Archive for the ‘Aberații culturale’ Category

Natură moartă cu bucureșteni

31/08/2009

Astăzi am văzut un nor. Din nor, Soarele arunca raze, geometric, ca în experimentele făcute în camera obscură. Sub nor și sub razele geometrice era o pădure, un lac, un câmp, chestii de-astea de care ne aducem aminte cu greu în mijlocul betonului. Dacă natura moartă cu raze geometrice nu ar fi fost distorsionată de oarece dueluri de manele și de un puhoi mic, dar agresiv de bucureșteni apăruți acolo de nicăieri, ar fi fost chiar perfect. M-a amuzat faptul că la apariția celei de-a doua mașini, cei care ocupaseră pozițiile cu ușile deschise și cu tânguielile sonore de căcat date tare, frate, să vadă lumea și să moară dușmanii ce bine ne simtem noi aici, anunțul noilor veniți a fost făcut cu ce găsiseră și ei prin debaraua culturală, adică ceva din categoria nașu n-a mâncat, n-a băut, dăruiește masa cu… Adică ăia vechii au exclamat satisfăcuți: a venit Bucureștiul! Să trăiască! Să știe și brotacul din lac ce fericire a venit pe capul ei… Bănuiesc că a urmat grătarul, berea, beția și hai acasă că tare bine a fost, ai văzut ce s-a cărat toți fraierii când am venit noi? Normal, dacă au valoare… Ce să stea fraierii când vine valoarea. Așa a și fost, fraierii, adică alți indivizi, taciturni și stupizi care nu știe să se distreze s-a cărat, unul câte unul, mașină după mașină, până când locul a rămas copleșit de valoare. Ultimul fraier, care a stat să caște gura la chestia asta, am fost eu.

Drumul în istorie cam așa s-a făcut de la Alexandru Macedon încoace. De-aia istoria politică are în evidențele ei pagini groase despre derbedei și două-trei rânduri despre cei care n-au fost așa. Constatarea asta e una care mă face să privesc viitorul cu încredere. Este suficient să dăm năvală în haită în locurile în care stau fraieri că ăia pleacă de-acolo fără luptă și lasă norul, Soarele cu raze geometrice, pădurea, lacul, câmpul, lasă totul naibii și pleacă de-acolo cu fețe de-alea scârbite de fraieri și ne rămâne nouă totul. Dacă însă opun rezistență ne cărăm noi, acasă, ne batem câinele, copiii, nevasta și zicem că avem valaore, suntem cei mai tari, să moară dușmanii.

Asta am și văzut la întoarcerea în București. Un florar care bătea cumplit un pui de câine și o femeie care se chinuia să își extragă soțul din mijlocul unei beții cu băieții și un tip cu acordeon în dotare. N-am găsit nici un număr de telefon al unei autorități care să îl umfle pe florar pentru faptul că își chinuia propriul câine. În chestii de-astea, poliția îți râde în nas și atât. Să-i spun ceva sau să îi dau un pumn în gură, nu rezolva nimic. L-ar fi bătut și mai rău după ce plecam. În cazul cu beția cu băieții, n-avea rost să intervin. Era din categoria filme cu oameni între ei și este știut că personalitatea unui om se definitivează în jurul vârstei de 15 ani. Din felul în care ne purtăm cu animalele și cu femeile și copiii am însă imaginea clară a faptului că vom supraviețui globalizării și vom reuși să dăm la o parte toți fraierii din jur care habar n-au să aibă valoare.

Păi o să fie bine de tot de noi… Să moară dușmanii!

Ziua în care încep cozile

25/08/2009

Trăiesc într-un oraș de căcat. A fost alegerea mea. Într-un fel, a fost o alegere afectivă. Stranie. Adică țin la orașul ăsta, fără să am un motiv special și fără nici un fel de nostalgii sau speranțe. A fost așa, de căcat, dintotdeauna și, sunt sigur, va fi așa mereu.

Acum, că vine toamna, sentimentul că trăiesc într-un oraș de căcat devine și mai puternic. Se întoarce lumea din concedii. Spun din concedii și nu din concedieri. Faptul că mașinile se înmulțesc din nou este cea mai mișto dovadă că economia subterană, adică aia nereglementată și făcută zob de stat, funcționează după alte legi decât aia la vedere. Lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure. În felul lui, lucrul ăsta dovedește simplu și clar că am dreptate când spun că acolo unde își vâră statul coada, totul merge prost. Tot prost merg și eu, înghesuit într-o coadă care începe de la Podul Grant și se termină (adică face joncțiunea cu o altă coadă) acolo unde îi apare brusc în drum puhoiul de pe Stirbey. Coada, e una obișnuită. Cu nesimțiții care se avântă pe contrasens după care se îndeasă peste banda pe care stai liniștit și te înjură că nu îi lași să se bage, cu clasicul mertzan sau Q7 cu geamuri tuciurii și manele date la tot cartierul prin geamurile din față lăsate să se mai răcorească lumea dinăuntru și să moară dușmanii de afară de ce mașină mi-am tras, cu șoferul de Logan care a trecut de la Dacia 1300 la ceva care aduce a mașină și se încăpățânează să facă lucruri pe care nici motorul, nici nimic altceva din mașina aia nu prea au de ce să le facă, cu rablele care nu au nimic de pierdut dacă dau în tine, așa că fac tot ce le dă prin cap posesorilor, cu reparații peste tot, cu gropile, pietrele, șanțurile, șicanele, rolele, bicicletele, motoretele, mămăicile derutate care își azvârlu copii în fața mașinii ca să îi supravegheze în timp ce trec strada pe unde le tună, cu cabluri căzute în mijlocul drumului, cu cerșetori care se aruncă pe parbriz, cu stăpânitorii de parcări care te parchează împotriva voinței tale, cu polițiști care au grijă să facă intersecțiile ghem, cu fetele care îți umplu ștergătoarele de parbriz cu cărți de vizită de la saloane de masaj erotic cu noua colecție de toamnă, cu băieții de la găurit partea ailaltă a drumului care trec să-și ia 100 de parizer și berea la doi litri exact când ăla din față mai face doi metri și ăla care ocolea coloana pe contrasens se baga în fața ta, cu ocolit cele două mașini pe avarii puse una lângă alta să stea oamenii de vorbă, cu ocolit și mașina ăluia care s-a dus să se pișe la copacul de pe trotuar, cu taxiul care face slalom printre toți și ajunge la vreo cinci minute după ce au trecut toți. Dacă ții banda și îți vezi de treabă ești sau fraier că îi lași pe șmecheri să se bage, sau hapsân că nu îi lași pe șmecheri să se bage. Oricum, și dacă te agiți și dacă nu, tot din doi în doi metri mergi cu pauzele de rigoare, tot în gropile alea dai, tot muzica aia o auzi, tot cortegiul de cerșetori și ștergători și înfigători de cărți de vizită îi ai de înfruntat. Când ajungi acasă, tot cu gașca de băieți cool din fața blocului care sparg semințe pe bordură și ascultă aceleași tânguiri sârșietoare de manea din bmw-ul third-hand cu ușile larg geschise să dea muzichie la toată scara, te întâlnești, îi aștepți să mute mașina mai încolo să poți trece spre locul tău de parcare, fac asta încet, sictiriți că i-ai deranjat de la tocatul frunzei la câini, oricum, înaintezi mai repede decât în coada nesfârșită în care stai acum. Orașul e cenușiu, plin de praf și de moloz, de semne de circulație puse unul peste altul spre prosperitatea celor care au pus mâna pe ditamai contractul de vopsit table, de oameni disperați să treacă primii să ajungă cu cinci minute mai repede într-un loc unde nu au nimic de făcut, plin de lene, bârfe, tabloide, jeg, mirosuri de toate felurile, flegme, coji de semințe în jurul băncilor puse cu generozitate de primării peste tot. Mă gândesc cât de nasol trebuie să fie pentru un biet câine vagabond să trăiască în tot haosul ăsta.

