Archive for the ‘Aberații culturale’ Category

De plano

24/05/2008

    Așteptam un răspuns pe messenger. Știam că are multe pe cap și că va dura până să îmi răspundă, așa că îmi mai aruncam ochii din când în când văzându-mi între timp de ale mele. Nu îmi place să pun semnale sonore și alte chestii de-astea. Ca de obicei, răspunsul pe care îl aștept vine o dată cu tot felul de mesaje de la persoane mai mult sau mai puțin cunoscute și sincer să fiu nu sunt foarte bucuros să duc o conversație intercalată cu altele. Dar cum nici să îmi pun status-ul selectiv nu îmi place și nici să nu răspund cuiva care mă apelează nu îmi sta în fire, citesc fiecare mesaj și îi dau un răspuns. Cred că e în primul rând o chestiune de civilizație să procedez așa. Îmi continui dialogul și în așteptarea următorului mesaj citesc și mesajele colaterale.

    De data asta e de la un student care participă la un curs de business înIT&C ținut de un prieten. M-a invitat și pe mine să le vorbesc studenților săi și așa am intrat în dialog cu ei. Unii cu idei interesante și pline de șanse în viitor, alții cu idei ceva mai comune dar dornici și ei să își găsească un loc în lumea asta. Până aici totul e ok. În definitiv, eu i-am sfătuit să încerce măcar în perioada asta a vieții lor altceva decât statutul de angajat, oricât de bine plătit. Le-am spus adevărul despre felul în care gândește un patron de firmă de soft, despre faptul că după 35 de ani ești prea scump pentru a mai fi ținut pe o poziție de programator și despre felul în care merită măcar o dată în viață să încererci să îți faci drumul tău în lumea asta.

    Cel care îmi scrie este unul dintre cei pe care i-am sfătuit să facă lucrul ăsta. Le-am spus că probabilitatea cea mai mare de a crește repede este să aibe o idee cât se poate de originală, să încerce să înțeleagă ce își doresc cei care vor utiliza softul scris de ei și să se țină de ceea ce au de făcut până dau lovitura sau eșecul e evident. În general, pledez pentru soft scris pentru mass-market. Pentru corporate-government se înghesuie companiile mari, capabile să ducă proiecte de anvergură așa că nu e aproape niciodată loc pentru start-up-uri aici.

    Omul nu are evident nici o idee originală. Timp de o săptămână îmi tot repetă lucruri care există și sunt impuse binișor și de oarece timp pe piață. Ok, îi spun, poate ai ceva mișto de tot în legătură cu felul în care scrii softul sau ceva tare de tot în felul în care îi faci interfața sau în felul în care îl impui pe piață. N-are. Îmi spune că el asta știe să facă și vrea neapărat să își construiască un business. Cam inflexibil. Cred că n-am să ies niciodată la pensie așa că nu mă gândesc la faptul că nici măcar la pensie nu aș fi așa. Prefer să spun că nici măcar înainte de a-mi da duhul nu cred că voi gândi așa. Mi-a plăcut tot timpul să explorez lucruri noi. Ok, nu suntem la fel, nu e nici o nenorocire în asta. Îmi vine greu să îi spun că oricum salariile în industrie sunt destul de mari și faptul că stapânește un domeniu e un lucru bun. Mă gândesc că ar fi foarte nedrept să descurajez un om care poate a avut o idee atât de extraordinară încât nu am fost în stare să o pricep. Prefer să nu îi spun nimic și să las viitorul să decidă pentru el. Numai că omul insistă… Ei, și de-abia de-aici începe povestea adevărată.

    Pentru că odată cu mesajul pe care îl așteptam apare din nou amicul cu pricina cu o chestie mișto de tot. Zice ceva de genul “ce mă interesează și de ce te-am întrebat tocmai pe tine este cum ajungi la Secretariatul General al Guvernului, Departamentul pentru Relația cu Parlamentul”. Îmi vine să-i răspund caragealian “Domnule, aici este regia Monopolurilor! Aici nu se primesc petiții pentru pensii! Du-te la pensii, acolo se primesc petiții pentru pensii!”. Prefer să îi dau însă un răspuns mai direct. Știu că de când cu reforma lui Marga care a reușit să pună la pământ unul dintre puținele lucruri care mai funcționau în țara asta, scara de bloc a învins definitiv și e greu de crezut că cineva școlit azi în România ar lua citatul din Caragiale ca un citat mișto și potrivit situației. Cel mult ar lua chestia asta ad literam și ar crede că am înnebunit sau, mai rău, ar crede că mă gândesc să-i pun o pilă la vreo casă de pensii.

    Felul acesta de a gândi nu este unul izolat. Așa arată totul în jur. Șoferul de taxi, indiferent de forma și capacitatea cilindrică are o singură problemă: ăștia care fură și cum ar fura el daca ar fi în locul lor și de ce n-a avut el norocul unei rude care să fi fost ceva la viața ei să-l proptească într-o funcție de-asta de furat. Șeful de catedră de la facultate se plânge de salariul mic dar refuză și el orice schimbare care ar putea periclita pacea instaurată odată cu sfârșitul migrațiilor pe teritoriul patriei. Îmi amintesc de un prieten care propunea un masterat susținut de companiile din industria de IT&C și care îmi povestea de refuzul brutal venit din partea unui asemenea șef de catedră și argumentat în mod strălucit prin: “dumneata azi vii, mâine pleci, eu sunt peren”. Iar perenitatea de care vorbea este cheia a tot ce există în jurul nostru.

