Archive for the ‘Despre Libertate’ Category

Das Ism und das Es

04/04/2008

    Ei… Tot încearcă lumea să mă atragă în zona discurslui politic. Iar eu vreau să scriu aici despre singura libertate pe care o înțeleg. A mea. Adică a fiecăruia dintre noi.

    Când vine vorba despre libertate la nivel social sau politic sau chiar economic, lucrurile stau cu totul altfel. Pentru că nu mai ține tot ce spun despre libertatea mea care este limitată doar de libertatea celor din jur. Pentru că atunci când vine vorba de numere mari, lucrurile se acomodează altfel, mai statistic, iar statistica presupune un compromis. Partea rea e că libertatea nu prea are cum să însemne compromis.

    Hai să ne gândim la libertatea economică. Teoretic, lucrurile sunt clar așezate de tot ce stă scris în cartea lui Adam Smith. Între tmp, în mod natural multe dintre companii au devenit foarte mari, le-au înghițit pe cele mai mci și, fără să observe felul natural în care start-up-uri reușesc să crească, să pună în pericol și să doboare coloși, statele au început să intervină, să impună reguli și să transforme procese care sunt naturale în lucruri direcționate politic. Aparent, e bine pentru masa de consumatori, eu cred însă că lucrurile lăsate să se dezvolte firesc pot duce, pe termen lung, la soluții mai bune. Statelor li s-au adăugat fel de fel de organizații anti-ceva, formate din oameni cu convingeri aproape religios de ferme și care nu pot fi în nici un fel înlăturate rațional pentru că suportul lor este aproape exclusiv unul emoțional. În ziua de azi, departe de vremurile lui Adam Smith, libertatea economică este deja o chestiune atât de atacată și de deformată încât îmi vine să cred că va fi greu de tot ca lucrurile să reintre vreodată în normal.

    Corporatismul american (sper să nu confunde nimeni termenul ăsta cu cel clasic de sorginte fascistă) reprezintă exact calea de mijloc dintre liberalismul economic și socialism. Cum este o doctrină convenabilă în egală măsură politicienilor și masei, se generalizează cam în ritmul în care are loc și globalizarea. Cu alte cuvinte, lumea începe să se uniformizeze și în ceea ce privește sentimentul colectiv de libertate. Da, ai să râzi prietene, la revoluția de care vorbești majoritatea oamenilor au ieșit pentru mult mai puțin decât mi-ai scris în comentariu. Au ieșit pentru un salam fără soia, au ieșit pentru a nu mai sta la cozi, pentru se băga mai mult la Alimentara. Foarte puțini au ieșit pentru libertate, așa cum o înțelegem noi. Între timp, toate așteptările au fost depășite, e foarte bine prietene, ce naiba îi tot bârâi pe oameni la cap? Au multe telenovele, multe chestii despre sex, multă mâncare, începe să se rezolve chestia cu banii, cu banii îți cumperi iluziile, e super! Asta vrea majoritatea planetei, la asta îi oferă acces sistemele politice avansate, ce mai vrei?

    Pentru o categorie mai militantă, care-și pune probleme existențiale, s-au inventat și ismele, îți dau un sentiment mișto de tot că nu ești singur, că sunt mulți ca tine, că ai ceva de apărat, cu mult mai înalt decât simpla ființă umană, te-ai scos. Ism-ele de toate felurile ajung să înlocuiască în timp pe Das Ich, îl fac aproape inutil, transformă individul într-un soi de ființă colectivă, etica e inlocuită de morală, apar instituțiile și ierarhiile și ființa aia colectivă care are de apărat propria ei existență începe un soi de luptă pe viață și pe moarte cu alte ființe colective, cu instituții, reguli și ierarhii proprii, se hrănește cu indivizi rămași pe din afară, crește se înmulțește și moare, pentru a face loc altor ființe colective care au înmugurit din ea, Dumnezeu știe de ce e așa, da’ uite că așa e. Nici bine, nici rău. În definitiv, omenirea așa a existat de când e ea. Și chiar îie din ce în ce mai bine. E mai multă, mai hrănită, mai plină de certitudini ca oricând și chestiile astea îi asigură neextincția. Păi ce, e de colo?

    În zona crepusculară, aia care nu asigură mai nimic speciei, se mai sălbăticesc unii și alții care nu prea cred nici în lumile iluzorii ale scării de bloc, nici în isme, care nu prea au chef să îl înlocuiască pe Das Ich cu nimic și poate că tocmai de-aia ei nu sunt folositori nimănui. Nu contribuie cine știe ce la stabilirea cotelor de piață, nu asigură viața nici unui ism, ce naiba să faci cu ei? Acolo, în zona aia crepusculară, atât de aiurea pentru specie, indivizii se străduiesc să îl păstreze pe Das Ich cât se poate de nealterat. Ei cred că Universul există atât timp cât fiecare dintre ei este conștient de asta. Că Universul se naște și moare cu fiecare ființă umană și de-aia nașterile îi bucură și morțile îi întristează.

