Archive for the ‘Despre tehnologie’ Category

Imprimând a 3-a dimensiune (V)

30/03/2013

Ca multe dintre tehnologiile pe care le avem în jurul nostru, fabricația aditivă este astăzi mai cunoscută în zona casnică sau de hobby decât în cea a fabricației propriu-zise. Ceea ce nu înseamnă că că ea lipsește cu desăvârșire tocmai în domeniul în care și-a făcut botezul. Totuși, promisiunea că va fi în curând tehnologia de fabricație dominantă mai are de așteptat.

Principala piedică o constituie faptul că deocamdată imprimantele 3D industriale printează monomaterial. Sigur, lista de materiale cu care pot tipări este impresionantă, dar ele lucrează cu unul singur din listă în timpul unei sesiuni de imprimare. Cum tehnologia utilizabilă în industrie este cea de sinterizare selectivă (despre care am vorbit aici), materiale cu puncte de topire diferite nu pot fi deocamdată imprimate într-o singură trecere. Dezavantajul imprimării nesimultane a componentelor unui obiect multimaterial sunt clare: este necesară postprocesarea componentelor și asamblarea lor. Lucrul acesta face ca marele avantaj legat de costuri și de timp să se reducă semnificativ. Același lucru se întâmplă și în cazul printării obiectelor monomaterial care necesită postprocesare (de exemplu tratamente termice speciale). Partea tristă a acestei probleme o constituie faptul că principalii producători de imprimante 3D se mulțumesc cu cererea din ce în ce mai mare existentă în mass-market și au redus simțitor investițiile în cercetare. Este unul dintre exemplele tipice ale efectului listării la bursă asupra felului în care se dezvoltă o companie. Unii dintre producători încearcă să mențină trendul cu paliative.

Este cazul acestei imprimante de foarte bună calitate a lui Objet care este publicitată ca fiind revoluționară în imprimarea multimaterial. În realitate, ea imprimă utilizând materiale plastice cu puncte de topire apropiate.

Sigur, atunci când vorbim de tipărire prin fotopolimerizare sau prin extruziune, problema imprimării multimaterial este mult mai simplă. Dar prin fotopolimerizare sau extruziune nu se poate tipări cu multe dintre materialele utilizate azi în fabricația aditivă, de exemplu nu se poate tipări cu metal.

A doua problemă o constituie volumul. Aici, producătorii au făcut progrese semnificative, cum este această imprimantă de la ExOne care, în exemplul de mai jos tipărește utilizând granule de nisip.

Astăzi imprimantele industriale care pot produce obiecte într-un spațiu de printare de un metru cub, nu mai reprezintă o problemă. A apărut și varianta imprimantelor cu imprimare continuă, ceea ce face ca una dintre dimensiuni să fie teoretic oricât de mare.

A treia problemă o constituie rezoluția. Cum fabricația aditivă a pătruns din ce în ce mai mult în zona în care procedeele clasice de fabricație nu fac față complexității proiectului, creșterea rezoluției este un aspect care va rămâne critic mult timp de acum înainte. Sigur, imprimantele 3D permit rezoluții foarte bune. Dar aceste rezoluții costă. Deocamdată, utilizarea lor industrială pentru mecanisme din zona high-end, nu a ridicat foarte mult problema costurilor. În filmul de mai jos vedem un radiator din aluminiu printat pentru o mașină de formula 1. Este un obiect imposibil de realizat prin metodele clasice de fabricație. Când vorbim de formula 1, prețul său este un element secundar. S-ar putea însă ca un asemenea radiator să devină foarte interesant pentru industria automotivă de masă. În acel moment, prețul trebuie să scadă.

Și totuși

Cu toate aceste probleme, imprimantele 3D își fac loc, încetul cu încetul în lumea fabricației mari. Au pătrund demult în industria bijuteriilor, a jucăriilor și în cea alimentară. Voi vorbi într-un articol viitor despre aceste aplicații. De câțiva ani, imprimantele 3D încep să fie utilizate în domenii industriale de vârf cum ar fi industria aeronautică și cea automotivă. Atât gigantul american General Electric Aviation cât și European Aeronautic Defense and Space Company au început de ani buni asimilarea 3D printerelor în liniile de producție. Eurofighter Typhoon, model militar produs de către EADS are deja multe componente nestructurale produse cu imprimante 3D. GE Aviation a anunțat un lot de 4000 de motoare cu reacție pentru avioane mici produse cu ajutorul 3D printerelor anul acesta. EADS vorbește de un concept nou de avion de linie pe care intenționează să îl realizeze cu ajutorul unui 3D printer gigant. Conceptul arată foarte bine și merită să îl pun aici:

Numai că un asemenea 3D printer nu există încă. Sigur, el poate fi produs, dar nici o comandă pentru așa ceva nu a fost lansată de către EADS. Până atunci, gigantul european produce cu 3D printere… biciclete! Ca cea din fotografia de mai jos:

110304_EADS_ALM_Airbike_490_318

Sau suporți de aripă pentru Airbus, ca cel de mai jos:

Airbus wing brackets

În industria de automobile, 3D printerele au pătruns de ani buni în mai tot ce înseamnă componentele de plastic. Probabil că și în mașina pe care o conduceți există părți printate, mai ales în zona bordului. Începe însă să se vorbească serios despre printarea întregii caroserii. Iar atunci când lucrul acesta vine de la un designer, Jim Kor, care mai are și idei ecologiste, caroseria va fi absolut neconvențională și foarte ușoară. Kor a propus împreună cu Stratasys un concept nou de caroserie al cărei prototip îl puteți vedea aici:

și a promis că în acest an automobilul realizat astfel va avea 550 Kg și va parcurge distanța dintre San Francisco și New York consumând doar 38 de litri de benzină. Kor a declarat că a adoptat varianta imprimării caroseriei și a unei mari părți a automobilului, deoarece fabricația tradițională nu avea cum să îl realizeze.