Evident, pentru onoarea de a trăi toate astea, plătesc. Taxe și impozite. Adică plătesc pe bune. Tot pe bune plătesc și mai multă benzină și mai mult timp pierdut și mai multă incoerență în tot ce am de făcut. Tot pe bune, dar mai greu de cuantificat. Nu sunt singurul care plătește. Plătim cu toții. Ba eu, ca să fiu cinstit, sunt mai tot timpul restanțier la toate plățile astea, pentru că mai tot timplul amân momentul unei jumătăți de zi pierdute în drumuri și întâlniri cu oamenii de la feluritele ghișee. Tot ce nu se plătește automat, îmi repugnă. Și, cel mai mult, îmi repugnă întâlnirea cu funcționarul. Până la urmă, însă, plătesc și eu. Deci plătesc. Ca să fie totul așa, plătesc. Pentru locuitorul unui oraș normal, totul ar părea un non-sens. Pentru locuitorii de aici, adică pentru marea majoritate alocuitorilor de aici, totul este firesc. Orașul este exact așa cum și-l doresc a fi. Altfel, ar face ceva să fie diferit. De fapt, felul acesta de a trăi, poate umple și justifica o viață. Odată ajuns acasă poți hăhăi despre cum le-ai luat fața la toți fraierii sau te poți opri la o bere cu băieții de pe bordura din fața blocului, sau, dacă lucrezi prin vreun bloc de birouri să te dai mare în fața familiei căzută în cur de admirație despre cât de tare ești la serviciu, sau să bârfește ce ai mai văzut pe la nushce post de televiziune sau alte tabloide mai mult sau mai puțin electronice, sau să zaci pur și simplu ca șarpele boa după ce ai înfulecat ca disperatul trei sferturi de frigider. Drumul nu mai e un calvar, mizeria e un fel de natură, viața e frumoasă, în definitiv, pentru peștii din acvariu Universul este acvariul. Nu ți se pare ciudat că dai bani ca să stai în aberația asta de oraș, nici măcar nu faci legătura, oricum viața ta are alte coordonate, de la curul vedetei făcută peste noapte vedetă care se lăfăie pe prima pagină a tabloidului tronând pe scaunul din dreapta al oricărui taxi la ce-a mai zis vecina de la trei despre aerul condiționat care pică peste pervazul de la balconul ei, de la ce tari sunt băieții noștri că au bătut și în etapa asta la ce model de cizme de vară până în gât și-a luat aia de la doi și de unde or avea ăia bani și de ce nu am eu norocul ei să stau toată ziua la mall și să-mi vină banii și de stai că-l fac și pe fraierul ăsta și de discuții, bârfe, miștouri, berici, frunzici la câini și de toate astea la un loc care conduc viața majorității celor din orașul în care totul e așa pentru că așa vrea mușchii lor să traiască.

Ex libris

21/06/2009

Despre omul care a apărut din cartea de citire îmi amintesc destul de vag. Apăruse pur și simplu din carte, cu un coif făcut dintr-un ziar din vremea aceea, cam așa cum văzusem eu că își pun pe cap zugravii când habar n-am de ce părinții mei hotărâseră că ar trebui să întoarcă toată casa cu susul în jos ca să arate altfel pereții. Nu știu de ce, dar amintirea lui, reușește să mă scoată din sărite chiar și acum, după ce o viață întreagă întâmplările din jurul meu m-au învățat să îmi țin firea în cele mai multe dintre împrejurările în care ceilalți uită să o facă. Omul ăsta cu coif de ziar apărut brusc din cartea de citire în copilăria mea, se tot ițește din când în când dintre filele cărților, nu mai are neapărat coif de hârtie, câteodată apare cu fața aia tipică de funcționar de multinațională cu costumul boțit între două aeroporturi, manevrându-și cu o dexteritate de cosmonaut troller-ul cu laptop on top, alteori are fața fanatică a moraliștilor de secol victorian, cu obraji ascetici și degete lungi, osoase, gata oricând să arate spre cineva extraordinar de vinovat de abaterea absolut reprobabilă de la axioma a șasea sau a opta sau naiba știe a câta, alteori se vede din el doar un nas enorm, la capătul căreia o mustață zburlită pe care se poate deduce cu oarece exactitate dacă la prânz a fost pizza cu mult sos de ketchup sau maioneză de McChicken, oricum, tipul este clar enervant, de câte ori apare încearcă să mă convingă cu texte imbecile pentru imbecili că totul e fix așa cum zice el, niciodată nu spune “eu cred că”, vorbește în axiome în care crede în mod absolut, fără să se îndoiască nici o clipă, sigur că lumea va arăta așa cum spun axiomele alea ale lui, fie că este vorba despre deriva continentelor sau despre cum poți învăța orice în șapte, sau într-un multiplu de șapte de zile.

Eu cred că felul acesta de a hăcui aiurea copacii doar pentru a-ți vedea numele pus frumos pe coperta unei cărți plină de locuri comune dezvoltate aberant, pe zeci de pagini care ar fi putut fi încă țesuturi vii, este unul dintre cele mai urâte cadouri pe care ni le-a adus ideea de cultură. Care a evoluat, e drept, de la memorarea unui morman de lucruri inutile cum ar fi înălțimea exactă a vârfului unui munte sau anii între care a domnit cineva sau lungimea medie a părului din nas la un adult, până la forme ceva mai emancipate care conțin, fără a se limita la, cuvinte pe care diferite meserii le au în jargonul de breaslă folosite până la refuz pentru că sunt pline de ele cărțile manual ale companiilor.