    De fapt, în societatea românească funcționează două mituri simple. Primul este cel al puterii ereditare. Putere care îți conferă drepturi anormale asupra a tot ce mișcă în ograda ta. Societatea este piramidală în continuare, nu pentru că așa e structurată ci pentru că așa se comportă membrii ei. Chiar dacă instituțiile sunt cele ale unei democrații societatea are o abordare aproape tribală a lor ceea ce face ca atât comportamentul celor aflați în ele cât și al celor din afara lor să nu aibe nici o legatură cu mecanismele lor teoretice. Felul ăsta de a gândi este transmis în majoritatea familiilor de la adulți la copii și devine ceva firesc. Dacă nu te porți așa ești considerat prost. Reflexul față de putere este unul de ură invidioasă combinat cu dorința de a fi acolo și de a fi exact ca ceea ce urăști. E o chestie morbidă rău în asta. E dorința de a ajunge să fii urât. Al doilea mit este cel al resemnării. Ok, ești așa cum ești, nu ai reușit nimic în viață, dar nu ai  evident nici o vină pentru asta, de vină e mereu altceva, aia care au mai făcut câte ceva au avut din naștere un avantaj, chestii de-astea.

    Societățile funcționează într-o foarte mare măsură în virtutea miturilor lor fundamentale. La noi, dualismul perfect între despotul diabolic și sărmanul resemnat este atât de stabil încât nici o globalizare, tehnologie, neoreligie, cultură, clonare sau uragan nu îl va clinti prea ușor. E așa de 600 de ani și mă tem că suntem abia la mijlocul perioadei. De-aia un om de 20 de ani are ca aspirații o pilă la Secretariatul General al Guvernului iar un șef de catredră de 60 de ani e deja peren. Ca piesa cu două roluri pe care o tot jucăm generație după generație. Și, credeți-mă, nu e chiar nimic de făcut.

Office-ul și telenovela sau venitorele și trecutul

26/04/2008

    Lumea are, în general, încredere în mine. Așa se întâmplă că ajung să fiu depozitarul unui număr de povești vesele sau triste trăite de alții și confesate mie din nevoia de a le spune cuiva. La mine ajung cele care nu se spun de regulă la nici o spovedanie, pentru că nimeni nu le consideră a fi păcate de nici un fel. În cultura noastră păcatul este trăitul în afara regulilor. Nefericirile profunde consumate în tăcere într-o viață trăită by the book sunt virtuți. Nashpa lume… Mă tot întreb cum am ajuns să trăim atât de aberant și să mai și perpetuam felul ăsta de a trăi lipsit de orice libertate de a alege și nu găsesc nici un răspuns care să pară cât de cât logic, darămite mulțumitor.

    Majoritatea poveștilor țin de intratul în rândul lumii. Le sunt victime deopotrivă femeile și bărbații neamului. Autorii sunt de obicei tot victime, trecute de mult de momentul în care au realizat chestia asta, resemnate cu locul lor în marea galerie a victimelor și devenite între timp bunici, părinți, frați mai mari ajunși pe la casele lor, unchi sau rubedenii mai îndepărtate, vecini și alte asemenea viețuitoare în sânul opulent al clanului. Intratul în rândul lumii presupune mersul la liceul și facultatea care trebuie, căsătoria cu portretul robot care trebuie, făcutul de copii on demand în numărul și momentul cerut, facutul de carieră la serviciul la care se poate aranja ceva, mâncatul în devălmășie și băutul în prostie, mersul la meci cu gashk, bârfitul la greu, zăcutul în fața televizorului în nesimțire letargică, trecutul veții cu bucurii minuscule și frustrări majore. Sigur, nu sunt oblgatorii toate chestiile astea, e ca simptomatologia în psihiatrie, daca ai n simptome dintre cele enumerate e nashpa de tot, treci măcar o dată în viață pe la balamuc. Am citit tot felul de statistici de-astea cu creșterea îngrijorătoare, la limita sau dincolo de limita la care se consideră a fi epidemie a unui întreg cortegiu de deviații de comportament plasate în zona clinică și cred din ce în ce mai tare că povestea cu traumele din copilărie a lui Freud e un mic copil pe lângă povestea cu trauma socială cu transmitere dintr-o generație în alta prin reguli mai mult sau mai puțin scrise.

    Din ce în ce mai puțini oameni reușesc să scape de băgatul de nas și bocanci în viața lor, mulți cedează după teribilismul stupid din adolescență, ajung să facă ce trebuie, uită ce vor, uită cine sunt, devin la rândul lor intransigenți ieșirii din reguli și uite-așa, vorba lui Cărtărescu “mușterii merge, coada-naintează”… Cei care nu acceptă regulile sunt fie foarte tari, la propriu și la fgurat, își permit luxul ăsta adică, fie ajung să fie imediat izolați, bârfiți, agresați în continuu, chinuiți de marea masă de frustrați care își manifestă în fel și chip oftica că (:D) la ei nu s-a putut. Cele mai meseriash intransigente sunt mamele martire batute temeinic toată viața de un soț bețiv, ajunse să considere că ziua care a trecut făra o bătaie cât de cât sau măcar un mic scandal acolo poate fi semn că nu mai sunt tratate cu toată deferența sau, Doamne ferește, că nu le mai iubește. Mamele astea, ajunse uneori să facă din disperare mici escapade cu vecinul într-unul din rarele momente când nu era aburit de unul dintre nenumăratele sortimente de alcool sau nu era Campionat Mondial sau nu ieșiseră băieții la table în fața blocului, mamele astea care le-au înveninat copiilor lor copilăria explicându-le în fel și chip de ce nu au divorțat ele ca să aibă odrasla lor doi părinți, de parcă excedentul ăsta de mizerie și promiscuitate le-ar folosi la ceva, mamele astea mergând vertiginos spre menopauză devin, la fel ca în Imperiul Roman, matroane intransigente și soacre pline de venin. Metamorfoza cu pricina, puțin studiată în literatura de specialitate le face brusc cerberele unui soi de lege nescrisă a ceea ce e voie si ceea ce nu e voie și lucrul care nu e voie cel mai tare e fericirea propriului copil că noi (adică ea și tipul cu care a cnstruit tot iadul în care a trăit copilul ăla) mamă, îți vrem binele…