    O ființă atât de dragă mie încât rostirea numelui ei nici nu pot să o fac, pentru că mie mi-a încredințat adevăratul ei nume, îmi spunea că felul ăsta de a fi e un lux. Păi cred că da, că lux vine de la lumină.

Amăgit atât de-adesea…

01/04/2008

    Asta mi-a dat prin cap citind comentariul scris de Aralya. Răspunsul tot în Glossă l-am găsit. A fost un tip mișto Eminescu. Oricum, a depășit cu mult și locul și momentul. Și cred că luată în doze mici, chestia cu “nu spera și nu ai teamă” e foarte ok.

    Pentru mine toată povestea lăsării la o parte a amăgirii e povestea păstrării inocenței. Nu d-an boulea, ci fiind pe picioare tale, în deplină stare de luciditate, puternic pe dinăuntru, ars de Soare pe dinafara, așa, cu încredere în tine însuți și fără a fi pervertit de dezamăgiri. În definitiv, hai să vedem care ar fi reversul. Cum am deveni dacă ne-am pierde inocența? E un cântec al lui Nightwish care îmi place enorm. O să mai vorbesc probabil despre symphonic power metal prin post-urile mele. Se numește “End of all Hope” și începe cam așa:

It is the end of all hope
To lose the child, the faith
To end all the innocence
To be someone like me

    Eu nu sunt așa. Am păstrat în mine tot ceea ce sunt eu în copilăra mea, credințele mele de atunci și toată inocența ei și cred că am făcut bine. De-aia îmi place să cotrobăi prin toate măruntaiele lumii ăsteia, cu curiozitatea mea de atunci, de-aia cred cu tot sufletul în prietenie, iubesc de fiecare dată ca și cum ar fi prima dată, mă entuziasmez de fiecare grăunte de lucru cât de cât interesant, trăiesc în prezent, liber și senin, fără spaime, ca și cum aș fi nemuritor. Sigur că uneori totul a ieșit dezastruos de nashpa. Am învățat din asta și am mers mai departe. Am ales gândindu-mă la ce aleg. Dar niciodată nu am ales cu frică. Pentru că atunci când alegi cu frică, alegi în final să nu te mai intereseze nimic, să nu mai ai prieteni, să nu mai iubești, să trăiești doar în trecut, alegi de fapt să agonizezi până la agonia aia pe bune. Cred că felul ăsta de a trăi e un fel de a te minți pe tine însuți, e un fel de a privi lumea ca fiind ceva rău de tot care te strivește în continuu. Pai de ce? Că lumea este foarte ok așa cum este. Adică nici bună, nici rea. Pentru că lumea se este.

Michelle sau prima încercare de a scrie despre libertate

25/03/2008

     Trebuia să vină si momentul ăsta… Adică momentul în care să vorbim despre libertate fără să ne dăm doctoratul în asta sau să încercăm să o definim ca un complement al lipsei de libertate. Pentru că uneori e mai simplu să spui ce nu este cu siguranță un lucru decât să încerci să spui ce este. Din teama că ai putea uita ceva foarte important. Că lucrul ăla pe care tocmai l-ai uitat face ca totul să devină diform și aberant. Și uite că vine Michelle și te trage de mânecă și îți spune: “Bai, eu cred chestia asta”. O face cu toată eleganța unui reproș nespus. Un fel de: “Ok. Eu pot să am o părere clară și spusă direct.”

    Păi eu ce să spun? Că mi-a plăcut comentariul tău și primul lucru care mi-a dat prin cap a fost cântecelul ăla al lui Paul McCartney:

Michelle, ma belle
These are words that go together well
My Michelle…

Fără să mă gândesc măcar o clipă că Michelle ar putea fi băietzel și nu fetitză. În definitiv, suntem în spațiul virtual, putem să ne imaginăm ce avem chef și e super că e așa! Scris repede, comentariul lui Michelle spune un lucru în care cred foarte tare: nu poți fi liber dacă nu ești tu însuți. Hai, nu va șucăriți că folosesc masculinul. Chestia aia politically correct cu he/she tot timpul ar face lectura să pară aiurea rău. Și în definitiv, eu, ăla de scrie, sunt baietzel, sunt foarte sigur de chestia asta și cum scriu ce cred eu despre ce scriu pe-aici, sper să nu se atace nimeni. Mai ales că am același imens respect pentru orice ființă umană. Am închis paranteza.