Zilele trecute, încercam să beau o cafea chiar bună, în așteptarea trecerii unei jumătăți de oră. La masa de lângă mine, într-o engleză aberant de aproximativă un tip încerca să fraierească un străinez cu o banalitate încercată și fâsâită de ani de zile despre un portal de blog-uri care, nu-i așa, ar concentra tot traficul toturor blog-urilor din el și deci și-ar putea adjudeca publicitate la greu. Ok, ideea e veche, n-a prins, oricum publicitatea e în căcat de vreo jumătate de an de când a început urgia asta economică de care încă reușim să facem abstracție, semn că economia s-a refugiat din nou în subteran, dar felul în care tipul mesteca fraze din cărți stupide care umplu librăriile și au soarta spotivilor de performanță, adică toată lumea vorbește cu entuziassm despre ele după care dispar pentru totdeauna în neant, îl ținea pe stăinez lipit de scaun. Semn că șmecheria cu frazele prefabricate din cărți ține. Cel puțin atunci când nu ieșim din clasa de echivalență. În partea opusă lor, un grup de tipe de la un operator de comunicații discutau aprins despre cursul la care tocmai fuseseră trimise și unde învățaseră cum să completeze nushce formulare, chestia asta le dădea în mod clar o stare de bine, cuvintele standard curgeau în valuri, în timp ce un tom cam cât Principia Mathematica a lui Newton era purtat în jurul mesei cu o evlavie demnă de cea mai conservatoare mănăstire. Tocmai când mă hotărâsem să intru în vorbă, poate reușeam să-mi arunc un ochi pe cursul de completat formulare, discuția s-a dus spre o colegă care, a naibii, o să ajungă incident manager în pofida faptului că nu are nushce certificare pe care înțeleg că una dintre cele de acolo o avea plastifiată și pusă în ramă deasupra patului în așteptarea unui birou de manager de ceva.

A fost o vreme în care credeam că o bibliotecă este un soi de concentrator de lume, că în ea poți găsi toată varietatea de păreri pe care nu o mai găsești într-o lume uniformizată. Și am citit mult și nu îmi pare rău. Cititul m-a îmbogățit. Dar uite că de la o vreme, trebuie să sapi după o carte cât de cât interesantă, cât de cât nefăcută din alte cărți, cât de cât nestandardizată, cât de cât nespălătoare de creier așa cum săpau pionierii vestului după o pepită cât de mică. Pe un birou am văzut o broșură a unei campanii nefericite, zic eu. Pentru că pe broșura aia scria cu litere mari de tot să priceapă tot miopul: cititul nu dăunează grav sănătății. Și eu cred că uneori, de cele mai multe ori, dăunează. Așa că prefer să fumez.

O zi

04/05/2009

    – A trecut și cutremurul ăsta…, zice madam Ionescu privind cerul fără pic de nor. 

    – Am avut zile, vecină, zice tanti Angela. Că uite cum a fost în Italia.

   – Lasă-i, Doamne iartă-mă! I-a pedepsit Cel de Sus că tare urât s-a purtat cu noi. A zis doamna Ileana că pe fata lu’ domnu’ Gelu de la 8, nu-l știi că s-a mutat de Sfântu Dumitru anul trecut și stă mai mult în casă că are ceva la picior și doctorii, nu te mai ia, vecină, fără un milion acolo… A zis doamna Ileana că pe fata lu’ domnu’ Gelu a dat-o ăia afară la care lucra cu ziua că cică nu mai are bani, de la criză, da’ eu cred că a dat-o afară că e de-a noastră, arză-i-ar focu’ să-i ardă. Am ştiut eu ce-am ştiut când i-am zis lui Marinel săracu’ să nu meargă nicăieri că e rău vecină între străini. Azi îţi dă banu’, mâine ţi-i ia. Băiat ca al meu, vecină, să îi dau la ei să muncească pentru ei… Mai bine stă acasă, că ca acasă nu e nicăieri. I-am zis, lasă Marinel mamă, nu stai bine acasă, că ce ne lipsește? Mare noroc a avut tuta cu Marinel al meu…

    – Dar la ei la bancă nu-i dă afară? Că am auzit că băncile dau afară

    – Bate-te peste gură, vecină, că dacă nu mai merge nici la servici, chiar că nu mai e bună la nimic. Că mâncarea eu o fac, de spălat eu le spăl, ea ce face? Că nici să spele o farfurie nu știe. Ce i-o învăța la școlile alea că se tot duce la tot felul de școli și stă la servici. Trai pe vătrai, vecină… Pe vremea mea, mă trezeam la 6 să mă duc la servici. Astea se duce la prânz și vine noaptea și lasă casa de izbeliște. Nu mai e ca pe vremea noastră să vie acasă să facă o mâncărică ceva acolo. Eu pe răposatu îl țineam în puf și tot a murit… Da’ n-o las eu pe tută să mi-l omoare pe Marinel al meu, că de-aia are mamă, săracu’ copil. Uite, vecină, de-aia m-am supărat eu pe tută zilele trecute.

    – …

    – I-am zis-o! I-am zis că uite, uite la doamna Ileana câte a făcut în viață. Și-a umplut casa cu credit cu buletinu’ și-acum nare cum s-o prinză că nici nu era buletinu’ ei. Și nici nu lucra la bancă. Păi dacă lucram eu la bancă… Îl țineam pe Marinel ca pe-un rege. Avea și vilă cu mașină străină acum. N-a avut noroc bietul băiat cu tuta, vecină…

   – Ei lasă, vecină, zice tanti Angela, că și la bancă se câștigă nu glumă. Bine că are servici bun, nu mai mânia pe Dumnezeu.

    – O avea, nu știu ce să zic, da’ tot aflu eu cum o fi cu serviciu’ ăla, zice madam Ionescu cu năduf. Nu mai știe ei cum e cu munca. Eu mă trezeam la 6 să ajung la servici. Noroc că m-a pensionat bărbatu-miu medical. Așa mi-a zis: lasă c-ai muncit destul pentru ăștia, mai papă-le și pensia de-acum. Așa mi-a zis. Ei… Ce om a fost răposatu… Leit Marinel al meu. Om de casă, stătea la toate cozile să apuce ceva. A închis și balconu’…

    – Vecină, da’ cu telefoanele a fost bine la voi?

    Madam Ionescu soarbe filosofic din cafea și deapănă amintiri în gând. Nu prea are chef să schimbe vorba.

    – Da’ ce-ți veni cu telefoanele? Dă-le, arzăle-ar focu’ de telefoane, că mi-a zis mie doamna Ileana că așa a murit domnu’ Pantelimon, săracu’, de la telefoane. Eu o cred pe doamna Ileana, vecină, că e femeie serioasă și știe multe.

    Tanti Angela deschide un pachet de Viceroy nou-nouț și se uită în zare de pe balcon. În zare e blocul vecin și pe urmă alt bloc vecin și tot așa. De la ea, de la 3, lumea se vede parcă altfel, nu știu cum, mai mică parcă. De-aia îi place ei la madam Ionescu.

    – Chiar, vecină, pe la mine când mai vii? se trezește vorbind tanti Angela

    – Ei, o să vin când o să vin, zice madam Ionescu. Nu vezi vecină că nu mai prididesc cu treaba? Acuș se trezește și Marinel.