Deocamdată, în domeniul fabricației mari, aici suntem. Imprimantele 3D au pătruns acolo unde fabricația tradițională era fie mai scumpă, fie nu reușea să producă obiectele pe care imprimantele 3D le pot produce. Probabil că în cel mult cinci ani de acum înainte vom avea primele imprimante multimaterial care vor putea să imprime, de exemplu, metal și plastic în aceeași trecere. Din acel moment, fabricația aditivă va începe să schimbe radical lumea în care trăim. Vom vedea cum fabricația se duce din ce în ce mai mult în retail, vom vedea cum lanțul care leagă acum fabrica tradițională de locul în care bunul este vândut către cumpărătorul final se va scurta an după an, vom vedea noi meserii apărând și probleme sociale uriașe în țările care sunt azi producătorii planetei. Toate acestea se vor petrece repede. Foarte repede. De la un an la altul. Dar despre toate aceste voi vorbi într-un articol viitor.

Imprimând a 3-a dimensiune (IV)

09/02/2013

Despre aplicațiile fabricației aditive în construcții s-a vorbit destul de puțin. Domeniul este relativ nou și încă nu s-a realizat prima construcție care să aducă acest fel de a fabrica în atenția unui număr mai mare de oameni. M-am hotărât să scriu despre cum se pot construi case cu 3D printere după ce am citit mai mult despre materialele noi de construcții care pot fi folosite pentru așa ceva și după ce am am citit interviul dat de arhitectul olandez Janjaap Ruijssenaars, cel care și-a propus să construiască o casă care se sprijină pe o bandă Möbius. Adică o casă care poate fi parcursă la infinit fără să fie nevoie să te întorci din drum. Cred că nu este o întâmplare faptul că Escher era și el olandez.

Idea utilizării fabricației aditive în construcții este a profesorului Behrokh Khoshnevis de la University of Southern California. Ea se bazează, ca tot ce înseamnă fabricație aditivă pe construirea strat cu strat a unui obiect. Spre deosebire de 3D printere (care seamănă mai degrabă cu imprimantele laser sau cele cu jet de cerneală), dispozitivul imaginat de Khoshnevis seamănă mai degrabă cu un plotter, adică lucrează vectorial. În filmul de mai jos, puteți vedea cum funcționează un asemenea plotter 3D pentru construcții, utilizând ca materie primă beton.

Materialul pe care Ruijssenaars intenționează să îl utilizeze este invenția lui Enrico Dini, ca și D-Shape, dispozitivul cu ajutorul căruia Ruijssenaars va tipări casa sa în formă de bandă Möbius. D-Shape folosește pentru tipărire nisip. Sigur, nu nisip pur și simplu ci un material bazat pe nisip. Îl puteți vedea aici la lucru, pe vremea în care era doar un prototip. Spre deosebire de plotterul lui Khoshnevis, printerul lui Dini este foarte asemănător cu imprimantele 3D cu extruziune utilizate în 3D home și hobby printing.

Materialul este mai rezistent ca betonul armat, poate fi modelat oricum și poate tipări totul foarte repede și cu costuri mai mici. Și, mai ales, realizând lucruri pe care nimeni nu îndrăznea să și le imagineze până acum. Pentru arhitecți, limita lucrurilor ce pot fi construite s-a dus departe de tot, acolo unde încă gravitația mai poate pune opreliști. Pentru matematicieni, fizicieni, chimiști și ingineri s-a deschis o nouă direcție de studiu, cea a materialelor noi de construcții și a structurilor complexe.

Arhitecții și artiștii au luat foarte în serios această metodă de a construi. La MIT, arta și cercetarea tehnologică fac ca lucruri nemaivăzute să înceapă să intre în cotidian. Sunt lucruri despre care vorbește, fondatoarea grupului MATERIALECOLOGY în cadrul MIT Media Lab, Neri Oxman. Există câteva interviuri și filme în Internet cu această artistă pe care o consider o mare vizionară. Merită să le citiți și să le vedeți pe toate. Iat-o aici vorbind despre tipărirea obiectelor arhitectonice:

Imprimând a 3-a dimensiune (III)

02/02/2013

La mijlocul anilor 90, tehnologiile de fabricație aditivă au început să fie folosite, din ce în ce mai mult, în medicină. Faptul că utilizând aceste tehnologii pot fi realizate obiecte personalizate a atras atenția medicilor de la bun început. În acest moment există două mari direcții în care 3D printerele încep să își manifeste supremația: realizarea protezelor și medicina regenerativă. Dacă atunci când vorbim de proteze tehnologiile sunt cele clasice, adică fotopolimerizare, sinterizare sau extruziune, atunci când vorbim de medicina regenerativă, printarea se face nu cu substanțe sintetice ci cu celule umane.

Principiul este același ca cel din cazul imprimatelor de obiecte, fie că vorbim despre imprimarea unir țesuturi, fie că vorbim despre imprimarea unor organe. Adică este vorba despre modelare 3D și imprimare strat cu strat. O expunere comprehensivă a ideilor legate de imprimarea 3D a organelor umane, făcută de către Anthony Atala la TED o puteți găsi aici:

În film se vorbește despre un transplant reușit de vezică urinară imprimată 3D în anul 2001. Dar tot în film se vorbește despre dificultățile întâmpinate în încercarea imprimării unui rinichi. Când vorbim despre structuri biologice complexe, una dintre cele mai dificile probleme este cea a vascularizării, adică a hrănirii unui număr de celule dispuse într-un mod complicat și îndeplinind funții din cele mai diverse. Aici intervine una dintre direcțiile cu cea mai complexă cercetare din domeniul tipăririi 3D. Este vorba despre tipărirea microstructurilor. Un mare pas înainte a fost realizat cu un an în urmă la Biochemical Nanotechnology Laboratory din San Diego unde profesorul Saochen Chen a reușit să tipărească 3D structuri vasculare capilare sintetice utilizând un procedeu avansat de fotopolimerizare.

Vascular 3D printed structure

În colțul din dreapta sus se observă scara la care este realizată imaginea. Banda reprezintă adică jumătate de milimetru iar întreaga imagine ar avea cam 3 milimetri. Despre realizările laboratorului din San Diego voi mai vorbi într-un post viitor când mă voi referi la materiale sintetice construite din structuri nanometrice.