    Binele înseamnă facultatea la care vor ei, chiar dacă ei nu au nici o facultate, perechea pe care o vor ei, după chipul și asemănarea lor, nepoții pe care îi vor ei și când îi vor ei, serviciul la care au aranjat ei să lucrezi, că vecina de la 5 uite îl are pe fi-său la bancă și uite ce bine le merge, spun “le” cu gândul la ei, în general, asta e un fel de ultimă speranță a lor că s-ar putea să le fie așa cum le-au spus ai lor pe vremea când erau tineri că o să le fie, știu că nu a fost deloc așa, dar speranța moare ultima. Așa se face că în lumea în care trăim apar din ce în ce mai des două tipologii de oameni în aceeași măsură înstrăinați de ceea ce avem în noi mai uman, în aceeași măsură îmbolnăviți de același virus dar reacționând diferit la boală.

    În prima categorie intră oameni care ajung să trăiască din ce în ce mai singuri, din ce în ce mai îndesați în birourile lor, în calculatoarele lor cu statistici și un messenger al disperării ascuns de ochii șefului, fără prieteni dar prietenoși, întocmai cum scrie în cartea companiei, cu colegii și cu clienții, fără iubiți dar făcând sex din disperare prin team-building-uri sau pe unde apucă și cu cine apucă, îndatorați până peste cap cu rate la casă și la mașină pe care le duc de unii singuri, cu un continuu simț al vinovăției că nu fac suficient pentru office-ul în care zac și pentru părinții care i-au adus în halul ăsta, așteptând nimic, îmbătrânind urât și cam atât. La polul opus, e familia de scară de bloc, aia care se reproduce și îi mai scapă câte un middle-class din prima categorie din când în când, cufundată în toate anestezicele blocului, de la telenovela și tabloidul zilnic la bericile, tablele, vecinii, Campionatele Mondiale, ochii vineți, bătutul în calorifer, așteptând să le treacă viața, consumând tot ce li se perindă prin fața ochilor în pauzele publcitare. Există și formulele de compromis, de obicei le fac cei din middle-class, se iau ca să nu rămână neluați, își fuzionează veniturile, cumpără mai ușor casa și mașinile, se uâsc și se înșeală prin delegații și team-building-uri, își cresc copiii prin bonă, copiii ăștia sunt victimile sigure ale celor crescuți prin blocuri, dar societatea mai are de evoluat până atunci. Au mai rămas inadaptații, rătăciți, judecați cu ferocitate pentru că pot face facultatea care le place, pentru că pot iubi, pentru că pot face copii când cred ei de cuviință și numai dacă au chef, pentru că nu a chef să stea în fața televizorului, pentru că sunt foarte vii, pentru că sunt.

    Statisticile nu prea au ce să arate. E încă prea devreme pentru estimări. De-aia îndrăznesc să fac o profeție: viitorul e din ce în ce mai singur

Despre elite

22/04/2008

    Am văzut destul de multe lucruri scrise sau spuse despre altfel, ca și cum lucrul ăsta e o chestie super în sine. Și eu nu cred că este deloc așa. De-aia simt nevoia să scriu ceva și despre altfel-ul ăsta. Pentru că și altfel-ul ăsta e tot un fel de ism. Vreau să spun, de la bun început, că eu nu cred deloc într-o împărțire a lumii în elite și în mase. De fapt nu cred în nici un fel de împărțiri care ar avea vreo conotație calitativă. Nici în conotațiile foarte abstracte ale noțiunilor de bine și de rău nu cred. A fost o vreme în care îmi negam copilăria și încercam să mă dau mare în ochii mei în primul rând cu tot felul de idei pe care le culegeam de prin biblioteci și eram foarte convins că le pătrunsesem înțelesurile. Mai târziu, o dată cu trecerea coșurilor de pe față (n-am avut cine știe ce, dar ca tot omul) și regăsirea coplăriei și a întrebărilor ei simple, m-am prins, habar n-am cum dar m-am prins, că tot ce reușisem să pricep din bibliotecile alea erau doar tâmpeniile facile spuse frumos și că tot restul lucrurilor de care eram eu mândru stăteau în mine pline de neânțelesuri, mnunat de neânțelese, pline de o tristețe senină din aia de care te întrebă prietenii ce naiba ai azi și tu nu ai de fapt nimic, ești foarte ok și nu pricepi ce tot vor toți cu felul în care te uiți sau îți ții colțurile gurii.

    Eu nu scriu blog-ul ăsta pentru a fi altfel. Și dacă cineva a înțeles lucrurile așa, îmi cer iertare. Pentru că eu nu sunt nici altfel, nici la fel și nici nu pricep în raport cu cine sau cu ce ar trebui să fiu în vreun fel. Sunt, pur și simplu, atât cât îmi este dat să fiu, după ce nu o să mai fiu deloc nu simt nevoia să fiu disecat în nici un fel, câteodată mă uit în oglindă și simt că nu am nici o legătură cu mutra de acolo, alteori deversez bucăți de suflet trăit, de-ală care nu se mai întoarce pentru că s-a cristalizat în lucrurile pe care le numesc haiku și îmi iau pumi în cap că le zic așa, alteori văd câte ceva în jurul meu sau în mine însumi și scriu despre asta, nu vreau să scriu nici frumos, nici urât, scriu așa cum trăiesc ceea ce scriu și, cu riscul de a-mi scrie doar mie, nu-mi doresc să fiu în nici un alt fel decât sunt pur și simplu.