 

Uf! Iar au scris alții ce au crezut că au priceput din ce am spus…

08/04/2009

    Cu oarece vreme în urmă o ziaristă îmi reproșa faptul că sunt extrem de ermetic față de presă. Că nu vreau niciodată să declar nimic. Și așa e. Prefer mereu să îmi scriu sau să spun singur ce am de spus. Pentru că sunt pățit de atât de multe ori încât este limpede că asta e regula. Și, vorba aia din Twin Picks (că nu pot să spun altfel), s-a întâmplat din nou…

    Ieri am fost la o dezbatere organizată de un grup de ziariști în profesionalismul cărora am încredere. Cu invitați din breaslă (adică IT&C) atât în sală cât și printre vorbitori. Adică într-un mediu cât se poate de normal pentru a discuta lucrurile ca între oameni cu o meserie certă. Dacă aș fi știut că în sală există și ziariști care se pricep la orice, n-aș mai fi mers. Nu îmi place să analizez discursul în timp ce vorbesc pentru a ocoli orice aberație imaginabilă se poate scrie plecând de la câteva cuvinte înțelese de cel care scrie. Despre pățanii de felul ăsta, am mai scris și mă tem că voi mai scrie. Lucrurile despre care am vorbit se refereau la securitatea informatcă și la conceptul de terț de încredere, la un alt model de securitate informatică bazat pe acest concept, chestii de-astea. Am început rostirea mea agasat de spamul din chiar dimineața aceea venit de la phisherii care de luni bune atacă Raiffeisen, observând cu oarece maliție că tocmai apăruse ieri o știre potrivit căreia atacatorii fuseseră prinși. Ok, a fost un intro normal pentru ceea ce urma să spun. Azi constat că lucrul ăsta e cam tot ce-am spus. După unii istorici. Nici locul, nici momentul nu era potrivit pentru discursuri foarte tehnice, discursul a fost unul absolut inteligibil pentru oricine, mai puțin, se pare pentru cel care a scris prost știrea cu pricina. Nu am de gând să pornesc un război cu cine scrie prost și fără să priceapă despre ce scrie. L-aș pierde în mod cert. Știu bine, de la prieteni ziariști cum se scriu multe dintre știri, știu bine, pe pielea mea cum e cu nivelul de cunoștințe al celui care este chemat să scrie o știre de specialitate.

    Îmi amintesc, cu ani în urmă de o ziaristă din Olanda care îmi lua un interviu pentru o revistă de IT&C. Am rugat-o la sfârșit să mi-l trimită să îl văd înainte de publicare. A reacționat foarte prompt spunându-mi că își scrie singură articolele.

    – Doamnă, departe de mine gândul să cenzurez ceva. Vreau doar să fiu sigur că termenii tehnici sunt în ordine.

Replica a venit imediat și a fost una dintre puținele situații în care m-am simțit nashpa rău

    – Domnule, eu nu sunt ziarist român

    Asta e… Habar n-am cum se fac angajările în presă, habar n-am cum se verifică cunoștințele celor din presa de specialitate. În mod normal, ar trebui să fie supermeseriași foarte bine plătiți. Pentru că este foarte greu să pricepi ce spun cei câțiva care dialoghează cu tine și să aduci totul la un numitor comun inteligibil pentru toată lumea. Asta dacă e vorba doar despre o relatare. Dacă este vorba de mai mult, adică de părerea ta, a ziaristului, e și mai greu.

    Când lucram la legea semnăturii electronice, demult de tot, un ziarist a scris despre asta. M-am bucurat. Nu este un subiect popular. M-am bucurat până când am văzut, cu ghilimele că eu spusesem că se asimilează cu semnătura holografică… A urmat un mișto prietenesc de vreo săptămână în care amicii mă strigau holograf, a trecut, m-am obișnuit cu chestiile astea. Asta nu înseamnă că îmi și plac.

    De-aia prefer să scriu sau să vorbesc eu despre ce cred despre diferite chestii.

S-a terminat sarmalele…

07/01/2009

      zice cu obidă madam Ionescu privind de la înăltimea etajului cinci când la cerul fără pic de nor, când la aleea din spatele blocului unde printre tomberoane și mașini parcate claie peste grămadă ăla de la 6 își plimbă câinele. Lângă ea, tanti Angela de la 3 trage un fum de Viceroy după ce tocmai a luat o gură de cafea de-aia bună cu alintaroma de-i face reclama peste tot. Tac. Tanti Angela, într-o încercare de ieșire din drama necomunicării zice că uite vecină că mai ai, ai pus și cu untură, e juma’ de balcon, îți mai ajunge o lună ce ai acolo.

    – Ei, zice madam Ionescu inspectând mulțumită arsenalul de borcane și borcănașe închise bine cu celofan și acoperite cu hârtie colorată – invenția ei ca să știe dintr-o privire ce e înăuntru -, e mai mult murături…

    – Bune și alea, zice tanti Angela, că mai ții minte vecină că pe vremea lu’ răposatu’ nici celofan nu era.

    – Și acuma ce e? zice madam Ionescu, pe vremea aia m-am pensionat de boală, acum te costă o grămadă de bani să te pensionezi. Și e scumpe toate. Dacă nu era noră-mea să aive servici bun să aducă bani acasă… A avut noroc săraca că a luat-o Marinel al meu că rămânea nemăritată. Toată ziua e la servici. Io am crezut chiar că are pe cineva da’ a spus Marinel  că las-o mamă, dacă e proastă… Să muncească vecină, că băiat ca al meu nu mai găsește.

     Tanti Angela dă mulțumită din cap a aprobare. Îl știe pe Marinel de mic, de când s-au mutat și venea să ia pulpe de pui de la Alimentara. Tanti Angela fusese șefă de magazin pe vremuri. Tot blocul se mândrea cu ea atunci. Marinel fusese copil cuminte, nu stătea pe maidan cât e ziua de mare, venea pe la magazin și o mai ajuta pe tanti Angela și spunea la tot blocul când a băgat ceva și că se dă, și venea și îi spunea lu tanti Angela ce vor vecinii să ia și punea de-o parte. Cu vecinii se purta foarte frumos. Le punea ce vroiau deoparte, nu le lua decât fix câti bani făcea, oricum scotea ea destul de la abonații obișnuiți și mai era și șmecheria cu cântarul, numai de la câtă hârtie de ambalaj adăuga și tot scotea mâncarea pentru toată luna în patru-cinci zile. A fost tare frumos atunci. Acum se duc toți și iau toate porcăriile de la butică și supermarchet, da’ nu știu de unde are lumea bani.

    – De unde o avea ăla de la 6 bani? se trezește vorbind tanti Angela. 

    – Ei, de unde, zice madam Ionescu, fură. Nu vezi că și-a luat și mașină nouă?

    – Da’ pe unde-o munci?

    – Ei muncește… Ăștia și munca, zice madam Ionescu cu țâfnă. Nu vezi că plimbă toată ziua câinele?

    – Vorbește mai încet, vecină, zice Tanti Angela, că îl trezești pe-ăla micu.

    – Să se trezească, zice madam Ionescu, că eu toată viața m-am trezit la cinci să ajung la lucru.