Tot în film s-a vorbit despre un printer de țesuturi umane realizat experimental la Wake Forest University. Există experimente de printare a valvelor inimii și ale cartilagiilor la Cornell University. Sigur, va mai trece oarece timp până când acest nou tip de piese de schimb vor ieși din zona experimentală și vor intra în zona aplicațiilor medicale curente. Dar există suficient de multe rezultate care au depășit faza experimentelor de laborator. Au apărut primele 3D printere biologice de serie, cum ar fi cel din imagine produs de către Organovo

Organovo bioprinter

și companii care comercializează deja servicii de printare de organe sau piese de schimb mai puțin complexe din celule prelevate de la pacient, cum ar fi Tengion.

În domeniul protezelor, imprimatele 3D sun la ele acasă. Se imprimă 3D proteze dentare, dinți de porțelan, structuri osoase iar, în ultimul timp există o direcție importantă de cercetare în zona reconstrucției vertebrelor.

Medicina este un domeniu despre care nu știu aproape nimic. Dar mi se pare extraordinar faptul că putem transforma biții nu doar în obiecte solide ci le putem da și viață. Am să închei acest post legat de imprimarea 3D în medicina regenerativă tot cu un film în care Anthony Atala vorbește despre drumul făcut până acum în medicina regenerativă și despre ce crede el că va urma.

Imprimând a 3-a dimensiune (II)

13/01/2013

Ca orice lucru folositor, fabricația aditivă s-a dezvoltat foarte repede. Dacă primele aplicații au fost în zona realizării rapide a prototipurilor, ultimii ani au adus primele produse fabricate în serie. Este drept, vorbim de serii mici, adică de serii de până la 10000 de exemplare tipărite, adică vorbim de zona în care 3D printerele produc mai ieftin decât fabricația tradițională. Acesta este motivul pentru care fabricația aditivă s-a instalat confortabil în industria aeronautică, în industria auto în domeniul bijuteriilor și în cel a accesoriilor personalizate. Cred că voi vorbi despre aplicațiile industriale într-un post ulterior. Oricât de importante sunt ele, sunt convins că vă voi atrage mai mult către acest domeniu vorbind azi despre lucruri mult mai accesibile unui hoobyst. Pentru că în ultimii ani, fabricația aditivă câștigă teren serios în zona casnică și de hobby.

Cu un 3D printer de hobby se pot face multe lucruri interesante. De la jucării, la orice mică sau mare invenție care poate fi folositoare sau nu. Site-urile care comercializează 3D printere, comercializează și blueprint-uri. Aici însă este bine să fiți atenți. Multe dintre blueprint-urile comercializate nu pot fi tipărite cu imprimanta respectivă. De exemplu, o imprimantă cu un singur extruder nu va tipări niciodată un obiect cu părți mobile. În plus, calitatea obiectelor tipărite este direct proporțională cu prețul imprimantei. Iar o imprimantă semi-profesională începe de la 5000$, în timp ce una profesională începe de la 35000$ și poate ajunge la 1000000$. Există și aici alternative. Puteți crea blueprintul pe calculatorul dumneavoastră și imprima obiectul pe o imprimantă de hobby și, dacă rezultatul este cel așteptat și obiectul merită o printare pe o imprimantă profesională, puteți  folosi un serviciu de printare profesional. Un exemplu de pionieri în acest business (pe care îl vom vedea înflorind în mall-uri în câțiva ani) este prezentat de The Economist și este al lui Shapeways:

Și nu este singura soluție pentru printări 3D profesionale. Am făcut un mic tabel cu câțiva furnizori de servicii de printare 3D și, fără a avea pretenția că este exhaustiv, iată-l:

Serviciul Site Material
 3d printing services www.3dcreationlab.co.uk Plastic
3dproparts www.3dproparts.com Plastic, metal
Digital Forming www.digitalforming.com Plastic, metal
 ExOne_logo www.exone.com Nisip, metal, sticlă
 i.materialise i.materialise.com Plastic, rășini, oțel, bronz, argint, aur, titan, ceramică
 Inition www.inition.co.uk Plastic
 fluid-forms www.fluid-forms.com Plastic, argint, aur, ceramică
 freedomofcreation www.freedomofcreation.com Plastic
 Impression-3D www.impression-3d.com Plastic, metal
 ponoko www.ponoko.com Plastic
 moddler www.moddler.com Plastic
 OffloadLogo www.offloadstudios.com Plastic
 partsnap-logo1-300x72 www.partsnap.com Plastic, metal
 protocube www.protocube.com Plastic
 quickforge_logo www.quickforge.co.uk Plastic, metal
 redeye eu.redeyeondemand.com Plastic
 Sculpteo www.sculpteo.com Plastic, rășini, argint, ceramică
 shapeways www.shapeways.com Plastic, oțel, argint, ceramică
 sherpa www.sherpa-design.com Plastic
 Spot Design www.spotdesign.ro Plastic
 Stephanie Wood design www.stephaniewooddesign.co.uk Plastic, metal
 within lab www.within-lab.com Plastic, metal
 zoomrp www.zoomrp.com Plastic