    Am avut, de multe ori, senzația asta cu dorința de a aparține la ceva. În momentele acelea mi se părea că așa are loc un fel de transfer dublu de calități între mine la chestia căreia îi aparțineam. Sunt o sumedenie de instituții și organizații de felul ăsta: biserici, cluburi sportive, organizații neguvernamentale, fundații, mă rog, o grămadă. Fiecare cu misiunea, regulile și cotizanții lor. Pe lângă ele există și apartenențe neformalizate. Aia care împarte oamenii în elite și mase mi se pare cea mai de căcat. Departe de mine gândul că oamenii sunt toți la fel. Numai că nu mă pot obișnui cu ideea de a compara liniar totul. De a introduce relații de ordine între oameni. E exact diferența dintre a gândi lucrurile într-o singură dimensiune și a le gândi măcar în două. Cred că toți ne amintim din școală că în timp ce dreapta reală era mulțime ordonată, planul nu era. Elită din ce punct de vedere? Și cu întrebarea asta constatăm că dărămăm cam tot. Când stau în bibliotecă elită e tipul ăla deștept a cărui carte o citesc, cand iubesc elită e fata asta cu ochi aurii, când merg la sala elită e tipul ăla cu un munte de mușchi făcuți fără injecții, când merg la cumpărături elită e tipa de la casă care mă ajută să îmi rezolv cumpărăturile cât mai repede. Cum naiba să îi compari între ei? Poate că pe fata aia care nu e în stare să se descurce la casa unde lucreză aș iubi-o iar tipul aăa care nu face mare lucru în sală a scris o carte mișto de tot. Păi ce, e de colo?

    Nenoricirea apare atunci când nici nu scrii cine știe ce chestie, nici nu te-ar iubi nimeni cine știe ce, nici nu te îngrijești de tine cât de cât, nici nu te descurci foarte tare cu ceea ce ai de muncit, ai o cultură puțin peste medie însă, ți se pare că le știi pe toate ca un om mare și într-o dimineață îți vine așa, dintr-o dată, să te simți altfel, să te simți elită adică. Nashpa…

Dreptul la propria identitate

27/03/2008

    Considerăm următorul studiu de caz:
Se ia una bucată om indignat/enetvat/adus la exasperare de Guvernul lor de bandiți. I se pune în față ceva care la limită i-ar aduce în orice fel aminte de Guvernul lor de bandiți. Indicați reacția cea mai probabilă în situația prezentată mai sus.

    Răspunsul îl avem pe blog-ul ăsta. Iată-l:

care libertate? care o da frate-tu cu nesatulu de Tariceanu pe taxa auto? Asta este o hotie nemaipomenita de dupa revolutie. Libertatea asta sa o aiba urmasii lor.

    Ce s-a întâmplat de fapt? Omul e supărat pe taxa auto. Mi se pare corect. Ca om care a reușit să radă una bucată impozit pe salariul programatorilor (în 2001) și accizele la camerele foto și video digitale iar apoi la toate electronicele (în 2004), îl înțeleg perfect. Care va să zică, supărat rău pe taxa asta, omul intră probail pe www.rol.ro Și ce să vezi că e acolo. Unul pe care îl cheamă Varujan. Repede click pe el și pe mama lui de cretin idiot și bou care ai pus taxa aia. Stupoare: nu e Vosganian! E sigur fra-su, mama lor de cretini idioți și boi care au pus taxa cu nesatulu’ ala al lor de Tăriceanu. Păi animalul ăsta care e fra-su lu’ taxa ne zice nouă de libertate? Și fandaxia-i gata! Cu mouse-ul în mâna dreaptă și cu stânga-n tastatură, omul pornește spre dreptate.

    Sigur, nu contează că nu am nici frați nici surori. Oricum ăsta e un lucru nesemnificativ. Nici faptul că Varujan e un prenume armenesc destul de comun. Oricum, ăsta e un lucru puțin cunoscut. E ca și cum ai spune că toți ăia care se numesc Ion sunt frați. Oricum, și ăsta e un lucru minor. Ce, dacă m-ar fi chemat Vartan sau Aram ar fi fost mai bine? Nu. Că toți armenii ăștia au pus taxa prin reprezentantul lor de la Finanțe. Da’ dacă m-ar fi chemat Gheorghe? Tot nashpa era. Că am barbă ca ăla de la Finanțe… Dar hai să prespunem că Vosganian ar fi fost fratele meu. So what? Suntem persoane diferite. Ai să-i spui ceva, spune-i lui. De ce îmi spui mie?

    Aparent, fără nici o legătură, povestea asta îmi amintește de o altă poveste a cărei țintă am fost eu. În zilele în care am ras acciza pentru camere foto digitale mi-a fost dat să citesc cele mai mari tâmpenii despre mine. Prima, evident, era legată de faptul că mai mult ca sigur vând camere foto digitale. Asta era oarecum o reacție suficient de comună pentru a fi predictibilă. A doua categorie era de-a dreptul halucinantă. Un tip scria că fac lcrul ăsta pentru a-mi face campanie electorală! Eram la trei luni după alegeri…

    Reacțiile astea au ceva foarte interesant în comun. Mulți oameni pun în felul de a fi al celor din jur, propriul fel de a fi. Am auzit de nenumărate ori vecini înjurând pe-aia de la Guvern, Parlament, etc pentru halul în care ar fura, spunând în secunda următoare: “de ce n-am și eu bafta lor să fur ca ei” urmată de o înjurătură grozavă de mama lor de hoți. Ăla care-și dădea cu presupusul că am ras acciza pentru că aș avea nushce firmă de camere foto digtale, ar fi ras acciza fix din motivul ăsta. Cel cu campania electorală, fix de-aia ar fi făcut-o, dacă ar fi fost în locul meu. În treacăt fie spus, l-aș sfătui să facă lucruri de-astea nu la trei luni după alegeri ci cu trei luni înainte de alegeri. Dacă tot poate gândi atât de ticăls, măcar să gândească inteligent.