    – Săru’mâna mamă, se aude vocea lu’ ăla micu.

    – Ai vazut, vecină că s-a trezit? zice tanti Angela

   – Lasă, să vadă și el cum e să te trezești dimineața, zice madam Ionescu privindu-și ștrengărește odrasla. Marinel, ia îmbracă-te și mergi până la Real să iei niște sarmale și o pâine că s-a terminat. Că tuta asta de nevastă-ta s-a trezit târziu și a zis că întârzie la muncă. Eu nu știu unde tot merge asta, lasă că stau eu de urma ei, că tu nu ești în stare să fii bărbat în casă. Ia de-aici două milioane și du-te. Și vezi ce mai are pe-acolo. Și ia și un pachet de țigări pentru vecina, că nu mai are săracă și nu-i ajunge pensia.

    Tanti Angela dă din cap aprobator.

    – Așa e, vecină, că ăștia nu ne mai cresc pensiile odată… Uite că iar i-am votat și pensia tot mică e…

    – Păi nu mai avem sarmale, mamă? întreabă Marinel terifiat

    – De unde să mai fie? zice madam Ionescu. N-a fost la noi și domnu’ George și Georgeștii de la patru, că și ei ne-a invitat când a tăiat porcu’.

    – Care domnu’ George, întreabă tanti Angela

   – Domnu George… Care s-a mutat la domnu Pantelimon, mortu’, Dumnezeu să-l ierte. Tare de treabă om domnu’ George, zice madam Ionescu. A fost polițist.

    – Aha, zice tanti Angela.

    Tac. Tanti Angela se tot frământă în gând cu ce-a văzut ea la oteveu azi noapte, dacă nu se strica televizorul lu’ madam Ionescu, aveau despre ce să vorbească că vecinii aia tineri nu știu pe unde-or fi fost zilele astea, parcă au intrat în pământ. Eh…, are bani lumea, se distrază, pleacă departe de casă… Lasă că vin ei înapoi și află ea tot ce au făcut. Păcat că nu-i merge televizorul vecinei, că aveau despre ce să vorbească. Dacă n-a vrut să vină la ea? A stat să se certe cu tuta aia de noră-sa că nu spală bine farfuriile. Nu mai sunt fetele din ziua de azi ca pe vremuri. Nu mai sunt fete de casă… Umblă cât e ziua de mare pe la servici, pe unde or umbla, nu mai știu să facă nici o mâncare ca lumea. A avut noroc tuta cu Marinel că-i băiat bun.

    – Lasă vecină că-s bune și alea de la Real. 

   S-au terminat sarmalele, semn că sărbătorile au trecut. Acum, până de Paște mai vedem și noi ce mai e prin bloc. Nu-i chiar așa rău. Poate or mări și ăștia pensia, că la toamnă vin alte alegeri.

Muzeul și bariera sau despre cum poți face un gard din hartie

29/11/2008

    Am fost zilele trecute în clubul Muzeului țăranului român. Cu prietenul meu Harry. Harry e un fel de Noe și eu chiar cred că e un golem de Noe pentru că așa cum Ulise tot revine generație după generație rătăcitor ca o planetă, la fel face și Noe. Vine și el, din generație în generație, dar într-o altă alcătuire a venirii. Noe vine ca să nu uităm. Ca să renaștem prin neuitare. Iar eu cred că în generația noastră el a venit cu numele Harry Tavitian. Omul ăsta sfios de simplu tot adună sunetele lumii într-o Arcă ciudata peste care își plimbă degetele lui lungi de scamator. Arca asta de sunete e demult pe Ararat și de-acolo de sub acoperișul degetelor sale ea ninge sau plouă sau se însorește peste tot ce se revarsă, da’ uite că Harry nu se oprește din adunatul ăsta de sunete, tot îndeasă în Arca lui, cu o încăpățânare de hârciog o girafa de sunet și un urs polar de sunet și le pune lângă pelicanii de sunet aduși de departe din Saint Louis, an după an Arca lui rodește specii de sunete nemaiauzite și renașterea asta a lor prin neuitare este probabil cea mai înțeleaptă înțelepciune de scamator cu care a fost el hărăzit.

    Harul lui Harry nu e singular. Și spun lucrul ăsta spre lauda lui. Ascultându-l acolo, la Muzeul țăranului român, mi-am dat seama că era într-unul dintre cele mai potrivite locuri în care putea fi. Pentru că în acel loc trăiește încă un alt fel de artă de-asta de Noe, alt fel chiar decât arta pe care a practicat-o întemeietorul locului, Horia Bernea. Este arta care poate învia un muzeu. Cred că muzeul țăranului român este lucrul cel mai frumos de folositor de înțelept făcut de Horia Bernea în drumul său spre înnoptare. Este un muzeu viu. Incă.

    Eu nu știam că trebuie să pun cuvântul acesta “încă”. Mi l-a spus o prietenă, la telefon, aflând că merg să trăiesc alături de Harry minunea vederii lumii prin sunete. “Păi de ce?”, am întrebat-o, “de ce încă?”. Așa am aflat, din nou, că nu există în lumea asta o armă mai ucigașă decât prostia primitivă și militantă. Prostia care decide. Nimic nu ucide cu o mai mare acuitate, cu calmul senin al lui “it’s nothing personal, it’s just business” ca prostia care decide. Și uite că s-a întâmplat din nou. Sigur, locul e altul decât cel de data trecută. O să spuneți că bat câmpii, că un muzeu nu poate fi ucis, un muzeu e un soi de clădire cu lucruri în el, dar eu vă voi răspunde că există și muzee de-astea vii, care au plămân și inimă și creier de muzeu și respiră și gândesc și se bucură și se întristează și din punctul ăsta de vedere seamănă mai degrabă cu bisericile, așa cum erau ele ma demult și mai sunt și acum în multe locuri.

    Ca să ucizi un muzeu viu, ai nevoie de un algoritm. Matematicianul din mine îmi spune ca sunt tâmpit că zic așa ceva, un algoritm e o chestie logică, facută cu cap, dar am să-i spun matematicianului ăstuia din mine că se înșeală, în lumea socială a oamenilor pentru un algoritm e suficientă o căpetenie. Așa că, lăsând matematica, o să vă spun care cred eu că e algoritmul uciderii unui muzeu viu. Ca pe-o rețetă de alchimie. Se începe cu o idee fixă. Ea poate izvorâ din ură sau din lăcomie sau din altele asemenea și nu poate să se maturizeze decât având prostia primitivă drept catalizator.  Punerea în operă a unei idei fixe, mai ales dacă e o tâmpenie, necesită o comisie de analiză (câteodată, în cazuri extreme, îi mai zice de anchetă). O comisie de analiză e un lucru tare de tot. Ea face rapoarte. E o chestie colectivă de făcut rapoarte. Care vin în întâmpinarea (n-am găsit altceva care să nu sune a limbă de lemn) ideii fixe. Adică aplaudă ideea fixă, o pupă strașnic în cur și se chinuie să o argumenteze cu cuvinte alese cu grijă din DEX, ca să fie clar de tot, ca să fie evident, că ideea fixă e un soi de adevăr suprem la fel de nedemonstrabil ca axioma paralelelor. Raportul cu pricina e paloșul care ucide. Pentru că ultimul pas al algoritmului este punerea în practică a măsurilor propuse. Așa le zice, n-am inventat eu sintagma asta…

