceri ai Americii cerându-le să mențină nivelele salariale și, acolo unde se poate, să inițieze proiecte de infrastructură care să angajeze cât mai mulți șomeri. Anunțul a fost făcut imediat, iar Henry Ford a anunțat chiar că va mări salariile. Nu știu dacă a fost o măsură calculată de publicitate făcută sub forma pe care astăzi o numim Corporate Social Responsibility. Nu am reușit să găsesc date care să confirme această ipoteză. Pe 22 Noiembrie Hoover a solicitat aceleași lucruri într-o întâlnire cu companiile de construcții. Pe 27 Noiembrie Hoover a încheiat un acord cu sindicatele prin care le solicita să nu ceară creșteri salariale în perioada următoare. Până aici totul are un simplu caracter de recomandare, chiar dacă aduce a intervenție în economie.

Sigur, înghețarea nivelului salarial în momente de criză economică este un lucru periculos și iată de ce:

Am să simplific extrem lucrurile pentru a explica câteva mecanisme fundamentale. Să presupunem că avem o fabrică care produce pantofi. Toți la fel. Să presupunem că fabrica are 100 lucrători și 5 angajați care se ocupă de conducerea ei, de asigurarea ei cu materii prime și de vânzarea produselor. Să presupunem că fiecare lucrător poate produce 100 de perechi pantofi pe lună, că fiecare lucrător câștigă 100 de lei pe lună și că cei 5 angajați auxiliari câștigă câte 120 de lei pe lună. De asemenea, să presupunem că materia primă, energia, chiriile, etc. pentru realizarea unei perechi de pantofi costă 1 leu. Asta înseamnă că pentru o pereche de pantofi avem un cost de 1 leu care vine de la salariul lucrătorului, de 5×120/100×100 = 0,06 lei care vine din costul cu personalul auxiliar și de 1 leu pentru materia primă și toate celelalte. Așadar, producerea unui pantof înseamnă o cheltuială de 2,06 lei. Fabrica produce 10000 de perechi de pantofi pe lună. Tot procesul de la achiziționarea materiei prime și până la vânzarea perechii de pantofi îl vom numi ciclu economic al întreprinderii pentru că el reprezintă un set de procese care au loc într-o anumită ordine și cu o anumită ciclicitate.

Să presupunem că cererea de pantofi este foarte mare și că întreaga producție a fabricii se poate vinde în două săptămâni, adică cererea mare permite închiderea a doi cicli economici într-o lună. Atunci fabrica va produce 20000 de perechi de pantofi pe lună iar costurile de producție vor fi de (2,06+1)/2 = 1,53 lei pentru că salariile plătite sunt aceleași, dar productivitatea este dublă. Cum cererea este mare, putem vinde o pereche de pantofi cu 3 lei pe lună, având un profit de 1,47 lei pentru fiecare pereche de pantofi. Nu avem nici o dificultate în a asigura materia primă și putem mări salariile pentru a păstra forța de muncă. Să presupunem că într-o perioadă normală avem un ciclu economic închis pe lună și putem vinde o pereche de pantofi cu 2,5 lei, vindem 10000 de perechi pe lună și avem asigurat un profit de 0,44 lei pe fiecare pereche de pantofi, fără a avea dificultăți în plata salariilor, materiei prime, etc.