În lumea imprimantelor 3D, s-a petrecut, în ultimii ani un fenomen similar cu cel de la sfârșitul anilor 70 din lumea calculatoarelor. Adică au apărut imprimante 3D de uz personal și kit-uri do it yourself. Este suficient să dați o căutare pe Google pentru a vedea numărul foarte mare de proiecte, kit-uri sau imprimante produse de companii consacrate în domeniu și destinate publicului larg. În lumea kit-urilor, dispozitivele apar și dispar, la fel cum apar și dispar speranțele celor care le realizează. Totuși, prețul mic, de obicei sub 500$, și materialele ieftine folosite, le pot recomanda pentru cei care vor să își facă un hobby din aceasta. Iată un exemplu de kit, deloc rău gândit aflat într-o asemenea situație și 3D printerul care poate fi construit acasă cu piesele din el:Tehnologia accesibilă din ce în ce mai mult oamenilor interesați de imprimarea 3D ca hobby este dea de imprimare prin extruziune (vezi postul anterior). Pe tehnologia asta se fundamentează o serie mare de dispozitive, de la kit-uri do it yourself la dispozitive gata asamblate, cu prețuri între 500 și 2000 de dolari. Pentru aceste printere, care crează obiecte numai din plastic, un kilogram de consumabil costă până în 50 de dolari. Ce putem face cu ele? Cam tot ce ne dă prin cap și se poate materializa într-un obiect de plastic. Cu o singură condiție: să fim în stare să modelăm 3D folosind un program de calculator obiectul respectiv. Democratizarea s-a petrecut și aici. Există o gamă mare de programe gratuite pentru amatori și cred că este suficient să meționez aici binecunoscutul Google Sketchup, Autodesk 123d de la creatorii celebrului Autocad sau Blender, un program open source excepțional, pentru cei care vor un soft ceva mai avansat de modelare 3D. Odată modelarea obiectului realizată, iar în cazul obiectelor mai complexe realizată și simularea funcționalităților (pentru simulare sunt însă necesare programe CAD ceva mai avansate) obiectul poate fi imprimat, exact cum este imprimată o coală de hârtie, cu condiția ca la capătul cablului care pleacă din calculator să se găsească o imprimantă 3D.

În lumea kiturilor pentru imprimante 3D, lucrurile sunt încă destul de instabile. Producătorii apar și dispar, foarte putini dintre ei reușind să reziste competiției marilor producători. Aceștia, au sesizat apariția unei piețe de uz casnic și hobby și au început să producă, alături de dispozitive industriale și imprimante pentru acestă piața. Totuși, lumea producătorilor de imprimante 3D în serii mici nu se lasă nici ea bătută. Un exemplu îl reprezintă kitul de mai jos, prezentat de către producătorul său ca fiind  primul kit pentru o imprimantă 3D portabilă.

portabee_a-320x320

Producătorul este Portabee, o companie mică din Singapore care propune o imprimantă 3D cu un extruder la un preț sub 500$. La celălalt pol se găsesc kiturile produse de marii producători cum ar fi RapMan a lui 3D Systems.

bits_from_bytes_rapman_32_350

Aici avem de a face cu un kit upgradabil care pleacă de la varianta cu un extruder și ajunge la varianta cu trei extrudere. Ceea ce înseamnă că poate imprima obiecte de plastic cu părți mobile (de la două extrudere în sus) sau obiecte cu două sau trei culori. Sigur, prețul nu mai este la fel de atractiv, el variind între 1000 și 1800 de dolari.

Lumea imprimantelor 3D de uz casnic sau hobby asamblate este și ea foarte diversificată. Probabil că imprimanta cea mai ușor de utilizat este Cube 3D tot de la 3D Systems, o imprimantă cu un extruder la 1400$.

Cube 3D

sau mult mai cunoscutul Replicator de la Makerbot

Replicator

Sigur, tot ce am prezentat aici este o foarte succintă privire în jungla dispozitivelor de uz casnic sau hobby. Urmărind linkurile pe care le-am dat, puteți vedea ce se poate imprima cu o asemenea imprimantă sau ce se poate proiecta și trimite spre imprimare unui furnizor de servicii de acest gen. Acest post nu are nicidecum pretenția unui studiu sau a unei prezentări exhaustive. Este, mai degrabă un îndemn să căutați în Google sau ce motor de căutare preferați, în ce limbă preferați, informații despre felul în care vă puteți folosi creativitatea pentru a produce acasă obiecte frumoase sau utile. Sau și una și alta.

Imprimând a 3-a dimensiune (I)

10/01/2013

Cu mulți ani în urmă, vorbind la o conferință a WIPO despre nevoia protejării blueprint-urilor, am fost surprins de numărul foarte mic al celor din audiență care auziseră despre tehnologiile de imprimare 3D. Practic, în afară de delegațiile Japoniei și Statelor Unite nu a existat nici o reacție. Pentru europeni, în pofida faptului ca în Germania apăruseră deja producători de materii prime și echipamente, totul părea să fie SF pur.  Am înțeles atunci că sunt lucruri despre care nu venise vremea să vorbesc. Când am spus că miracolul chinezesc este din categoria miracolelor programate și că nu va dura mult, la tehnologiile de fabricație aditivă m-am gândit. Eram într-o emisiune tv,  unul dintre colegii de platou a făcut clasicul mișto dâmbovițean, în pauza publicitară i-am spus despre ce e vorba, a urmat un alt clasic mișto dâmbovițean și emisiunea (un fel de tabloid cu ifos de chestie mai deșteaptă) și-a văzut de cursul ei tabloidal. Am mai încercat să vorbesc despre asta de câteva ori, dar reacția unanimă a fost că bat câmpii.

Lucrurile au luat însă o întorsătură importantă pentru mine în momentul în care, stând de vorbă cu un prieten fizician și armean pe deasupra, am aflat că în România există cercetare serioasă în domeniu. Despre care nu vorbește nimeni, evident. Din acest moment, cred că este o datorie să vorbesc despre fabricația aditivă. Pentru că ea poate însemna reindustrializarea făcută cu cap a României. Mi-am luat inima în dinți și am ținut o serie de conferințe în universități (la Politehnică, la Matematică și la ASE). Apoi, după ce am prins oarece curaj, am inclus ideile acestea în oferta mea electorală. Pe site-ul meu electoral, adică aici, am creionat un proiect pe care intenționez să îl tratez cu aceeași seriozitate ca proiectul pentru industria de IT&C.

Ce înseamnă fabricația aditivă?