    Acum o să aberez puțin. Adică o să scriu despre ce am citit de la unii și alții despre libertate. După care, vreu să mă întorc la ce a scris Michelle, că mi-a plăcut mai mult. Despre libertate s-a gândit foarte mult la extreme. Existențialiștii consideră că omul e condamnat să fie liber. Îmi amintesc o definiție dată de Sartre care suna cam așa: “Libertatea înseamnă libertatea de a opta și non-libertatea de a nu opta”. De când am citit chestia asta, a fost demult de tot, mi-am dat seama că e nashpa să încerci definiții. Eu cred tare de tot că suntem tot ceea ce am ales în trecut. Șirul ăsta de alegeri continue care e viața ne transformă încetul cu încetul. Dar asta nu are neapărat și definitoriu legătură cu libertatea.  La polul opus sunt determiniștii care luând cartezianismul și suprapunându-l peste tot ce mișcă, neagă liberul arbitru și consideră că totul este riguros și absolut predestinat. Chestia asta mi se pare aiurea rău…

    Michelle spunea foarte frumos despre puterea de a-ți conștientiza voința. Indiferent de ce cred unii și alții despre asta. De a spune: “Eu chiar vreau să fac sau să fiu așa”. De a-ți spune în primul rând ție însuți. Pe urmă începe negocierea ta cu tine. Aici, cred eu, există un aspect etic al libertății. Altfel, ar fi imposibil ca lumea să stea în echilibru. Eu cred că libertatea mea este limitată de libertatea celuilalt. Asta e singura limită pe care o accept. Dar de libertatea celuilalt, nu de ideile preconcepute, de necunoașterea, de rapacitatea, de fricile iraționale, de ura, de prostia celuilalt. Ei, și aici totul devine complicat. Pentru că intervine o chestie în care cred iarăși foarte tare. E periculoasă, recunosc, dar eu cred în ea. Eu cred că nu avem nici un drept să îi judecăm pe ceilalți. Cred că și asta ține de libertate. Și atunci, prefer să îmi imaginez limitele libertății mele ceva mai aproape de mine decât ar trebui. Nu foarte aproape, că nu am nici un chef să mă autoinhib, dar nici să dau buzna peste cei din jur nu am chef.

    Michelle, eu vorbesc aici în primul rând de libertatea individuală. Ideile de libertate politică sau economică nu pot exista în afara celei de libertate individuală. Ai dreptate când spui că amânăm cu sau fără știință accesul nostru la propria noastă persoană. Oarecum, asta răspunde părții animalice din noi. Suntem contruiți, la fel ca tot ce e viu, să ne naștem să ne înmulțim și să murim. Asta răspunde unei nevoi disperate de îmbunătățire a programului. Apare un ADN, se combină cu un altul în speranța că va apare o chestie funcțional mai bună și dispare ca să îi dea acces noii chestii la resurse. Care sunt limitate. Toate societățile umane au creat instituții pentru fazele astea trei. Toate cele trei instituții au ca aspect fundamental dreptul la proprietate. De fapt, societățile au creat lanțuri instituționale care securizează accesul la resurse în jurul combinării a două programe biochimice. Dar eu cred, cred tare de tot, că noi suntem mult mai mult decât atât. Pentru că avem conștiință de sine cu carul. Amânarea accesului la noi înșine reprezintă, de fapt, exact renunțarea într-o măsură mai mică sau mai mare la conștiința de sine și acceptarea oarbă a funcției noastre biochimice și a lanțului de transmitere a proprietății care dă un acces mai mare sau mai mic la resurse. Instituția căsătoriei, cea mai puternică din lanțul ăsta, mai impune încă ceva: proprietatea asupra partenerului și copiilor. Sună cam nashpa, dar așa e. Adică diminuarea riscului ca ADN-ul meu să se poată combina necontrolat social și al riscului ca ceea ce rezultă să perturbe lanțul accesului la resurse.

    Accesul la noi înșine depășește atât biochmia cât și mecanica socială. E primul pas spre libertate. Lipsa lui, înseamnă acceptarea oarbă a cutumei te naști – te înmulțești – mori și asta e tot. Mergi la servici, nu pentru că e minunat ce faci acolo, ci pentru că trebuie resurse ca să te poți înmulți sigur și trăi suficient ca și progenitura ta să se poată înmulți sigur, adopți modelele momentului ca să îți poți găsi un partener, accepți tot ce ți se baga pe gât ca să ai acces la resurse. Încetul cu încetul, nici nu mai contează cum ai fost. Ai devenit ce trebuie. Te bucuri de ce trebuie să te bucuri, îți place ceea ce trebuie să îți placă,  iubești pentru că așa trebuie, la întămplare, cu compromisuri, vrei ce ai voie să vrei. În cultura cu care ajungi să te identifici până când uiți că poate că ești altfel. Tu rămâi undeva în tine, departe de tine, din ce în ce mai departe. Uite de-aia Freud a făcut distincția între sine și eu. Când nu ești liber, sinele e ăla pe care eu-ul începe să îl uite.

    Cred că așa aș defini libertatea (ce nashpa e să dai definiții în chestia asta…): starea în care distanța dintre sine și eu e minimă, limitată doar de libertatea celorlalți. Ce zici, merge?