Ce facem însă dacă ciclul economic se închide în două luni într-o piață în care cererea este scăzută? În primul rând, prețul oferit de cumpărător este acum de 2 lei pentru o pereche de pantofi. Dacă am produce ca într-o perioadă normală, am avea costurile de producție de 2,06  lei/perechea de pantofi/lună și vânzând cu 2 lei perechea de pantofi am avea un venit de 1 leu pe fiecare pereche de pantofi la care s-ar adăuga lunar un stoc suplimentar de 5000 de perechi de pantofi nevânduți care ar induce cheltuieli de stocare suplimentare din ce în ce mai mari. Prima măsură este să ajustăm producția la 5000 de perechi de pantofi pe lună. Pentru asta ne-ar fi necesari 50 de lucrători și nu 100. Deci 50 vor merge în șomaj. Cu această măsură am cheltui 2,06 lei pe perechea de pantofi, am avea un venit de 2 lei/perechea de pantofi și stoc zero. Tot cheltuim mai mult decât încasăm. Dacă dăm afară o persoană din management s-ar putea să nu mai putem asigura materia primă sau organizarea producției sau vânzările. Dacă reducem însă cu 10% toate salariile, cheltuielile ar scădea la 1,954 lei/perechea de pantofi cu un profit de 0,046 (adică 10% din profitul anului normal) dar am salva întreprinderea. Există și abordarea cealaltă: să mă încăpățânez să mențin producția și să vin cu bani de acasă ca să produc, iar când ei se termină să încerc mă împrumut (atât cât pot avea garanții și dacă există o bancă dispusă să mă împrumute pentru aventura pe care mi-o propun), la o dobândă mare și să sper că lucrurile revin repede la normal. Dacă mă împrumut, la costul fiecărei perechi de pantofi se va adăuga rata lunară de rambursare a împrumutului. Când nici asta nu mai pot să fac, dau faliment.

Salariile reprezintă o parte din costurile unei companii necesare realizării unor bunuri sau servicii. În consecință salariile se regăsesc în prețul bunului sau serviciului respectiv. Marea Depresie a avut ca motiv central producerea unei cantități mai mari de bunuri decât putea piața să absoarbă. Pentru a fluidiza consumul lor și relansa ciclurile economice, bunurile trebuie vândute. Iar în această situație, șomajul și scăderea salariilor reprezintă singura alternativă la faliment.

FED avusese pe toată perioada boom-ului economic al anilor 20 o atitudine inflaționistă, generând bani pentru ieftinirea creditului și stimularea creditului de consum. Într-o economie în care aproape nimic nu se măsura, acest lucru a creat producătorilor o falsă imagine a pieței și a fost o cauză majoră a declanșării deflației. Între noi fie spus, și Depresia din 2008 a avut o asemenea componentă și, în ciuda instrumentelor din ce în ce mai bune care pot măsura și modelelor care pot anticipa cererea, producătorii au fost luați de val și de data aceasta. Reacția FED la căderea piețelor a fost, în mod surprinzător, continuarea politicii inflaționiste. FED a injectat practic în săptămâna care a urmat crash-ului 350 milioane de dolari în sistemul bancar, bani care au dus la o creștere (prin multiplicare) cu 1.8 miliarde de dolari într-o săptămână. În banii de azi, asta înseamnă o injecție inițială de cam 8 miliarde cu un efect multiplicator la 41 de miliarde de dolari. După criza cererii, aceasta a fost a doua cauză a Marii Depresii.

Dar mai mult rău decât depresia însăși a făcut felul în care a acționat Guvernul SUA. Hoover a creat o serie de instituții prin care a injectat sume mari în economia americană și în măsuri cu caracter social. Pentru asta bugetul avea nevoie de bani. Așa că a declanșat al treilea mecanism care a dus la agravarea situației. A mărit impozitele. Nu uniform ci atacând limita superioară a impozitului progresiv care a crescut de la 25% la 63%. Aceasta a dus la scăderea și mai mare a consumului, ceea ce într-o perioadă de deflație, este tot ce se poate întâmpla mai rău. Și chiar dacă în perioada Panicii din 1893 legea McKinley s-a dovedit a fi unul dintre factorii agravanți majori, Hoover a impus Legea Smoot-Hawley care crea un cadru protecționist prin creșterea tarifelor vamale pentru 20000 de produse din import la nivelul record de 59%. Nu comentez această măsură pentru că ea a produs exact ce a produs și legea McKinley și despre asta am vorbit deja.