    În cazul fratelui meu inexistent, sunt sigur că nici unul dintre tații noștri nu a avut cum să intersecteze pe mama celuilalt, apare o chestie ceva mai profundă. E vorba de povestea cu luminișul de pădure. În care apare ca peronaj central vecinul, e drept, dar apare și un personaj colectiv despre care vroiam să vorbesc într-un post ceva mai încolo. E vorba de trib. Care acționează solidar. Frații se apără și se răzbună unul pe celălalt. În logica asta, dacă îl ataci pe unul, ai reușit să ataci tot tribul, să moară familia mea dacă nu e așa. În logica asta, comentariul e coerent, e din alt film și lucrul ăsta e foarte ok pentru că am avut material didactic de demontat și disecat într-o zi în care nu eram foarte hotărât despre ce ar fi mai bine să scriu: despre magnolii sau despreprincipiul celularizării? Iar ideea că dacă aș fi avut un frate care ar fi fost de înjurat în vreun fel, înjurarea lui se putea face înjurându-mă pe mine, îmi amintește de un alt fel de raportare la sine și la lumea din jur pe care am învâțat-o temeinic în primii ani de viață. De la ai mei, care la rândul lor au învățaț chestia astade la bunicii mei: fiecare om își trăiește propria lui viață.

    Și uite că tot despre libertate am scris și azi. Aia care nu are legătură cu nici un fel de revoluții și politichii. Pentru că e a mea. Și sper că și a ta, cititorule.

Axis Mundi

26/03/2008

    Am încercat de multe ori sentimentul ăsta ciudat că sunt tratat ca o oaie. Oaia e o ființă drăguță dealtfel, numai că nu simt că aș avea ceva în comun cu ea. Nu că m-aș simți cine știe ce lup, nici cu lupul nu mă identific deloc, doar că starea de oaie, oricăt de haioasă mi s-ar părea, nu reușesc să o asimilez. Între lup și oaie există, în fond, două diferențe majore și o asemănare izbitoare. Prima, evidentă și dincolo de orice discuție, stă în faptul că oaia e ierbivoră în timp ce lupul mănâncă oi. A doua, ceva mai subtilă stă în felul colaborativ de acțiune a lupului opus celui competitiv, dar paradoxal, imitativ de a fi al oii. Atât oaia cât și lupul nu pot însă supraviețui de unii singuri. De-aia trăiesc în haită sau în turmă. Și nici unii fără ceilalți nu pot. Chestiei ăsteia îi zice lanț trofic.

    Cel mai mult încerc sentimentul că sunt tratat ca o oaie în fața ușii rotative pe care orice hotel care se respectă o are în posesie. Sincer, nu am priceput niciodată rostul ușii ăleia. Le prefer pe cele care glisează automat când te apropii de ele. Ăsta e motivul pentru care simt nevoia să elogiez în treacăt lanțurile de benzinării care le-au încercat primele. Bănuiesc însă că ușa rotativă a marlor hoteluri le oferă multora sentimentul că sunt oarecum selecționați încă de la intrare. Ca oile la strungă, aș spune. Cred că dacă aș fi oaie și aș trăi în lumea lor competițională, strunga mi s-ar părea un lucru super. Pătrunzi de unul sigur, nu așa, ca la metrou, ești important, ți se recunoaște importanța încă din clipa în care ai ajuns acolo. Dincolo de ușa aia, lumea e cea a celor selecționați. Pentru că au reușit să pășească în ritmul corect, și-au sincronizat pașii cu rotația implacabilă a ușii, nici prea repede, nici prea încet, ușa aia e un fel de loc în care se produce deriva continentelor și uite că tu ești acolo, atât de aproape de axis mundi, ai depășit stadiul în care lăsai dâre ca melcii pe trotuarul fierbinte al orașului. Te-ai scos!

    Vezi, God, acum pricep eu de ce Copernic ăla o fi avut el mecanicist dreptate, da’ lumea tot geocentrică a rămas. Ba chiar, aș spune că a devenit topocentrică. Eu habar n-am ce planuri ai avut tu când te-ai apucat să ne programezi așa cum ne-ai programat, nu pricep nici de ce lași toate mutațiile astea să se întâmple în felul ăsta, dar nu pot să nu observ că lumea a devent topocentrică. Ba chiar, de când modelul cultural al oii s-a înfipt în unele din genele noastre, cred că lumea devine egocentrică. Adică imitativ de competitivă. Și-atunci, plantăm din loc în loc câte o ușă dintr-asta rotativă, punem de-un axis mundi adică pe unde pe unde apucăm, tragem câte-un ombelico del mondo în fel de fel de locuri monumentale, să aibe loc naibii deriva continentelor numai în jurul nostru și devenim unici. Ce mișto!