Termenul a apărut în anii 90 și este puternic promovat de vectori de opinie majori, cum ar fi The Economist. Fabricația aditivă presupune producerea unui obiect prin aglutinarea unui număr de particule de material. Să ne imaginăm că secționăm un obiect în straturi plane paralele. Dacă la nivelul fiecărei secțiuni aglutinăm particulele corespunzător amprentei obiectului în secțiunea respectivă și dacă straturile în care secționăm obiectul sunt suficient de subțiri, vom genera prin aglutinări strat peste strat obiectul însuși. Modalitățile concrete în care se realizează aglutinarea fac obiectul tehnologiilor de imprimare 3D și despre ele vom vorbi ceva mai încolo. Deocamdată, este bine să reținem că fabricația aditivă este un procedeu de fabricare a obiectelor prin creșterea lor secțiune peste secțiune. Acest procedeu permite realizarea întregului obiect, cu părți statice și mobile, gata asamblat, într-o singură sesiune de tipărire. De asemenea, spre deosebire de fabricația clasică, procedeul de fabricație aditivă utilizează mult mai puțin material pentru a produce un obiect. În fabricația clasică, cioplim în materie, în fabricația aditivă aglutinăm particule de materie și ce nu a fost utilizat în timpul unei sesiuni de fabricație poate fi reutilizat.

Materialele care pot fi utilizate în fabricația aditivă sunt nenumărate tipuri de polimeri, metale (aluminiu, oțel, titan, bronz argint, aur), ceramică, cuarț și un număr mare de materiale compozite. Deocamdată, imprimantele 3D pentru fabricația de obiecte sunt monomaterial. Adică pot realiza obiecte dintr-un singur material. În cazul plasticului, unele imprimante sunt deja color.

Puțină istorie și tehnologie

Tehnologiile de imprimare 3D au apărut cu peste 30 de ani în urmă. Prima idee i se datorează lui Ross Housholder care a obținut în 1979 un brevet pentru turnarea materialului în straturi succesive, acesta fiind prima tehnologie de tipărire 3D. Housholder nu și-a fructificat patentul și acest fapt a întârziat apariția domeniului cu câțiva ani. A urmat brevetul lui Charles Hull, având ca dată de pioritate 8 August 1984 și care se refereala stereolitografie. Practic data de 8 Aust 1984 poate fi considerată data de naștere a fabricației aditive. Charles Hull a înființat compania 3D Systems, companie care este astăzi una dintre cele mai importante în domeniu.

Stereolitografia este una dintre cele trei tehnologii majore existente astăzi în domeniul imprimării 3D. Pentru a o ilustra, voi prezenta două variante tehnologice ale ei si anume, fotopolimerizarea cu unfoton și fotopolimerizarea cudoi fotoni. Fotopolimerii sunt polimeri care își modifică proprietățile în momentul în care sunt iluminați în anumite frecvențe, intensitatea radiației luminoase fiind suficient de mare pentru a permite modificarea proprietăților respective. În tehnologiile de imprimare 3D este folosit un amestec fluid compus din trei tipuri de substanțe: oligomeri (adică macromolecule care dau în final caracteristicile fizice ale obiectului printat), monomeri (utilizați pentru a fluidiza amestecul, destul de vâscos datorită prezenței oligomerilor) și inițiatori (fotopolimeri care, în momentul în care sunt iluminați în frecvențele și cu intensitatea corectă, produc local o reacție care leagă oligomerii solidificând o mică porțiune din fluidul utilizat pentru producerea obiectului). Schema unui 3D printer care utilizează fotopolimerizarea cu un foton este prezentată mai jos:

1PP

Obiectul este creat pe unsuport care se scufundă după fiecare strat printat în soluția fotopolimerică. Stratul cel mai de sus este stratul ce urmează a fi imprimat. La început, el reprezintă o peliculă de lichid fotopolimeric. Asupra cestei pelicule acționăm cu o rază laser în frecvențacare face fotopolimerii să reacționeze și cu intensitatea necesară declanșării reacției. Utilizănd fie un sistem cu două axe care permite deplasarea laserului, fie o oglindă mobilă, raza laser este direcționtă în așa fel încât să urmeze zonele de imprimare ale secțiunii curente a obiectului de tipărit. Acestea se solidifică, suportul este scufundat încă puțin pentru a permite imprimarea secțiunii următoare și procedeul se repetă până la finalizarea obiectului.

Un al doilea procedeu de fotopolimerizare îl reprezintă cel în care obiectul este realizat în interiorul soluției fotopolimerice fără a fi necesară scufundarea sa strat după strat. Acest procedeu, numit fotopolimerizare cu doi fotoni este prezentat în diagrama de mai jos:

2PP

În acest caz, fotopolimerizarea este realizată acolo unde raza laser are intensitate maximă. Adică în focar. Ceea ce se face pentru a imprima constă în modificarea poziției focarului strat strat si mișcarea capului de imprimare printr-un sistem de deplasare cu două axe. Este un procedeu care permite rezoluții foarte bune și aceeși rezoluție în cele trei direcții spațiale.

În anul 1989, Scott Crump depunea o cerere de brevet pentru o thehnologie de creeare a obiectelor 3D diferită de fotopolimerizare. Aceasta presupune extrudarea unui material și este foarte asemănătoare cu cea utilizată de imprimantele cu jet de cerneală. O schemă a uni dispozitiv de printare prin extruziune este cea de mai jos:

FDM

Plasticul topit este pulverizat pe suprafața pe care se tipărește secțiunea curentă exact în felul în care cerneala este pulverizată în cazul imprimantelor cu jet de cerneală. Folosind două extrudere, se pot realiza obiecte cu părți mobile gata asamblate. Al doilea extruder pulverizează un material de suport care poate fi ulterior dizolvat, el fiind util în faza de generare a obiectului. Crump a înființat compania Stratasys.

Al treilea procedeu, care se adresează unei game foarte large de materiale și care permite realizarea de obiecte cu părți fixe și mobile gata asamblate, este sinterizarea selectivă utilizând fie o sursă laser de putere, fie un tun cu electroni. Tehnologia a fost brevetată de către Carl Deckard în anul 1989. Principiul pe care se fundamentează metoda constă în topirea controlată și aglutinarea unui număr de particule din materialul din care se dorește realizarea obiectului 3D. Aceasta se realizează în straturi succesive corespunzătoare secțiunilor subțiri ale obiectului. În diagrama de mai jos, prezint un dispozitiv tipic pentru sinterizarea selectivă.