Începând cu 1932, intervenționismul a atins cote nemaiîntâlnite până atunci. Hoover a creat Reconstruction Finance Corporation care avea ca rol finanțarea din trezoreria statului a împrumuturilor către bănci, industrie, agricultură și administrația locală, în cazul acesteia din urmă pentru a finanța lucrări de infrastructură. Numai că bugetul SUA avea deja un deficit consistent. Care nu putea fi finanțat de tiparniță pentru că dolarul era legat de aur. În treacăt spus, această legătură a făcut ca totul să nu se transforme într-un uriaș dezastru economic. În schimb, s-a generat un cerc vicios care a avut ca unic efect creșterea accelerată a deficitului. Statul împrumuta bani din economie ca să îi împrumute înapoi în economie. E drept, intervalele de timp despre care vorbim erau diferite. Acesta este momentul în care politicienii au realizat că au un instrument financiar perfect: împrumuturile care se maturează în mandatul celorlalți. Este unul dintre mecanismele extrem de nocive care bântuie lumea de atunci și până acum fiind parte a Primului Joc Piramidal despre care voi vorbi mai târziu. În esență, este vorba despre rostogolirea datoriilor în viitor până când unii au ghinionul să pice totul în timpul mandatului lor. Aceste decizii au avut ca efect măsurabil, creșterea pe datorie în general, a cheltuielilor statului cu 50%. Și pentru că nu era de ajuns, Hoover s-a apucat să reglementeze minuțios economia.

În Octombrie 1929 a fost o cădere a bursei care a antrenat un șomaj de 9%. În lunile care au urmat, șomajul a scăzut la 6.3%. În Iunie 1930, Guvernul a intervenit în idea că politicul trebuie să facă ceva, În 6 luni șomajul a crescut la 2 digiți.

Marea majoritate a oamenilor, care nu înțelegeau ce se întâmplă, care vroiau să muncească și priveau neputincioși la felul în care se evaporau locurile de muncă, oameni care chiar nu aveau de ce să încerce să priceapă lumea în care trăiau, și care ar fi dorit să aibă parte de vremuri normale și atât, căutau cu disperare un salvator. Iar salvatorii, amândoi cu aceleași metode falimentare, dar unul cu un discurs mai bun, intrau în campanie electorală. Evident, discursul mai bun a câștigat. Adică Franklin Delano Roosevelt.

Roosevelt a derulat două planuri succesive New Deal I, între 1933-1934 și New Deal II între 1935-1938.

Primul plan New Deal a început cu politici fiscale care puteau duce la echilibrarea bugetului, dar nu la creștere economică. Prin Legea Douglas din 1933, salariile bugetarilor și pentsiile erau reduse cu 15% pe o durată nederminată. Prin acesta erau economisite 500 de milioane de dolari pe an, adică echivalentul de azi a 8,8 miliarde de dolari. Inițial, Roosevelt a fost de acord cu diminuarea deficitului utilizând aceste economii, dar în curând a înțeles că planurile lui nu pot să devină realitate fără un deficit bugetar mare. Așa că a venit cu ideea a două bugete distincte: unul normal, legat de buna funcționare a statului și unul de criză care urma să alimenteze proiectele sale. Douglas a încercat în zadar să îl facă să înțeleagă că bugetul este unul singur și, eșuând în fața hotărârii lui Roosevelt de a cheltui sume enorme pe proiecte, a demisionat în 1934. Roosevelt a început să creeze zeci de agenții guvernamentale, fiecare urmând să se ocupe de o bucată a planului său care avea ca pilon central dezvoltarea agriculturii. A derulat un plan de lucrări publice, în special în zona infrastructurii, în care a cheltuit între 1933 și 1935 3,3 miliarde de dolari (echivalentul a 58 de miliarde de dolari din 2013). Roosevelt impus impozite uriașe pe profitul nedistribuit. Acest lucru a făcut ca majoritatea companiilor să nu mai reinvestească profitul ceea ce a dus la scăderea productivității și la scădere economică prin efectele vertical ale măsurii.