Luminișul de pădure și scara de bloc

20/03/2008

       Pare o alăturare ciudată. Pricina acestei alăturari este însă una foarte simplă: aşa s-au succedat lucrurile. Adică luminişul a fost înaintea scării de bloc. Adică a fost o vreme, demult, cu sute de ani în urmă, când oamenii nu reuşiseră să pună la pământ ceea ce se statornicise în sute de mii de ani de stabilitate bazată pe absenţa cu desăvârşire a politicii, adică pădurile. Noii veniţi, adică noi oamenii, considerau pe vremurile alea că pădurile chiar oferă anumite avantaje. Stau în calea crivăţului, de exemplu. Sau sunt pline de resurse, atât de pline încât e nevoie de foarte multe generaţii pentru a le seca. Aşa că, s-au aşezat pe unde era pădurea mai rară şi s-au pus temeinic pe scobit ce e prin jur. În alte părţi ale lumii a fost altfel. Unii dintre noi s-au aşezat pe malurile apelor de tot felul şi s-au pus pe ras ce mişuna prin ape, alţii s-au aşezat în câmpiile din jurul râurilor şi neavând nimic altceva de secătuit s-au apucat să secătuiască pământul însuşi, plantând pe-acolo tot ce li s-a părut că nu este otrăvitor. A fost ok. Ne-am înmulţit, am pus stăpânire pe tot ce mişcă, ne-am prins că lucrul ăsta nu se poate face decât  trăgând cu toţii cât de cât în aceeaşi direcţie. Restul e în cartea lui Adam Smith şi de-aia nu cred că e nevoie să scriu cine ştie ce pe tema asta.

    Stând în locuri diferite, ne-am dezvoltat diferit. Ăia care au prins rădăcini în spaţii deschise s-au înmulţit mai repede, s-au lăţit căt a fost nevoie prin spaţiile alea deschise ale lor, s-au legat unii de alţii prin drumuri, au început să îşi dea în cap unii altora, datul ăsta în cap făcându-i mai inventivi şi mai organizaţi. În luminiş, timpul a curs altfel. Mai încet. Nu prea avea chef nimeni să vină să îţi dea în cap, că nu avea mare lucru de căştigat din chestia asta. În plus, naiba ştia pe unde zaci. Pădurea a fost şi stavilă şi ascunziş. E drept, mai treceau câte unii pe lângă. În drum spre cetăţile bogate din câmpie. Şi dacă drumul e lung, apare povestea aia cu logistica şi asta e… Cu unii ne-am mai înţeles. Cu alţii a fost nashpa de tot. Până la capăt, nu a fost chiar aşa de rău, că după ce au trecut toate puhoaiele mânate de la spate de mongolii care nu mai puteau ataca la sud, acolo unde se înălţa acum Marele Zid, n-a mai trecut aproape nimeni. Adică n-am mai fost în drumul nimănui şi nici foarte cu dor de ducă peste alţii n-am fost. Aia cred eu a reprezentat un fel de epocă de aur. Toţi au câte una care îi face să viseze atunci când în prezent începe să fie nashpa.

    În oraşele mari, unde lumea stătea claie peste grămada, au început să apară tot felul de reguli care mai de care mai ciudate, folositoare însă până la un punct pentru că i-au ferit pe cei de acolo şi de pericolul imploziei şi de cel al exploziei. În luminiş nu a fost nevoie de aşa ceva. Regulile au fost simple, iar supapa de siguranţă era la fel de simplă. Când se umplea luminişul, ori mai rădeai ceva din pădure, ori unii mai curioşi din fire căutau alt luminiş unde apărea repede un cătun nou.

    Totuşi, supravieţuirea celor din oraşe, chiar dacă mai ameninţate de către semenii lor din alte oraşe a fost, de la un punct încolo, mai simplă. Greutăţile astea venite din faptul că în luminiş comunitatea era mai mică iar resursele mai puţin diverse, au făcut ca în viaţa omului să apară un personaj fără de care istoria ar fi fost foarte greu de construit: vecinul. În oraşele din spaţiile deschise, vecinul a fost ceva mai puţin important. Ba, uneori, chiar săcâitor, agresiv, oricum, mai puţin de luat în seamă decât alt personaj nou apărut: prietenul. Prietenul a avut şi o utilitate practică. Puteai merge cu el în campanii militare sau la vânătoare. Marile epopei ale lumii sunt pline de prietenii de-astea. Vecinătăţile nu prea apar în nici o epopee, pentru că cei din luminiş nu prea aveau timp de chestii de-astea.

    Lucrul ăsta cu vecinul şi cu prietenul, pare unul mărunt, dar eu cred că a fost fundamental pentru felul în care grupuri umane diferite au devenit foarte diferite. În epoca modernă a apărut şi un soi de combinaţie a lor: colegul. Personajele astea trei, îndrăznesc să afirm, au fost create şi au dus la adâncirea a trei feluri fundamental diferite de societăţi. Aş fi tentat să cred că aici diferenţele culturale alea de finisaj sunt mult mai puţin relevante în comparaţie cu diferenţele culturale determinate de accentul pus pe vecin, prieten sau coleg.

    Lucrurile astea ţin de felul în care alegem sau nu. Vecinul nu îl alegi aproape niciodată. În foarte puţinele cazuri, când vecinul este rezultatul unei alegeri, povestea cu afinităţile ţine cel mult o generaţie. Prietenul îl alegi aproape întotdeauna. Colegul este rezultatului unui hazard filtrat de o algere mai generală, de cele mai multe ori profesională. Cum lucrurile sunt atât de diferite, cred că felul în care punem accentul pe unul sau pe altul din aceste trei personaje ne defineşte în mod fundamental. Nu doar psihologic ci şi cultural. Nu doar ca indivizi ci şi ca societăţi.

    Nu am nici o calificare şi de-aia nu am nici o pretenţie că aş avea dreptate. Spun doar ce cred. Şi cred că în lumea asta sunt trei feluri fundamentale în care oamenii îşi construiesc legăturile cu ceilalţi. Ceea ce e interesant ţine de faptul că atitudea pe care o avem faţă de ceilalţi se cam transmite dintr-o generaţie în alta şi e destul de greu de rupt cu tradiţia. Asta face ca şi comunităţile de emigranţi să perpetueze un timp tipul de relaţionare umană cu care au venit de acasă. Nu spun că într-o societate există doar una dintre cele trei atitudini. Există toate trei, dar întotdeauna există una covârşitor majoritară.