    În cazul Muzeului țăranului român, habar n-am a cui a fost ideea fixă. Și cu atât mai puțin pricina care a generat-o. Raportul e public, ca orice lucru foarte important. Și ca orice lucru extrem de important a fost întocmit (mișto cuvânt!) într-un minister. Cel care se ocupă de muzee, ca să nu rămână fără nimeni pe-acolo care să le întrețină, cred. Cred că ăsta e lucrul la care se gândesc mai tot timpul cei care gestionează cultura. Cum să întrețină. La asta se gândește, dar eu zic că mai cu folos, doamna căreia îi platesc întreținerea la bloc. Are și un motiv cât se poate de serios: locuiește pe scara pe care stau și eu. Noi ăștia de la bloc așa locuim. Pe scară. Mă tem că cei care sunt însă în comisii dintr-astea nu stau pe aceeași scară cu muzeul. Cel mult pe alta. De-aia îi enervează rău de tot atunci când nu văd exponate înșiruite disciplinat cu gărduleț să nu pună naibii cineva mâna pe ele, cu tăblițe metalice cu numere de inventar batute în cuie, cu regulamente de ordine interioara și cu hidrantul și extinctorul la vedere. Muzeele vii sunt haotice și haotic înseamnă nashpa rău de tot. Păi ce, poți inventaria haosul? Eu cred, că oamenii care pot gândi așa, trăiesc așa. Ei nu sunt aleși întâmplător. Sunt oameni cu entropie mică. La foc mic, adică. Eu cred că acasă la ei e plin de semnalizări și gărdulețe și sensuri unice. Atunci când merg unii la alții acasă, că merg, sunt sigur de asta, eu cred că își arată unii altora încăperile și spun:

– Domnule (sau cum naiba și-or zice pe-acolo pe unde viețuiesc cele opt ore regulamentare), aici este dormitorul meu în care nici măcar nu dorm și aici e bucătaria mea în care nici măcar nu gătesc și aici e buda mea în care nici măcar nu mă cac și, în general, asta e casa mea în care nici măcar nu locuiesc în viața asta pe care nici măcar nu o trăiesc. Nu-i așa că e minunat?!

    Așa se face, dragii mei, că Muzeul țăranului român a ajuns la pasul doi al algoritmului. Mai e un pas. Probabil că îl vor face în curând. It’s nothing personal. It’s just business. Sau poate că nu îl vor face. Poate că vor vedea (de priceput, nu vor pricepe, sunt sigur) că un muzeu, ca și o biserică, o sală de concerte sau un parc nu e ceva în sine. Muzeul și biserica și sala de concerte și parcul suntem noi. Noi cei care mergem acolo să asistam la plimbarea degetelor lungi de scamator ale lui Harry peste Arca lui cu clape, noi cei care stăm de respirat cu lemnul și de vorbit cu piatra și de privit cu însorirea bucuriei că suntem împreună cu ce a gândit un om care a gândit frumos, așa cum a făcut-o Horia Bernea înainte de a se înnopta și el.

    Eu cred că dacă noi nu uităm că dincolo de pereții biroului și de ecranul calculatorului mai există și alte forme de existență și mai existăm și așa, am putea opri producerea pasului al treilea al algoritmului. Mergând din când în când acolo și povestindu-ne cum a fost să trăim și așa.

 

Elogiu prostiei ticăloase (Raport către semenii mei de pe Alfa Centauri)

08/07/2008

    Mișto de tot locul ăsta în care trăiesc! El e populat de o mulțime de oameni care, din cele mai vechi timpuri, au învățat să se descurce. Felul lor de a se descurca e unul fără limite și reguli. În mod paradoxal, ei sunt fani ai limitelor și regulilor, ori de câte ori ele privesc pe oricine altcineva. Asta face ca societatea în care trăiesc, eu ăsta venit de pe Alfa Centauri, să pară din afară una rigidă și suprareglementată în timp ce pe dinăuntru să fie haotică și dominată de reguli primitive, cele mai multe bazate pe forța brută. Chestia asta, am observat eu, există și în alte societăți de pe Pământ, dar de cele mai multe ori în rezervații bine delimitate numite de ei mahalale. Aici unde trăiesc eu, toată suprafața e una dintr-asta și din loc în loc există indivizi inadaptați care par fraieri rău și de care se face, în general, mișto.

    Cel mai interesant este felul în care își proiectează aspirațiile și felul în care ei înșiși ar acționa asupra celor pe care îi judecă. Pentru că asta e o caracteristică fundamentală a lor: oamenii de aici judecă orice și pe oricine care nu se găsește în cercul strict al propriei lor persane. Aspirațiile lor sunt simple: vor să aibă tot și să nu ofere nimic. A avea, nu vă duceți cu gândul prea departe, înseamnă pentru ei obiecte și bani. În rândul obiectelor se pot număra însă și fințe umane. De-aia se căsătoresc și fac copii, care sunt tot un fel de oameni dar mai mici și care cresc și devin oameni ca și ei. Dacă se poate, și de multe ori se poate, vor să aibă cât mai mult fără să facă nimic special pentru asta. Raționamentele lor sunt rudimentare și inexacte, combinând cât pot ei de creativ realitatea cu ficțiunea. Important e ca rezultatul raționamentelor ăstora să ducă la ceva rău și deci apreciat de ei și de semenii lor. Motivul felului ăsta de a gândi l-am descoperit ceva mai greu. În cultura noastră, aia de pe Alfa Centauri, se gândește altfel. Aici există două pricini care îi fac pe oameni să fie așa. Prima ține de faptul că viața lor de căcat se luminează dintr-o dată atunci când își spun că ei nu pot face nimic pentru că nu pot fi atât de ticăloși ca cei pe care îi judecă. În consecință, toți cei pe care îi judecă sunt ticăloși. A doua pricină stă în faptul că își doresc cu ardoare totul fără să facă nimic pentru a obține ceva cât de cât convenabil. Chestiile astea două se transmit de la părinți la copii și reușesc să reziste oricăror transformări aparente prin care trece societatea lor.