SLS

Dispozitivul este compus din trei camere distincte, două dintre ele fiind camere de alimentare cu material iar cea din centru fiind camera în care se realizează obiectul 3D. Materialul este prezent ca o pulbere de granule având dimensiuni între 50 și 100 de microni. Pentru a alimenta dispozitivul, într-una dintre camerele de alimentare este ridicată platforma pe care stă pulberea cu 100 de microni. Pulberea este apoi împinsă spre camera centrală cu ajutorul uni cilindru care asigură depunerea ei într-un strat subțire și uniform. Urmează faza de sinterizare, fază în care particulele de material sunt aglutinate realizându-se stratul subțire corespunzător secțiunii curente care este tipărită. Suportul obiectului creat în camera centrală este coborât apoi pentru a pregăti imprimarea următorului strat. Când imprimarea este finalizată, obiectul este scos din camera de printare, pulberea rămasă pe obiect este înlăturată, iar cea rămasă în urma imprimării în camera centrală poate fi refolosită.

Acestea sunt principalele trei procedee de imprimare 3D, așa cum au apărut în istorie. Termenul de 3D printer a fost pentru prima dată utilizat în anul 1995 de către Jim Bredt și Tim Anderson, doi studenți la MIT care au realizat un dispozitiv de imprimare 3D modificând o imprimantă cu jet de cerneală și inventând o tehnologie care imprimă prin extruziune de material pe un pat de pulbere. Cei doi au brevetat invenția și au înființat prestigioasa companie Z Corporation, astăzi parte a 3D Systems.

În ultimii ani, domeniul fabricației aditive a crescut rapid și s-a diversificat. Au apărut nenumărate aplicații în industrie, medicină, în zona alimentară, în construcții și în hobby. Au apărut și s-a diversificat modele noi de business, imposibil de imaginat fără 3D printere. Fabricația tradițională începe să fie serios amenințată de fabricația aditivă. Proprietatea intelectuală în domeniul industrial începe să fie un bun tranzacționabil mai degrabă în felul celei din industria muzicală. Iar în curând, conducătorii statelor vor trebui să rezolve problemele sociale ce vor apărea în urma acestei a treia revoluții industriale.

Dar despre toate acestea voi vorbi într-un șir de postări ulterioare.

Manual de UE

21/01/2009

    Scriu postul ăsta pentru că m-am săturat să tot văd citate din mine scrise din amintirile trunchiate, morphate și adăugite ale tuturor ziariștilor care mă sună cu fel de fel de prilejuri. Are loc în blog-ul meu. Că e, în esență, tot despre libertate. Ieri (să mai zică cineva ceva despre ziua de Marți) a intrat în vigoare încă o chestie din șirul de lucruri inutile inventate de birocrația europeană. E vorba despre legea cu retenția datelor de trafic. Directivă. Absolut inutilă și cu oarece costuri (adică bani aruncați pe geam). Pe lângă inutilitatea evidentă, legea cu pricina a mai dat naștere și unui lung cortegiu de texte cu conspirații făcute prin gradinițe de conspiratori parașutați din școala generală de alături.

    De la bun început am fost împotriva adoptării unei asemenea aiureli. Ideea ar fi că ajută la prinderea a nushce răufăcători, și cred că da, cu condiția ca răufăcătorii respectivi să fie îngrozitor de proști și absolut analfabeți. Am să scriu în postul ăsta de ce o consider o aiureală (din păcate, repet, pe bani), dar după ce fac puțină istorie. Directiva e de câțiva ani. Eu am ținut în Comisie legea de aprobare a ordonanței dată de Guvern pentru transpunerea ei în legislația românească vreo doi ani. Am luat stegulețul galben, mi-am zis că mai e până la cel roșu și poate că vor ține cont de faptul că propria lor Curte Europeană pentru Drepturile Omului o consideră nashpa de tot, da’ uite că n-au ținut cont de asta și ne-au ridicat și stegulețul ăla roșu (nu mi-a plăcut niciodată cine știe ce culoarea asta) și a trebuit să-i dau drumul spre plen. Nu însă oricum. Adică, i-am dat drumul cu amendamente care, fără a putea fi atacate de Comisia Europeană, atenuau la maximum efectele ei.

Nu am putut amenda ce era absolut obligatoriu. Adica ce se reține. Nu cine știe ce, dar totuși neplăcut pentru fiecare dintre noi și costisitor pentru operatorii de comunicații. Ok, pentru facturare ei rețin oricum datele astea, adică: numărul apelant, numărul apelat, momentul inițierii apelului și durata acestuia. La asta se adăugă și informația legată de celula în care se găsește apelantul. Lucrurile astea a trebuit să le transpunem așa cum apar în directivă. Am făcut însă câteva lucruri care diminuează riscul buznei peste viața privată a fiecăruia dintre noi. Adică am spus în clar că accesul la informațiile respective poate fi realizat doar pe baza unui mandat emis de un judecător și că orice alt fel de accesare a lor este ilegal. Am exonerat toate numerele prepaid și an dat ca durată maximă de retenție minimul cerut în directivă, adică 6 luni (directiva cerea între 6 și 18 luni). Și am mai făcut ceva: păi dacă distracția asta e a statului, măcar să fie pe banii lui și nu ai abonaților. Sigur, sunt bani publici o să spuneți, dar măcar știu că în felul ăsta am protejat cât am putut și abonații și operatorii. Asta e… Am adoptat o prostie și am scăpat de o procedura urâtă care urma nesocotirii stegulețului roșu. Atât a depins de mine. În cazul Internetului, pe care l-am dorit spațiul libertății absolute, a trebuit să accept aceleași aiureli pentru a scăpa de consecințele stegulețului roșu. Oricum, directiva și în consecință legea care decurge din ea sunt absolut inutile, nu rezolva nimic dar costă bani.     