    Cea mai simplă dintre cele trei atitudini de relaţionare e cea în care personajul central e prietenul. E simplă, pentru că reprezintă o chestiune de alegere. E rezultatul simultan al exprimării unei libertăţi şi a nevoii de a nu fi singur. Cei care se relaţionează în felul ăsta, o vor face aşa în orice tip social de relaţie umană. Fie că e vorba de partenerul de viaţă, fie că e vorba de copii sau de orice persoană apropiată, ei vor alege liber de fiecare dată. Iar dacă vor constata că alegerea lor a fost greşită, vor renunţa la fel de liber. Regulile pe care se le vor respecta ţin de o etică individuală şi uneori pot veni în coliziune directă cu morala sau cartea corporaţiei. Felul ăsta de a gândi îl găsim în legenda lui Ghilgameş, în Iliada, în atitudinea goţilor (cei care au reinventat libertatea în spaţiul european), în legendele celţilor, în poezia lui Walt Whitman, în micile oaze de libertate care sunt unii dintre semenii noştri.

    Colegul este invenţia culturii corporatiste şi a comunismului sovietic. Este prietenia organizată. Fie că se ocupă de ea cei de la resurse umane sau ăia de la cadre, se face în conformitate cu cartea corporaţiei sau cu codul eticii şi echităţii socialiste zi de zi sau  în team-building sau în serate cultural-artistice. Are nevoie de organizatori. Şi ca orice lucru organizat, vorba lui Panait Istrati, serveşte exclusiv organizatorilor. Oricum, ajunge să decidă în mare măsură felul în care îşi urmează cursul viaţa fiecărui membru al comunităţii constituite aşa. Are, evident rădăcini. Ele ţin de instituţionalizarea comunităţilor de credincioşi, de epoca industrializării, de structurile militare moderne, de formele corporatiste sau statale de globalizare. Nu e chiar atât de nashpa cum pare şi, în lumea în care trăim, are avantajele ei. Dă senzaţia unei oarecari egalităţi (pentru cei care simt nevoia să trăiască prin comparaţie cu alţii, e un lucru important), ajută la structurarea societăţilor şi proceselor economice aducând în final un plus de confort celor care acceptă regulile jocului, detensionează societăţile umane, le scoate oarecum din autarhie şi le dă sentimentul progresului continuu. E un anestezic bun, pentru cine simte nevoia de anestezice.

    Vecinul este expresia voinţei de a rămâne în autarhie. Este placa turnantă a trocului cu mici bunuri de uz imediat, cu nevoia de comunicare, cu nevoia de apărare. Societăţile în care vecinul este personajul central sunt societăţi defensive. Vecinul este certitudinea că Soarele va răsări şi mâine, că orice străin ar veni pe-aici îî vom face faţă, că regulile jocului de tipul “give me that old time religion and it’s good enough for me”, nu se vor schimba niciodată. Pentru că “it was good for our mothers” şi “it has saved our fathers”, nu? Vecinul este ca o poliţă de asigurare. Este foarte puţin important cine e vecinul. Ca lucrul ăsta să poată funcţiona, e foarte important ca oamenii să fie cât de cât asemănători. De aceea, societăţile bazate pe vecin au o morală riguroasă, un fel de etică a colectivităţii codată în timp în precepte morale şi instituţionalizată la nivel religios sau laic. Regulile astea fac ca fiecare roată dinţată din angrenaj să poată funcţiona împreună cu roata alăturată, indiferent care ar fi ea. Pentru a face posibil lucrul acesta, regulile trebuie să prevaleze oricărei manifestări individuale vizibile în contradicţie cu ele. Societăţile bazate pe vecin, trebuie să respingă de plano tot ce e diferit pentru a-şi asigura supravieţuirea.

    La noi, evoluţia s-a făcut în felul ăsta. Luminişul de pădure a creat vecinul, vecinul a creat regulile care ţin grupul social în funcţiune, trecerea la societatea agrară a trensformat cătunul din luminiş în satul de câmpie, comunismul l-a mutat, o dată cu industrializarea, la scara de bloc. Povestea cu seara cultural artistică, nu prea a ţinut. Colegul nu prea a apărut, din simplul motiv că a devenit, datorită locului de muncă pe viaţă acelaşi, un fel de vecin şi el. Comunismul a fost un experiment eşuat, chiar şi pentru cel mai cu vederi largi comunist. Nu a prea avut pe ce să se grefeze. Nici cultura corporatistă nu s-a impus cine ştie după aia. Sunt puţini cei care lucrează în corporaţii şi cu tot efortul de a-i ţine pe oameni, au n-au treabă, zi lumină la servici, tot un fel de vecin a devenit şi colegul de-acolo. Prietenul e rar şi de cele mai multe ori e confundat cu un vecin mai insistent. Nici nu ar avea cum să apara. Probabilitatea de a-l întâlni pe scară e destul de limitată, afară e străinul, eventual duşmanul. De-aia surogatul de prieten a primit şi un nume local distinct. Cel de tovarăş. Fără nici o legătură cu apelativul comunist. Prin import cultural, din zone în care relaţiile umane sunt de acelaşi fel, a apărut şi cel de frate. Tot un fel de prieten ales de întâmplare şi ăsta.

    Există şi un avantaj major al culturii de scară de bloc derivată din relaţiile de vecinătate. Societatea e foarte paşnică şi stabilă aşa. Şi, oarecum, pentru organizatori, mai uşor de condus. Nu pentru că pot impune ceva din voinţa lor ci pentru că ceea ce contează este lucrul lipsit de importanţă. Ceea ce înseamnă că în schimbul puterii nu trebuie să oferi aproape nimic. Cam ca la romani. Că suntem parte a lumii latine, nu?