Ca urmare a mecanizării și utilizării îngrășămintelor chimice, agricultura SUA a avut o creștere majoră pe tot parcursul anilor 20. Aceasta a dus la o supraproducție agricolă care, chiar dacă a contribuit la creșterea exportului SUA, era mult prea mare pentru piața americană din acea vreme. Ca urmare, prețul produselor agricole a scăzut simțitor scoțând din joc un număr din ce în ce mai mare de mici fermieri. O lege extrem de ciudată impusă de Roosevelt în 1933 în agricultură prevedea o taxă suplimentară impusă industriei alimentare, taxă utilizată pentru a da subvenții fermierilor, obligându-i să vândă la un preț mare fixat de stat. Unul dintre lucrurile cele mai ciudate din lege era subvenția dată pentru a nu produce nimic. Speranța lui Roosevelt de a aduce prețurile produselor agricole la nivelul de dinainte de depresie nu s-a realizat. În definitiv, prețul nu poate fi expresia subvențiilor pentru a nu produce ci expresia cererii raportată la volumul de produse agricole existente la un moment dat. Efectul pervers al acestei legi a fost că suprafețe enorme au fost lăsate în pârloagă și milioane de animale au fost ucise și distruse pentru a lua subvenția. Exportul produselor agricole americane a avut mult de suferit iar industria prelucrătoare a scăzut simțitor. Fermierii erau însă mulțumiți. Și erau mulți. Legea a fost declarată neconstituțională de Curtea Supremă a Statelor Unite.

Dealtfel, principala opoziție la măsurile luate de către Roosevelt era însăși constituția Statelor Unite. Încă din anul 1933 o serie de legi care înființau tot felul de agenții și presupuneau eforturi bigetare imense care ar fi dus la un deficit suficient pentru a se ajunge la încetarea de plăți, adică la falimentul statului. Roosevelt a încercat să înlăture opoziția Curții Supreme prin asigurarea unei majorități favorabile lui în rândul judecătorilor. Prima metodă utilizată a constat în numirea unor judecători care îl susțineau necondiționat în locul celor al căror mandat expira. Este o metodă folosită copios și azi pe toată planeta. Numai că mandatele expirau lent, iar Roosevelt avea nevoie de judecători obedienți care să considere toate măsurile lui constituționale. A încercat atunci a doua metodă: mărirea numărului de judecători astfel încât, prin numirea celor noi să își asigure o majoritate confortabilă. Dacă ar fi reușit, probabil că am fi asistat la instaurarea unei dictaturi în Statele Unite. Legea a căzut în Senat la un scor destul de strâns.

Ca în orice moment de criză majoră, apare o încredere mai mare în aur decât în bani. La sfârșitul anilor 20, acest proces s-a accelerat, ceea ce a obligat FED să crească taxa de scont pentru a nu vedea dolarul pierzând suportul său în metal prețios. Creșterea taxei de scont a dus la creșterea dobânzilor ceea ce a dus la scăderea industriei. Roosevelt s-a văzut pus în situația suspendării convertibilității dolarului în raport cu aurul pentru a stăvili cumpărarea și tezaurizarea aurului. Deținerea aurului sau comercializarea lui au fost interzise printr-un ordin al Președintelui. Mai mult, în 1933 raportul dolar-aur a fost modificat de la 0,664 dolari pentru 1g de aur la 1,12 dolari pentru un gram de aur, permițându-i FED să dea drumul la tiparniță, generând inflație în economia reală cu efecte benefice într-un moment de deflație îndelungată, dar având bani pentru a plăti aparatul de stat în continuă creștere și proiectele care se generau pe bandă rulantă. A mărit de asemenea considerabil numărul de bănci care puteau lua împrumuturi federale, ceea ce a dat sistemului bancar o stabilitate foarte mare în pofida stării economiei.