    De ce directiva și legea pe care am adoptat-o la figuri impuse e o prostie? Păi  hai să vedem puțin cum nu are nici un fel de aplicabilitate. Pentru început, să nu uităm scopul ei: să ajute la prinderea răufăcătorilor. Aha! Păi să începem cu convorbirile telefonice. Prima observație este că din datele de trafic nimeni nu poate dovedi că eu am fost cel care a utilizat telefonul. La fel și dacă vorbim de Internet. Mai mult, hai să vedem cum ar arăta următorul scenariu haios: cumpăr trei numere prepaid. Eu și cel care vorbește cu mine avem două abonamente. Imi sun telefonul de pe primul număr prepaid. Telefonul l-am redirecționat să sune pe al doilea număr prepaid pe care l-am redirecționat să sune pe numărul de telefon al celui cu care vreau să vorbesc, pe care l-am redirecționat să sune pe al treilea număr prepaid. Ca să fie mișto de tot, al doilea număr prepaid îl pun într-un telefon într-un autocar care umblă prin țară, sim-ul meu postpaid într-un taxi în Sighetul Marmației și sim-ul postpaid al celui cu care vorbesc pe o șalupă pe Dunăre. Ca să fac și amărâta aia de localizare la nivel de celulă inutilă. Asta ar fi primul scenariu mișto. Al doilea, pentru cei care suferă de paranoia interceptării convorbirii (nu e cazul legii pe care o discutăm, dar dacă tot veni vorba…) e cu criptări. Gasim pe Internet tot ce vrem despre asta. Sun, vorbesc criptat, mi se poate intercepta toată convorbirea și, evident, cam atât. Cam asta pot face și cu sms-urile. Dacă vine vorba de Internet, să presupunem că vreau să transmit un mesaj pe care numai destinatarul îl poate descifra (din nou, legea cu pricina nu se ocupă de conținut, dar dacă tot veni vorba…). Folosesc un program care anonimizează adresa mea. Internetul e plin de așa ceva, ba mai mult, Google Chrome (supermișto browser-ul ăsta) are în meniul “Customize and control Google Chrome” o opțiune de-i zice “New incognito window”. Pentru cine nu are chef de meniuri există și un shortcut, Ctrl+Shift+N. Cu chestia asta nu las urme pe propriul calculator. Adică folosesc soft de anonimizare pentru adresă și Google Chrome ca să nu las urme pe calculatorul propriu. Ba mai mult, și asta găsesc tot în Internet, iau un progrămel de criptare și unul de staganografie. Sunt gratis. Criptez mesajul, îl inserez intr-o poză cu norișori roz și poza aia o pun undeva în net într-un spațiu de stocare virtual. Există o grămadă de de-astea gratuite. De-acolo, cineva ia poza și o stochează pe un alt spațiu de stocare virtual. Chestia asta o pot repeta de câte ori vreau. Din ultimul loc poza e luată de destinatar, mesajul scos din poza, decriptat și cu asta basta.

    Înainte de a continua, țin tare de tot să spun că tot ce am scris aici e legal, informația e publică, Internetul e plin de chestii de-astea și de lucruri infinit mai ingenioase, tot publice, softul e gratuit și nu necesită nici cine știe ce cunoștințe, nici cine știe ce abilități. Asta ca să nu mă acuze cineva că dau nushce superidei. Pentru cine ar avea lipsa de inspirație să o facă, e suficient să spun că orice adolescent se poate da cocoș zicând că nenea ăsta vorbește despre lucruri fumate și banale. Păi da. Despre alea nefumate și nebanale sunt conștient că nu e bine să vorbesc. Nu de alta dar un mic ghid de hacking nu-și are locul aici și oricum Internetul e plin și de așa ceva.

    Și acum să facem o flotare logică. La ce folosește toată aberația asta? La sufocarea operatorilor cu costuri aiurea? Păi tocmai spusei că i-am scăpat și de asta. De-aia e bine ca directive de-astea să fie date de oameni care știu despre ce e vorba. Că nu le-ar mai da.

 

Despre rețelele celulare și despre generații (I)

18/03/2008

    Cu povestea asta m-am hotărât să încep. Am de gând să scriu în episoade relativ scurte. Dacă o să vă placă primul, continui. Și dacă nu, nu.
    E un moment bun, zic eu, în toată isteria asta cu radiațiile antenelor de GSM. Am auzit atâtea tâmpenii într-o singură săptămâna, că mă gândesc să scriu ceva despre cum sunt făcute, cum funcționează și cum s-a ajuns la felul ăsta de a comunica. Poate că așa, consiliile locale vor pricepe că nu ai cum să duci o rețea celulară în afara orașului, cei speriați de numărul de antene vor înțelege de ce e mai bine să fie cât mai multe și, în general, de ce e bine să nu ne uităm prea mult în gura celor care vorbesc despre lucruri despre care nu știu mai nimic. Sigur, fiecare dintre noi e liber să aleagă lucrurile în care vrea să creadă. În definitiv, suntem tot ceea ce am ales în trecutul nostru. Dar măcar alegerile astea să le facem știind despre ce e vorba.

    Povestea telefoniei fără fir a început cu foarte mult timp în urmă. O să rămâneți uimiți când vă voi spune că primul experiment de telefonie mobilă a fost făcut în 1879 de către profesorul David Hughes. Chiar a funcționat, iar telefonul său poate fi văzut la Science Museum în South Kensington (Londra). E pe bune și poate că o să povestesc o dată povestea telefonului lui Hughes. Mai ales că Hertz a dovedit existența undelor electromagnetice, cu un experiment mult mai puțin elaborat, după vreo zece ani de la contrucția telefonului mobil. Prima utilizare a undelor electromagnetice în comunicații nu a fost una legată de mobilitate ci de telegraful fără fir pus la punct de către Marconi începând cu 1895. Motivul neutilizării în telefonia mobilă este unul de ordin cultural. Hughes era britanic și își propusese să dovedească existența undelor electromagnetice. Dacă ar fi fost american și-ar fi propus să facă bani, l-ar fi patentat, produs și istoria comunicațiilor ar fi fost alta. Unde mai pui că isteria cu radiațiile s-ar fi consumat probabil prin anii 30 și cine știe ce altă isterie am fi avut acum.