Tenia de la parter

18/03/2008

    Pe madam Ionescu nu am disprețuit-o niciodată. De fapt, nu am disprețuit în viața mea pe nimeni. Cel puțin așa îmi place să cred. Spun asta, pentru că titlul pare cam nashpa și mă tem că voi fi înțeles greșit. Acum, nici nu pot spune că am pus-o pe vreun piedestal în Pantheonul meu imaginar, dar chiar nu am disprețuit-o niciodată. Nici n-am judecat-o în vreun fel. Poate doar ca pe un fenomen generalizabil care mi-a afectat oarecum sentimentul că pot fi lăsat în plata Domnului atunci când intru sau ies din bloc, salutând pe toată lumea care îmi taie drumul ca să fiu sigur că nu am ratat nici un vecin și nu o să îi pun pe ai mei în situația unei lungi conversații purtate în ușă despre impardonabila mea lipsă de bună-creștere. În realitate, atunci ca și acum, habar n-aveam cine sunt vecinii mei. De-aia salut și acum cu toată deferența tot ce prind prin vecinătatea scării pe care stau. E mai sigur așa.

    Madam Ionescu chiar a existat. Cred că o dată cineva i s-a adresat chiar cu “tanti Lenuța”, de unde deduc numele de Elena scris probabil cu cerneală neagră pe buletinul de identitate. Pentru un om lipsit de memorie ca mine, asta e chiar o performanță excepțională și dovedește că madam Ionescu a lăsat o mare brazdă pe un număr semnificativ de neuroni plasați staregic în zona stocării informațiilor de lungă durată. În afară de “Dallas” și de “Sclava Isaura” nu a mai apucat nimic cu iz de telenovelă. Presupun că ar fi renunțat însă la tot ce ar avea izul ăsta pentru una-două porții de realitate pură scoasă din tomberonul oricăreia din televiziunile de profil din ziua de azi.

    Îngrijorarea care m-a cuprins întâlnind-o a fost că tot ce știam despre evoluția omului din cărțile și planșele darwinist-dialectice puse pe pereții laboratorului de biologie din liceu, e greșit. Știu că voi spune lucruri pe care nu am cum să le dovedesc cu puțina mea minte, dar eu cred că la un moment dat o parte din noi a suferit o mutație majoră. Probabil că lucrul ăsta s-a petrecut la sfârșitul ultimei glaciațiuni, când Homo Sapiens Sapiens s-a mai așezat pe la casele lui și în iernile lungi în care nu prea avea cu ce să-și omoare timpul a început să tragă la greu cu ochiul către Homo Sapiens Sapiens-ul din imediata vecinătate. În timp s-a produs și mutația genetică și o parte din noi a început să traiască tot mai mult crâmpeie din viețile celorlalți. La un moment dat, chstia asta cred că s-a adăugat la procesul de sinteză a proteinelor și celulele lor au avut nevoie de o dublă hrană. Așa se face că unii dintre noi au rămas doar Homo Sapiens Sapiens în timp ce ceilalți au evoluat în entități superioare care, chiar dacă posedă același ADN, au capacitatea de a trăi mai multe vieți simultan.

    Un individ banal, eu de exemplu, e capabil să își traiască doar propria viața. Madam Ionescu a trait viețile tuturor vecinilor, a celor care îi vizitau mai des, și a celor care treceau prin fața blocului în mod regulat. Și încă simultan… Pentru asta, și-a folosit toate simțurile pe care un individ banal ca mine le are. Dar le-a folosit într-un mod superior, inaccesibil mie. Văzul de exemplu, îl folosea pentru a privi îndelung prin vizorul de la ușă, auzul, ca să știe când e nevoie să vină să privească prin vizor… Procesa toate datele astea cu o viteză pe care nici un individ ca mine nu o are și reușea să le stocheze într-un fel demn de invidiat, cu acces direct și imediat la orice detaliu.

    O să spuneți că sunt invidios. Ca orice personaj banal, conștient de mărunțenia propriei persoane. Și poate că puțin chiar sunt… Știu că n-am evoluat. De altfel, mă trag din strămoși care n-au evoluat la timp și uite ce au produs… În starea mea mizeră de individ mărunt, nu mă pot adapta. Și știu că tot ce nu se poate adapta e sortit extincției. Asta e… Am mai facut și pui vii, e drept că nu i-am hranit eu cu lapte, cel mult cu lapte praf, pe care i-am adus într-o lume în care nu se pot adapta. Ca să prelungesc agonia extincției speciei mele retardate. Dar am și eu o speranță, ca orice om. Poate că se va descoperi, o dată și o dată, un remediu și pentru asta.  Mă gândesc că Homo Sapiens Sapiens Cestoda, adică specia care a evoluat din noi, încearcă cu disperare să ne salveze de la extincție. Nu vrea să repete greșeala pe care am facut-o noi cu omul de Neanderthal.

    Și probabil că pentru asta ne putem combina genetic. Ca să stam împreună seara la televizor și să savurăm viețile care se perindă prin toate canalele, ca să ne adunăm în fața blocului vara și să tocăm îmreună extraordinarele și minunatele evenimente de peste zi ale cartierului, ca să ascultăm cu răsuflarea tăiată ce a mai văzut  prin vizorul ușii, care acum are cap de leu sau chipul unui păun, generația care i-a succedat lui madam Ionescu. Poate că așa, încetul cu încetul, va crește în noi, ăștia retardații, tenia care se hrănește cu viețile celorlalți. Poate că vom evolua și noi. Sau poate că nu…