O măsură care a avut efecte benefice în atât în oprirea deflației cât și în modernizarea relațiilor de muncă a fost reglementarea muncii prin stabilirea vârstei minime și a numărului maxim de ore pe săptămână. Dar această măsură a fost acompaniată de prima intervenție brutală a statului în economie care avea ca scop declarat stoparea competiției. Aceasta s-a realizat prin forțarea actorilor economici să nu scadă prețurile sau salariile. Măsura luată în 1933 a fost declarată neconstituțională de Curtea Supremă a Statelor Unite în 1935.

Două măsuri bune luate de administrația Roosevelt a fost crearea de standarde în construcții și liberalizarea comerțului internațional. Aceasta a permis extinderea rapidă a industriei americane pe piețele externe și ieșirea din tradiționala atitudine a americanilor de reducere a lumii la Statele Unite.

În 1935 a fost adoptată legea securității sociale prin care se instituia un sistem universal de pensii și asigurări pentru șomaj. Legea prevedea și un mecanism de asigurări sociale pentru familiile cu mulți copii și persoanele cu handicap. Statele Unite rămăsese una dintre puținele țări dezvoltate economic fără o legislație în domeniul social. Legea, mult mai moderată decât legile similare din statele europene avea multe aspecte benefice, dar și germenii unuora dintre mecanismele care vor duce la declanșarea Primului Joc Piramidal despre care voi vorbi într-unul dintre posturile următoare. Această lege a fost acompaniată de un set de reglementări prin care se introducea salariul minim garantat la nivelul a 35 cenți/oră și se fixa numărul maxim de ore de muncă la 44 de ore/săptămână. Aceste ultime măsuri aveau să ducă la creșterea inflației, ceea ce în plin proces deflaționist a avut efecte benefice. Dar, odată cu ea, a apărut și ideea dreptului câștigat, ceea ce în perioadele inflaționiste (ca cea pe care o parcurgem acum) poate duce la căderi economice majore. Ideea aceasta a dreptului câștigat a fost consolidată prin legislația dezvoltată în timpul anului 1935, legislație care a dus la întărirea fără precedent și cu suportul direct al statului a mișcării sindicale și la primul parteneriat stat-sindicate care bloca practic revenirea la o economie neinfluențată de stat în viitor.

A fost lansat un program amplu de lucrări publice care, în lipsa tehnologiilor de azi, angaja multă forță de muncă pe cheltuiala statului presând asupra monedei și a deficitului.

Roosevelt a fost primul președinte american care a implicat statul la o scară uriașă în economie. Practic, el a mutat dezvoltarea pe datorie privată în zona dezvoltării pe datorie publică. Efectele sociale imediate au fost suficient de bune pentru a-și asigura mandatele. Efectele economice au fost modeste. Dar statul American a fost secătuit de puteri și, dacă nu s-ar fi declanșat Al Doilea Război Mondial, de care au știut să profite din plin, Statele Unite ar fi mers pe orbita rostogolirii unei datorii din ce în ce mai mari până la colaps. Pentru prima dată datoria publică depășea 50% din PIB, ajungând în 1940 la 52,4%.

New Deal a fost, pentru economia americană și pentru statul american un mare pas înapoi. A avut însă un enorm sprijin popular, în pofida cifrelor și a efectelor în viața de zi cu zi. Aparatul propagandistic al administrației Roosevelt a fost o mașinărie la fel de bine pusă la punct ca cea a lui Hitler și a funcționat. Atât de bine încât și azi reușește să deformeze istoria și adevărul cifrelor. Scriind acest post am cercetat ceva mai atent felul în care Roosevelt s-a folosit de radio și de comunicarea directă, lucruri pe care le știam în oarecare măsură, dar și de un nou curent în artă foarte asemănător cu realismul socialist și creat tot pe bani bugetari pe care l-am descoperit cu surprindere și din care mă grăbesc să redau câte ceva aici:

New Deal art -1 New Deal art -2

Evident ele împodobeau sediile instituțiilor publice. Probabil că fără opoziția Curții Supreme a Statelor Unite, adică fără frâna constituțională, Roosevelt ar fi impus o dictatură. Cu sau fără o intenție inițială. Dealtfel, m-a amuzat mult acest tablou cu o vizită de lucru a soției președintelui, Eleanor Roosevelt.