    Prin anii 30 au început primele utilizări ale radioului în comunicații de voce. În Statele Unite și în Olanda, pentru servicii publice. Nu putem vorbi însă de un serviciu de telefonie comercial. Ăsta a aparut ca un experiment al lui AT&T și Southwestern Bell făcut în Saint Louis. Astăzi i-am spune proiect pilot. Locul acțiunii, adică patria jazz-ului, mi se pare super ca simbol. Acolo s-a nascut așadar jazz-ul și telefonia mobilă. Spre deosebire de jazz însă, telefonia mobilă are și o dată de naștere: 17 Iunie 1946. Fiind o chestie făcută de americani, s-a numit simplu și clar MTS. Adică mobile Telephony System.

    Rețeaua de telefonie mobilă înstalată în Saint Louis a fost o chestie elitistă rău. Practic telefoanele mobile instalate pe mașini au fost în număr de șase. Fiecărui telefon i-a fost asignată o frecvență proprie pe toată durata existenței serviciului. Fiind o singură frecvență (în banda de 150 MHz), era folosită atât pentru emisie cât și pentru recepție. Pentru a comuta, la bordul mașinii era un buton pe care îl apăsai când vroiai să vorbești. În regim de push-to-talk, am spune acum. Cam ca la wakie-talkie. Astăzi am spune că MTS folosea canale de comunicații half-duplex. 

    Rețeaua în sine era simplă și ingenioasă. În centrul orașului, fusese montată o antenă omnidirecțională de putere mare. Suficient de mare pentru a acoperi întregul oraș. Recepția semnalului emis de fiecare antenă în parte era o problemă serioasă. La bordul unei mașini nu pot fi montate surse de curent care sa asigure o putere prea mare. E una dintre problemele pe care tot încercăm să o rezolvăm: bateria. Din cauza asta, orașul a fost împânzit de antene de recepție. Întregul sistem era conectat prin rețeaua de telefonie fixă la centrala telefonică a orașului. Antenele de recepție erau parte a unor echipamente ceva mai complicate, echipamente care foloseau emițătoare de semnal de fond. Rostul uni asemenea emițător era unul singur. Stabilirea, pe baza intensității semnalului recepționat de la ele, a stației care asigură cea cea mai bună recepție a semnalului emis de la bordul mașinii. Asta însemna ca legătura dintre telefonul din mașină și receptorul din oraș să se facă pe o altă frecvență dedicată. În felul ăsta, semnalul emis de către telefon era recepționat tot timpul de o singură antenă de recepție din oraș. Cea la care se putea conecta în cele mai bune condiții. Pare oarecum o mare risipă de frecvențe, dar a funcționat.

    Asta e schema funcțională originală a rețelei.

saint-louis-mts.gif

    Pentru a iniția o convorbire cu telefonul din mașină, sunai la centrala telefonică și îi spuneai centralistei că dorești să vorbești cu telefonul mobil cu numărul cutare. Centralista trimitea un semnal de apel radio către telefonul din mașină, folosind antena de emisie a sistemului. În acel moment, dacă mașina cu pricina era în aria de acoperire a antenei de emisie, la bordul ei se aprindea intermitent un bec și era acționată soneria telefonului. Omul din masină care răspundea la telefon apăsa butonul ăla de push-to-talk, era stabilită automat antena de recepție cea mai ok și vocea celui din mașină își lua zborul electromagnetic către ea. La fel, adică prin intermediul operatoarei se putea iniția o convorbire de la bordul mașinii. În Saint Louis au fost instalate inițial cinci antene de recepție. Asta făcea ca fiecare telefon de pe mașină să emită cu o putere de 20W. Adică mărișoară… Istoria nu a consemnat morți și răniți. 

    Cererea crescândă de comunicații mobile, problema alocării inteligente a frecvențelor și  cea a scăderii puterii telefoanelor mobile au fost principalele motoare ale dezvoltării comunicațiilor fără fir. Principala frână a venit, oare de ce nu  mă mir, din obtuzitatea administrației și interesele televiziunilor și radiourilor. Acestea din urmă au știut să utilizeze puterea pe care le-o conferea capacitatea de influențare a opiniei publice pentru a obține de la politicieni ceea ce își doreau: cât mai mult real-estate în spectrul radio.

    Atât pentru post-ul ăsta. Daca vi se pare ok, mai scriu. Adică mai scriu despre principiul celularizării și despre ce reprezntă cele trei generații de telefonie celulară de până acum. Că azi am vorbit abia despre preistorie…

De ce m-am apucat să scriu despre tehnologie

18/03/2008

    Chiar nu aveam chef să fac lucrul ăsta. Aș fi vrut ca blog-ul să fie despre lucruri ceva mai legate natura noastră umană. Sigur, și tehnologia e parte a ei. De fapt, cred că istoria tehnologiilor e mult mai legată de istoria speciei noastre decât cea politică. De 180 de mii de ani de când mișunăm pe planetă, momentele care ne-au transformat în ceea ce suntem acum de tehnologie sunt legate. Chiar dacă habar n-avem cine a făcut prima dată focul sau a avut ideea să topească o rocă ruginie și să-și facă unelte din ea, oamenilor ălora ledatorăm infnit mai mult decât unor descreierați care au bântuit lumea cu bâta, sabia sau aruncătorul de grenade în mână. Ia gândiți-vă cine era regele Siracuzei pe vremea lui Arhimede? Este că habar n-veți? Pai, desre asta e vorba.

    A fost o istorie destul de tumultoasă. Cu morți și răniți, la fel ca istoria politică a lumii. Numai că aproape tot ceea ce a descoperit creierul uman a fost folositor. Chiar și pentru simplul motiv că a fost adevărat. Și a fost foarte, foarte greu. Pentru că s-a izbit de frică, orgoliu, bani și cam tot ce a fost folosit pentru a ne ține dependenți de câțiva, pentru a transforma ideile unora în proprietățile altora, pentru a nu fi liberi. Istoria gândirii științifice a omului de fapt asta este: istoria libertății noastre. Uite că mai am un motiv sa scriu despre chestiile astea.

    Și mai am un motiv, mult mai serios. Scriu pentru Sarah. Care habar n-am cine e, da’ a zis că dacă scriu despre telecom, I’ve made her day. Păi ce, e de colo?…