    Sincer să fiu, m-am cam săturat! Și nu spun asta ca să mă plâng sau dintr-un ifos de domnișoară de pension. Dar m-am săturat ca oameni fără nici o meserie să deverseze pompe de jeg doar pentru că altceva nu știu să facă. Și uite că s-au strâns suficiente chestii ca să pot exemplifica. Acum zece ani, când am cerut reducerea impozitului pe salariul programatorilor, o grămadă de de-ăștia s-au apucat să-și dea cu presupusul că am nushce firmă de soft și fac asta pentru mine. Din păcate, după zece ani n-am așa ceva. Nashpa pentru mine, de tot căcatul pentru ei. Când am anulat prima dată acciza pe aparatele foto digitale, am devenit brusc, după unii istorici, importator de aparate foto digitale. Când am anulat-o a doua oară, ba chiar am extins anularea asta la toate produsele electronice, am auzit trei mari versiuni: ca sunt importator (evident), că stric piața și vreau să dau în cap nushcărei firme (mișto de tot!) și (halucinant) ca îmi fac campanie electorală (era la trei luni după alegeri). Când m-am împotrivit proiectului cu jucăriile lui Negropontes prezentate pe post de calculator a fost și mai mișto. Am vorbit în perioada aia la o prezentare a unui thin-client cu același procesor ca și cel al jcăriei doar că totul era proiectat cu mințile în cap. Am devenit clientul lui AMD. De parcă AMD s-ar fi sinchisit de chestia în care și-ar fi vândut procesorul. Când am arătat că și Intel produce ceva similar, am devenit promotorul multinaționalelor veroase în România. Cei care au bătut câmpii atunci, au uitat (face parte din schema de mâncat căcat) că am spus un lucru smplu: ceea ce vreau e ca statul să nu facă nici o achiziție, să distribuie tichete valorice și să-i lase pe oameni să decidă ei ce își iau de valoarea tichetelor ălora, iar tot ce am arătat (și au fost zeci de modele) a fost pentru că am vrut ca lumea să priceapă că poate alege, că nu există decât în matematică soluții unice. Și nu vreau ca statul să facă nici măcar binele așa cum crede el de cuviință. Pentru că nu cred în stat. De-aia. Între timp, jucăria nu se prea produce, prețul a ajuns să depășească prețul unui thin-client proiectat și produs industrial, dar nu mai contează. Așa cum nu conta nici faptul că jucăriei nu i se oferea o zi de garanție și nici un fel de asistență tehnică. Evident, thin-client-ul la prezentarea căruia am fost, urma să fie produs de mine… Când am spus că n-am dat niciodată doi bani pe meciul de fotbal Windows-Linux mi i-am ridicat pe toți în cap. În anii trecuți, zeci de fanatici mă acuzau că sunt suporter Windows. Când am început să vorbesc despre lucrurile interesante pe care le face Google, mi-am ridicat în cap comunitaea Windows (că și ăștia sunt o comunitate). Peste tot dau fie de tipi care ar fura la greu dacă ar putea și care nu ies din logica lor cand se uită la tine, fie de fanatici cu tot orizontul lor redus la un unic punct de vedere tumefiat în cel mai grotesc fel. Când am susținut rețelele de cartier aveam rețea de cartier. Acum aflu că vând token-uri USB… Chiar m-am săturat să văd atâta prostie ticăloasă! În absolut fiecare lucru pe care îl spun sau îl fac cineva caută un interes personal pe care l-aș avea. Pentru că așa ar face în locul meu. Păi măi, pompe de jeg, dacă tot ce s-a spus despre mine ar fi fost așa, eram stăpânul câtorva procente din PIB! Nici măcar nu știu dacă tot felul ăsta de a gâdi e preponderent ticălos sau preponderent bolnav. Pentru că are și toate semnele unei boli psihice incurabile. Îi zice paranoia. A… Cred că știu ce fac acum: campanie electorală?

 

Globalizarea compasiunii (II)

12/06/2008

    Spuneam în postul preccedent despre fotoreporterul care a pozat copilul din Sudan şi s-a cărat mai departe. Pare inuman de inexplicabil. Da’ uite că toate au o logică. E o logică bolnavă, dar tot logică este. Omul a plecat repede pentru că poza aia de premiu Pulitzer (până şi Premiul Nobel pentru cea mai letală armă ar părea mai justificat decât premiul pentru poza aia, dar asta e…) pentru a fi sigur că nu există nici un confrate cu ceva similar înaintea lui. O poză ca aia poate face bani mulţi sau nimic. În funcţie de cât de repede o poţi vinde. Iar fotoreporterul a ales între a fi om şi a minimiza riscul detronării de către competiţie. A avut succes. În ochii lumii în care trăim, succesul se măsoară în bani, notorietate, premii, chestii de-astea. După standardele impuse de madam Ionescu, fotoreporterul cu pricina e un om de succes. Iar eu ştiu că după standerdele impuse de madam Ionescu, bat câmpii.

    Cele mai vechi chestii din care ne putem prinde cât de cât cum e specia noastră făcută sunt din vremea sumerienilor şi egiptenilor. Era la fel ca acum. Aceeşi competiţie pentru a ajunge în vârful lanţului trofic, acelaşi fel absolut egoist şi strict individual de a gândi, fel creator de personaje de succes. Absolut nimic nou sau propriu vremurilor pe care le trăim. Iar pentru cât de mare era lumea pe vremea aceea, la fel de globalizat totul. Şi la fel de justificat de alegerile făcute de madam Ionescu de la parter.

    Dacă stau bine să mă gândesc, dictatura nu a existat niciodată. Hitler a fost ales prin alegeri libere, Napoleon a fost adus la putere de soldaţii săi, Alexandru Macedon a făcut tot prăpădul iraţional susţinut de către oamenii săi, Ceauşescu a fost aclamat sincer de către români, şi comunismul sau fascismul sau toate aberaţiile istoriei au apărut pentru că o mare masă de oameni, majoritatea oamenilor, au vrut aşa. Până şi inchiziţia s-a menţinut ca instituţie pentru că a fost acceptată de către oameni. Toate apariţiile de demenţi şi ideologii sau practici bolnave în istorie sunt, de fapt, felul în care vor cei mai mulţi dintre oameni să fie lumea în care trăiesc. Povestea cu bieţii oameni care se lasă păcăliţi de nu ştiu ce mari şmecheri, nu ţine. Omenirea a trăit, trăiește și va trăi într-o democrație perpetuă în care marea majoritate a oamenilor decide mereu cum vrea să fie lumea în care trăiește. Că iese bine sau rău e o pură chestiune de alegere așa cum alege fiecare dintre noi în ceea ce privește propria sa viață.

    Faptul că madam Ionescu de la parter e sensibilă rău la toate nenorocirile lumii ăsteia a adus și bani publicației care a cumpărat poza și bani fotografului care a vânat-o și premiul Pulitzer și tot ce este de admirat, de pus pe piedestale și în conturi bancare, pentru că madam Ionescu de la parter este cea care definește opțiunile politice, economice și morale ale lumii. Ea este cea care l-a făcut pe fotograful cu pricina să opteze pentru a lăsa copilul în plata Domnului și a fugi repede cu trofeul în dinți, ea este cea care îl determină pe soldatul de la mii de kilometri de casa ei să apese pe trăgaci, ea este cea care face ca prin toate coșurile de fabrici și prin toate țevile de eșapament să curgă otrava care ne otrăvește planeta. Pentru că dincolo de orice sensibilitate a ei, madam Ionescu este cea care cumpără cam tot ce se poate cumpăra, pentru audiența ei se bate toată mass-media, pentru a o fermeca, a o cuceri, a o face să bage mâna în buzunar.

    Vroiam să scriu despre altceva. Oarecum legat de povestea asta. Dar pentru că cineva de pe Dune cu nume de râu dat de gali se mira tare de cât de cinic a fost fotograful ăla, am să mai scriu povești despre Pământ și ființele care mișună pe-aici.

Globalizarea compasiunii (I)

09/06/2008

    Am primit un mail In mail, era o poză care primise și ea ceva. Premiul Pulitzer pe anul 1994. Sub ea era un text. Imbecil. Iată-l:

“Priviti cu atentie ambele fotografii si cititi mesajul de sub ele. Trimiteti acest mesaj catre cat mai multi oameni cu putinta. Acest gest nu va va indeplini nici o dorinta, si nici daca il stergeti nu veti pati un necaz. Este insa datoria noastra morala sa ne pese de oameni… asta e! La revedere si aveti grija de voi.

Fotografia a castigat premiul Pulitzer in anul 1994, si a fost facuta in timpul foametei din Sudan . In ea poate fi vazut un baietel care se taraste spre o tabara cu alimente a Natiunilor Unite, plasata la un kilometru distanta.  

Vulturul asteapta ca baietelul sa moara, ca sa-l manance. Aceasta poza a socat o lume intreaga. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu baietelul, nici macar” – am șters intenționat numele ăluia de a făcut poza, numele premiantului adică –  “, fotograful, care a plecat de indata ce a facut poza. Trei luni mai tarziu s-a sinucis in urma unei depresii”

Urmează două poze de căcat una care “a socat o lume intreaga” și una a premiantului care a făcut poza cu pricina. După care urmează un alt text imbecil:

“Iata ce s-a gasit in jurnalul sau,Draga Dumnezeule, iti promit ca nu voi risipi mancarea, oricat de rau i-ar fi gustul si oricat de satul as fi. Te rog, Doamne, sa protejezi acest baietel, sa-l indrumi si sa-l scoti din nefericire. Te rog sa ne faci mai sensibili fata de lumea din jurul nostru si sa ne ajuti sa nu mai fim orbiti de egoismul si de interesele noastre. Sper ca aceasta fotografie sa serveasca intotdeauna ca un memento care sa ne spuna cat suntem de norocosi si ca nu trebuie sa consideram niciodata ca totul ni se cuvine de drept. Va rog sa trimiteti forografia prietenilor vostri. Sa ne rugam pentru indepartarea suferintei care se gaseste oriunde, in orice loc de pe glob si sa le trimitem si altora asemenea memento-uri pline de prietenie. Ganditi-va si priviti forografia, ori de cate ori va plangeti in legatura cu mancarea pe care o aveti, sau cand vedeti cata mancare se iroseste zilnic.             PROMITETI ASTAZI:

   “NICIODATA NU VOI MAI RISIPI MANCAREA “

Aceasta este lumea reala in care traim. M-am gandit sa o impart cu voi.”

    Nici diacritice nu m-am căznit să pun. Nu merită. Internetul e plin de tot ceea ce umple lumea în care trăim. Iar faptul că un asemenea mail poate circula liber e un semn al bolii de care suferă din ce în ce mai mulți dintre semenii noștri. Așadar, un fotograf se duce într-o misiune de făcut poze care să șocheze o lume întregă. Șocatul ăsta aduce bani frumoși publicației care le va cumpăra pentru că, se știe, există un ocean de tenii care se hrănesc cu viața, suferința și moartea altora. Până aici, nimic deosebit. Din păcate. Madam Ionescu de la parter e și ea, de mult, un fenomen al naibii de global. Publicitatea se face în funcție de audiență, audiența în funcție de ce vrea madam Ionescu să aibă pe post de hrană spirituală, hrana spirituală a lu’ madam Ionescu e bârfa despre tot ce ar fi vrut să fie și să trăiască, numai că viața ei, așa cum s-a priceput să și-o facă e de tot căcatul și atunci tot ce ar fi vrut să fie sau să trăiască ea, madam Ionescu de la parter, devine nashpa de tot, madam Ionescu devine apărătorul absolut și intransigent a nushce valori inventate special pe post de anestezic pentru ea, madam Ionescu de la parter devine, așa, un fel de entitate superioară care are cu ce se indigna, bârfi, vorbi la nesfârșit cu cealaltă madam Ionescu de la celălalt parter sau de la trei sau naiba mai știe de unde, că blocul e productiv rău în madam Ionescu de-astea. Delicatesa madamelor Ionescu nu este însă bârfa. Bârfa e un soi de fel principal. Rafinamentul suprem e nenorocirea, nenorocirea pură, crudă, cu moarte, sânge, suferință. Chestia asta îi dă lui madam Ionescu sentimentul vieții împlinite. E exact mizeria scrisă în jurnalul fotografului. Un fel de ce mișto de mine că nu trec prin ce trec ăia despre care scrie la gazetă. În toată compasiunea afișată cu sunete sceptice de țuțăr ipocrit stă o imensă fericire și un imens sentiment de confort. Pe mine m-a apărat Dumnezeu de foametea aia, își spune madam Ionescu și pe lângă mulțumirea animalică pe care știe de oarece vreme să o mascheze destul de bine chiar și în fața altor madam Ionescu, se simte brusc un fel de aleasă a lui Dumnezeu pentru nu știu ce merite morale, că altele nu și le-ar putea imagina oricum. Suferința celorlalți îi dă lui madam Ionescu un excepțional sentiment de superioritate, o face să vrea mai multă suferință a celorlalți, asta e baza fundamentului competiției dintre publicații, pentru că audiență mare înseamnă publicitate multă și publicitate multă înseamnă bani mulți. Cinismul comercializării nenorocirii pe bani este de mult un banal fenomen global.

    Numai că în povestea pe care madam Ionescu o împrăștie acum pe net, pentru că madam Ionescu din ziua de azi nu se mai mulțumește cu scara de bloc, cu blocul, cu blocul vecin, e globalizată și ea, nu mai are 60 de ani, poate avea oricâți, povestea de pe net așadar mai are ceva nașpa de tot în ea. Premiul Pulitzer. Acordat de oameni care pot fi considerați profesioniști adevărați. Și chiar sunt. Numai profesia asta cu făcut bani pe cererile lui madam Ionescu mi se pare o profesie mai nashpa ca aia de făcut bani direct din ucis. Un soldat are mult mai multă compasiune pentru un adversar rănit decât fotoreporterul care a făcut poza aia și a plecat mai departe. Pentru că soldatul știe că poate fi și el în situația adversarului rănt. De-aia.

    Chestia cea mai nashpa mi se pare globalizarea corporatistă a ipocriziei cu compasiunea. Îi zice mișto de tot: corporate social responsability, îi zice. Are, evident și o abreviere. Că a intrat deja în jargonul funcționarului de multinațională. CSR îi zice. Dar despre asta, chiar merită să scriu un post în sine.