Eleanor Roosevelt

Practic, între 1932 și 1940 cheltuielile guvernamentale s-au dublat. Sigur, devalorizarea prin lege a dolarului a mai absorbit un pic din deficit, dar acesta a rămas enorm și în creștere. Chiar dacă aparent măsurile sociale au oprit căderea pieței muncii, șomajul s-a menținut la cote ridicate. Astfel, în 1935 el era la 18%, a scăzut puțin în anul următor la 16% urmând apoi un tren ascendent la 20% în 1938. Impozitul suplimentar aplicat progresiv la rândul său pe fiecare tranșă de impozit progresiv a dus la scăderea puterii de cumpărare și la tăierea interesului pentru investiții. Instituirea ajutoarelor sociale a generat o pătură socială pe care americanii au numit-o welfares, cuvânt care a ajuns și în limba română sub forma de belfer. Această pătură a crescut în deceniile următoare abuzând bugetul american și încurajând nemunca.

Declarația lui Henry Morgenthau Jr., Secretarului Trezoreriei după două mantate de new Deal este dealtfel grăitoare pentru această perioadă, controversată și azi și privită de marea majoritate a americanilor de azi și a oamenilor de pretutindeni ca o perioadă în care s-au găsit soluții pentru o depresie economică majoră:

„We have tried spending money. We are spending more than we have ever spent before and it does not work. And I have just one interest, and if I am wrong … somebody else can have my job. I want to see this country prosperous. I want to see people get a job. I want to see people get enough to eat. We have never made good on our promises. … I say after eight years of this Administration we have just as much unemployment as when we started. … And an enormous debt to boot.”

Odată cu începerea Celui de-al Doilea Război Mondial, lucrurile aveau să se schimbe pentru economia americană iar riscul de cădere iminentă a statului american era anulat.

7 răspunsuri to “Amintiri din viitor (V)”

  1. Nick Beres Says:

    O mica observatie: Harding nu avea cum sa fie reales, pentru ca a murit in timpul mandatului, in 1923, inainte de alegerile din 1924.

    • vpambuccian Says:

      Așa este. Iar vicepreședintele Coolidge care a câștigat alegerile din 1924 a fost vicepreședintele său în mandatul 1920-1923 și președinte până la alegerile din 1924. Mulțumesc pentru observație. Rectific acum.

  2. Dorian Says:

    Foarte Interesante articolele.

    Feliciitari!

  3. bine_v_am_gasit Says:

    Vad aceleasi sloganuri ca si in trecut: mai mult, taskuri mai multe, dead line mai scurt, target-uri mai mari. NU am inteles niciodata aceasta reactie a companiilor de la bere la medicamente si banci: target-uri mai ridicate. O prietena a facut o criza de nervi cand dupa ce reusise sa se tina de target-ul banci sale, in noul an a fost crescut cu 15%. Cred ca asfel de lucruri ne afecteaza si ne-dezumanizeaza si ne deprima, nu le vad scopul.

  4. Dorian Says:

    Sarbatori fericite!

    Pe cand un articol despre ce va fi (pornind de la ce a fost)?
    Cand va incepe decaderea SUA? Inca 50 – 100 ani nu cred ca poate fi vorba de asa ceva – parerea mea.

    Dorian

  5. Sergiu Says:

    astept cu mare interes partea a 6-a. sau ati renuntat la seria de articole? e foarte interesanta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: