Archive for the ‘Loc de dat cu capul’ Category

Amintiri din viitor (V)

31/08/2013

Am fost întrebat de ce este utilizat cuvântul depresie și nu recesiune și cred că aici e locul potrivit să răspund la această chestiune. Depresia este o cădere economică majoră caracterizată fie prin pierderea a 10% din PIB fie printr-o recesiune care se întinde pe cel puțin 2 ani. Recesiunea este o formă de scădere economică moderată care presupune scădere economică în două trimestre succesive.

În majoritatea cărților de istorie a Statelor Unite, putem citi cât de greșită a fost abordarea Marii Depresii făcută de președintelui Hoover în anii 29-33 și cum a reușit să scoată președintele Roosevelt Statele Unite din colaps în anii următori. Sigur, Roosevelt a fost un maestru al comunicării și a fost primul președinte american care a reușit să folosească impecabil presa. Dincolo de imagine însă există fapte și cifre. Care arată că ambii președinți au procedat fix la fel și cu aceleași rezultate, ba mai mult, Roosevelt a dezvoltat planul lui Hoover obținând același eșec ca și acesta.

Herbert Hoover era, cel puțin în declarațiile sale din campania electorală din 1928 un republican pur-sânge. Inamic al intervenționismului, adeptul piețelor libere, apărătorul libertăților fundamentale. Anul 1929 avea să devină însă un test dificil pentru tot ce declarase în campania electorală. Marea Depresie l-a prins în curentul general al panicii și tot ceea ce a făcut a fost opusul a tot ceea ce declara cu un an înainte.

Până la Hoover, nici un președinte american nu a considerat că rezolvarea unei crize economice este responsabilitatea guvernului. Statele unite trecuseră printr-o depresie economică serioasă în perioada 1873-1879, numită și Lunga depresie.

Mecanismul care a declanșat Lunga Depresie din 1873 a fost următorul: În anul 1871 Imperiul German a decis abandonarea standardului argint după ce Franța a atacat Prusia. Acest lucru a dus la scăderea dramatică a prețului argintului. Ceea ce a dus la căderea minelor de argint și a industriei de prelucrare a argintului în SUA (care extrăgea argint și bătea monedă pentru Germania) și a pus presiune asupra sistemului bimetal american. Ca urmare, în 1873 Statele Unite au renunțat practic la sistemul bimetal și au adoptat de facto standardul aur. Cu alte cuvinte, dolarul nu mai avea paritate fixă atât față de aur cât și față de argint, ci numai față de aur. Este foarte interesant că monede de argint americane au fost bătute în toată această perioadă, dar în special pentru a fi folosite în raporturile comerciale externe și mai ales în cele cu China.

Această politică monetară a creat însă și o lipsă majoră de monedă pe piața internă, ceea ce a dus la creșterea cerii de creditare, ceea ce a dus la creșterea dobânzilor. Creșterea dobânzilor a lovit sectorul agricol care funcționa pe credite sezoniere. Au apărut primele zvonuri că politica monetară statuată în 1873 nu va dura foarte mult. Acest lucru a dus la scăderea încrederii investitorilor în titlurile cu termen lung de maturare. În acea perioadă acțiunile căilor ferate erau în plină creștere pentru că rețeaua era în plină expansiune. Creșterea necesita bani, iar masa monetară era în contracție și creditele deveneau din ce în ce mai scumpe. Ori în sectorul feroviar, recuperarea investițiilor se face, ca în orice domeniu legat de infrastructură, după un timp destul de îndelungat. Acest fapt a făcut ca încercarea disperată a unei bănci majore a timpului (Jay Cooke & Company) de a obține lichidități prin vânzarea obligațiunilor deținute la Northen Pacific-Railroads să eșueze și banca să dea faliment pe 18 Septembrie 1873. A urmat un șir de falimente bancare și o cadere a bursei pentru oprirea căreia a fost necesară suspendarea pentru un timp a tranzacțiilor. Bursa din New York a fost închisă pentru 10 ani. Încrederea investitorilor a atins pragul periculos al colapsului. Șomajul a crescut atingând în 1878 un vârf de 8%. Au dat faliment zeci de bănci și în jur de 20000 de întreprinderi. Companiile de căi ferate, care creaseră bula care s-a spart în 1873 au avut cel mai mult de suferit. Cele care au supraviețuit primului an an redus drastic personalul și salariile, ceea ce a condus la o grevă majoră în Iulie 1877. Care a dus la căderea industriei lemnului în aceeași lună. Care a dus la căderea sectorului construcțiilor. Am putea spune că depresia a început cu o criză de cash operațional generată de stat și s-a agravat din cauza unei crize a încrederii investitorilor și șirul de greve produse de scăderile salariale.

Chiar dacă statul a provocat indirect criza, ieșirea din depresie s-a făcut prin mecanisme economice naturale. De altfel, economia americană în ansamblul ei a crescut în 1879 cu 7% față de 1869, chiar dacă în perioada 1873-1876 a suferit o cădere de 10%. În 1879 Statele unite au adoptat de jure standardul aur care a asigurat o perioadă de stabilitate monetară în deceniile care au urmat.

Lunga Depresie a atins toate țările europene și Imperiul Otoman. Pentru a încerca să-și revină din ea, majoritatea acestor țări au adoptat politici protecționiste (în special în domeniul agricol) și o adâncire a politicilor de exploatare a coloniilor, pe seama cărora unele țări europene au depășit criza.

La 20 de ani de la declanșarea Lungii Depresii, Statele Unite au trecut printr-un șoc similar, actorul principal fiind din nou bula creată în sectorul căilor ferate. Creșterea economică din deceniul anterior se făcuse pe seama extinderii iraționale a căilor ferate care erau acum puse în fața unor cheltuieli mai mari decât veniturile. Legea Sherman care încuraja dezvoltarea extracției și prelucrării argintului în condițiile în care statul se obliga să cumpere o mare parte a lui, dusese la supraproducție de argint și la scăderea dramatică a prețului acestuia. La ea s-a adăugat legea McKinley care impusese tarife vamale de 50% pentru importuri în trendul global de protecționism care a urmat Lungii Depresii. Ceea ce a făcut ca un număr mare de produse să devină mai scumpe în condițiile în care nici un stat modern nu poate trăi ca o cetate medievală asediată. Panica din 1893, cum s-a numit ea, a început printr-o recoltă proastă în Argentina care a dus pierderi în rândul investitorilor americani. Aceștia s-au orientat instinctiv spre aur, ceea ce a dus la scăderea încrederii în monedă și la retrageri masive din bănci.

Mai mult, scăderea prețului argintului i-a făcut pe cei care dețineau certificate de depozit bazate pe argint să dorească schimbarea lor imediată în aur. Presiunea pusă asupra aurului și deci și asupra dolarului care era legat de acesta la paritate fixă a devenit în scurt timp colosală.

În scurt timp au căzut peste 500 de bănci și peste 15000 de companii, șomajul ajungând la 17%. Cererea de aur a fost atât de mare încât dolarul era în pericol, ceea ce l-a făcut pe Președintele Cleveland să-i solicite lui J.P. Morgan un împrumut de 65 milione de dolari în aur.

Măsurile luate de administrația președintelui democrat Cleveland la presiunea mediului de afaceri și a cetățenilor au constat în retragerea celor două legi inițiate în mandatul președintelui Harrison care au contribuit decisiv la declanșarea panicii din 1893, Legea Sharman și legea McKinley ambele din 1890. De altfel, legea protecționismului vamal reușise două lucruri: să scadă veniturile statului din taxe vamale de la 225 milioane de dolari pe an la 215 și să crească prețurile produselor. În 1893 Legea Sharman a fost abandonată iar în 1894 a fost abandonată și legea Mckinley. Economia americană și-a revenit în anii care au urmat și începând cu 1897 economia americană inaugura un nou deceniu de creștere masivă.

Avem din nou o criză declanșată de o supraîncălzire a creșterii într-o verticală economică și care a fost prelungită și agravată de legislația intervenționistă. Ieșirea din ea s-a realizate prin înlăturarea obstacolelor legislative și prin mecanisme economice naturale.

Criza din 1920 a fost o criză produsă de reconversia economiei americane dintr-o economie de război (în care principalul cumpărător este statul) într-o economie de pace și de măsurile luate de către FED prin creșterea taxei de scont ca răspuns dat inflației în creștere. Creșterile taxei de scont au fost succesive și la intervale prea scurte de timp. Dacă ar fi să numesc în vreun fel criza din 1920, i-aș zice FED panic. În Decembrie 1919, taxa de scont a crescut de la 4,75% la 5%. În Ianuarie 1920 a urmat o creștere la 6%, iar în Iunie 1920 ea a crescut la 7%. Teama de deflație a făcut ca încrederea investitorilor să scadă. Ceea ce a grăbit instaurarea deflației. Ceea ce a încetinit ciclurile economice provocând șomaj și scăderea veniturilor din taxe. PIB-ul a scăzut cu 25% iar șomajul s-a dublat.

Confruntat cu această situație președintele Harding a luat măsurile raționale de luat în asemenea situații. Harding a scăzut impozitele mărind în același timp baza de impozitare și a dereglementat economia. La aceste măsuri a adăugat o diminuare drastică a cheltuielilor guvernamentale care între 1920 și 1922 s-au înjumătățit. Rezultatele au apărut repede și au fost spectaculoase: în 1922 PIB-ul a crescut cu 10% față de nivelul din 1920, iar șomajul a revenit la situația din 1920. America intra într-una dintre cele mai bune perioade economice din istoria sa. Harding a murit în 1923, iar președintele Coolidge care i-a succedat până în 1929 a fost vicepreședintele său în perioada 1920-1923. Harding nu știa nici să danseze ca Obama, nici să comunice și să mângâie electoratul pe creștet ca Roosevelt. Știa doar să scoată țara din crize majore.

Hoover nu a fost reales. Chiar dacă el a inițiat politica de New Deal, Roosevelt a fost un mult mai bun comunicator. Așa că a luat premiul cel mare, patru mandate succesive, în pofida dezastrului economic creat de planurile sale haotice și orientate pe creșterea deficitului și cheltuirea masivă a resurselor.

La mai puțin de o lună după căderea bursei, pe 18 Noiembrie, când lucrurile păreau a reveni pe un trend ușor ascendent, Hoover a inițiat prima dintre celebrele sale întâlniri cu mediul de afaceri. Avusese între timp un șir de discuții în contradictoriu cu Secretarul Trezoreriei, Mellon, care îl sfătuise să facă un singur lucru: să reducă taxele. Sprijinit de ceilalți membri ai cabinetului său, Hoover lua însă în calcul exact măsurile opuse. La acea primă întâlnire a solicitat companiilor de căi ferate să dezvolte ample proiecte de infrastructură care să absoarbă șomajul. Bula care declanșase două depresii economice consecutive fusese dată uitării. Acest program a fost anunțat public a doua zi. Pe 21 Noiembrie, Hoover a invitat principalii oameni de afaceri ai Americii cerându-le să mențină nivelele salariale și, acolo unde se poate, să inițieze proiecte de infrastructură care să angajeze cât mai mulți șomeri. Anunțul a fost făcut imediat, iar Henry Ford a anunțat chiar că va mări salariile. Nu știu dacă a fost o măsură calculată de publicitate făcută sub forma pe care astăzi o numim Corporate Social Responsibility. Nu am reușit să găsesc date care să confirme această ipoteză. Pe 22 Noiembrie Hoover a solicitat aceleași lucruri într-o întâlnire cu companiile de construcții. Pe 27 Noiembrie Hoover a încheiat un acord cu sindicatele prin care le solicita să nu ceară creșteri salariale în perioada următoare. Până aici totul are un simplu caracter de recomandare, chiar dacă aduce a intervenție în economie.

Sigur, înghețarea nivelului salarial în momente de criză economică este un lucru periculos și iată de ce:

Am să simplific extrem lucrurile pentru a explica câteva mecanisme fundamentale. Să presupunem că avem o fabrică care produce pantofi. Toți la fel. Să presupunem că fabrica are 100 lucrători și 5 angajați care se ocupă de conducerea ei, de asigurarea ei cu materii prime și de vânzarea produselor. Să presupunem că fiecare lucrător poate produce 100 de perechi pantofi pe lună, că fiecare lucrător câștigă 100 de lei pe lună și că cei 5 angajați auxiliari câștigă câte 120 de lei pe lună. De asemenea, să presupunem că materia primă, energia, chiriile, etc. pentru realizarea unei perechi de pantofi costă 1 leu. Asta înseamnă că pentru o pereche de pantofi avem un cost de 1 leu care vine de la salariul lucrătorului, de 5×120/100×100 = 0,06 lei care vine din costul cu personalul auxiliar și de 1 leu pentru materia primă și toate celelalte. Așadar, producerea unui pantof înseamnă o cheltuială de 2,06 lei. Fabrica produce 10000 de perechi de pantofi pe lună. Tot procesul de la achiziționarea materiei prime și până la vânzarea perechii de pantofi îl vom numi ciclu economic al întreprinderii pentru că el reprezintă un set de procese care au loc într-o anumită ordine și cu o anumită ciclicitate.

Să presupunem că cererea de pantofi este foarte mare și că întreaga producție a fabricii se poate vinde în două săptămâni, adică cererea mare permite închiderea a doi cicli economici într-o lună. Atunci fabrica va produce 20000 de perechi de pantofi pe lună iar costurile de producție vor fi de (2,06+1)/2 = 1,53 lei pentru că salariile plătite sunt aceleași, dar productivitatea este dublă. Cum cererea este mare, putem vinde o pereche de pantofi cu 3 lei pe lună, având un profit de 1,47 lei pentru fiecare pereche de pantofi. Nu avem nici o dificultate în a asigura materia primă și putem mări salariile pentru a păstra forța de muncă. Să presupunem că într-o perioadă normală avem un ciclu economic închis pe lună și putem vinde o pereche de pantofi cu 2,5 lei, vindem 10000 de perechi pe lună și avem asigurat un profit de 0,44 lei pe fiecare pereche de pantofi, fără a avea dificultăți în plata salariilor, materiei prime, etc.

Ce facem însă dacă ciclul economic se închide în două luni într-o piață în care cererea este scăzută? În primul rând, prețul oferit de cumpărător este acum de 2 lei pentru o pereche de pantofi. Dacă am produce ca într-o perioadă normală, am avea costurile de producție de 2,06  lei/perechea de pantofi/lună și vânzând cu 2 lei perechea de pantofi am avea un venit de 1 leu pe fiecare pereche de pantofi la care s-ar adăuga lunar un stoc suplimentar de 5000 de perechi de pantofi nevânduți care ar induce cheltuieli de stocare suplimentare din ce în ce mai mari. Prima măsură este să ajustăm producția la 5000 de perechi de pantofi pe lună. Pentru asta ne-ar fi necesari 50 de lucrători și nu 100. Deci 50 vor merge în șomaj. Cu această măsură am cheltui 2,06 lei pe perechea de pantofi, am avea un venit de 2 lei/perechea de pantofi și stoc zero. Tot cheltuim mai mult decât încasăm. Dacă dăm afară o persoană din management s-ar putea să nu mai putem asigura materia primă sau organizarea producției sau vânzările. Dacă reducem însă cu 10% toate salariile, cheltuielile ar scădea la 1,954 lei/perechea de pantofi cu un profit de 0,046 (adică 10% din profitul anului normal) dar am salva întreprinderea. Există și abordarea cealaltă: să mă încăpățânez să mențin producția și să vin cu bani de acasă ca să produc, iar când ei se termină să încerc mă împrumut (atât cât pot avea garanții și dacă există o bancă dispusă să mă împrumute pentru aventura pe care mi-o propun), la o dobândă mare și să sper că lucrurile revin repede la normal. Dacă mă împrumut, la costul fiecărei perechi de pantofi se va adăuga rata lunară de rambursare a împrumutului. Când nici asta nu mai pot să fac, dau faliment.

Salariile reprezintă o parte din costurile unei companii necesare realizării unor bunuri sau servicii. În consecință salariile se regăsesc în prețul bunului sau serviciului respectiv. Marea Depresie a avut ca motiv central producerea unei cantități mai mari de bunuri decât putea piața să absoarbă. Pentru a fluidiza consumul lor și relansa ciclurile economice, bunurile trebuie vândute. Iar în această situație, șomajul și scăderea salariilor reprezintă singura alternativă la faliment.

FED avusese pe toată perioada boom-ului economic al anilor 20 o atitudine inflaționistă, generând bani pentru ieftinirea creditului și stimularea creditului de consum. Într-o economie în care aproape nimic nu se măsura, acest lucru a creat producătorilor o falsă imagine a pieței și a fost o cauză majoră a declanșării deflației. Între noi fie spus, și Depresia din 2008 a avut o asemenea componentă și, în ciuda instrumentelor din ce în ce mai bune care pot măsura și modelelor care pot anticipa cererea, producătorii au fost luați de val și de data aceasta. Reacția FED la căderea piețelor a fost, în mod surprinzător, continuarea politicii inflaționiste. FED a injectat practic în săptămâna care a urmat crash-ului 350 milioane de dolari în sistemul bancar, bani care au dus la o creștere (prin multiplicare) cu 1.8 miliarde de dolari într-o săptămână. În banii de azi, asta înseamnă o injecție inițială de cam 8 miliarde cu un efect multiplicator la 41 de miliarde de dolari. După criza cererii, aceasta a fost a doua cauză a Marii Depresii.

Dar mai mult rău decât depresia însăși a făcut felul în care a acționat Guvernul SUA. Hoover a creat o serie de instituții prin care a injectat sume mari în economia americană și în măsuri cu caracter social. Pentru asta bugetul avea nevoie de bani. Așa că a declanșat al treilea mecanism care a dus la agravarea situației. A mărit impozitele. Nu uniform ci atacând limita superioară a impozitului progresiv care a crescut de la 25% la 63%. Aceasta a dus la scăderea și mai mare a consumului, ceea ce într-o perioadă de deflație, este tot ce se poate întâmpla mai rău. Și chiar dacă în perioada Panicii din 1893 legea McKinley s-a dovedit a fi unul dintre factorii agravanți majori, Hoover a impus Legea Smoot-Hawley care crea un cadru protecționist prin creșterea tarifelor vamale pentru 20000 de produse din import la nivelul record de 59%. Nu comentez această măsură pentru că ea a produs exact ce a produs și legea McKinley și despre asta am vorbit deja.

Începând cu 1932, intervenționismul a atins cote nemaiîntâlnite până atunci. Hoover a creat Reconstruction Finance Corporation care avea ca rol finanțarea din trezoreria statului a împrumuturilor către bănci, industrie, agricultură și administrația locală, în cazul acesteia din urmă pentru a finanța lucrări de infrastructură. Numai că bugetul SUA avea deja un deficit consistent. Care nu putea fi finanțat de tiparniță pentru că dolarul era legat de aur. În treacăt spus, această legătură a făcut ca totul să nu se transforme într-un uriaș dezastru economic. În schimb, s-a generat un cerc vicios care a avut ca unic efect creșterea accelerată a deficitului. Statul împrumuta bani din economie ca să îi împrumute înapoi în economie. E drept, intervalele de timp despre care vorbim erau diferite. Acesta este momentul în care politicienii au realizat că au un instrument financiar perfect: împrumuturile care se maturează în mandatul celorlalți. Este unul dintre mecanismele extrem de nocive care bântuie lumea de atunci și până acum fiind parte a Primului Joc Piramidal despre care voi vorbi mai târziu. În esență, este vorba despre rostogolirea datoriilor în viitor până când unii au ghinionul să pice totul în timpul mandatului lor. Aceste decizii au avut ca efect măsurabil, creșterea pe datorie în general, a cheltuielilor statului cu 50%. Și pentru că nu era de ajuns, Hoover s-a apucat să reglementeze minuțios economia.

În Octombrie 1929 a fost o cădere a bursei care a antrenat un șomaj de 9%. În lunile care au urmat, șomajul a scăzut la 6.3%. În Iunie 1930, Guvernul a intervenit în idea că politicul trebuie să facă ceva, În 6 luni șomajul a crescut la 2 digiți.

Marea majoritate a oamenilor, care nu înțelegeau ce se întâmplă, care vroiau să muncească și priveau neputincioși la felul în care se evaporau locurile de muncă, oameni care chiar nu aveau de ce să încerce să priceapă lumea în care trăiau, și care ar fi dorit să aibă parte de vremuri normale și atât, căutau cu disperare un salvator. Iar salvatorii, amândoi cu aceleași metode falimentare, dar unul cu un discurs mai bun, intrau în campanie electorală. Evident, discursul mai bun a câștigat. Adică Franklin Delano Roosevelt.

Roosevelt a derulat două planuri succesive New Deal I, între 1933-1934 și New Deal II între 1935-1938.

Primul plan New Deal a început cu politici fiscale care puteau duce la echilibrarea bugetului, dar nu la creștere economică. Prin Legea Douglas din 1933, salariile bugetarilor și pentsiile erau reduse cu 15% pe o durată nederminată. Prin acesta erau economisite 500 de milioane de dolari pe an, adică echivalentul de azi a 8,8 miliarde de dolari. Inițial, Roosevelt a fost de acord cu diminuarea deficitului utilizând aceste economii, dar în curând a înțeles că planurile lui nu pot să devină realitate fără un deficit bugetar mare. Așa că a venit cu ideea a două bugete distincte: unul normal, legat de buna funcționare a statului și unul de criză care urma să alimenteze proiectele sale. Douglas a încercat în zadar să îl facă să înțeleagă că bugetul este unul singur și, eșuând în fața hotărârii lui Roosevelt de a cheltui sume enorme pe proiecte, a demisionat în 1934. Roosevelt a început să creeze zeci de agenții guvernamentale, fiecare urmând să se ocupe de o bucată a planului său care avea ca pilon central dezvoltarea agriculturii. A derulat un plan de lucrări publice, în special în zona infrastructurii, în care a cheltuit între 1933 și 1935 3,3 miliarde de dolari (echivalentul a 58 de miliarde de dolari din 2013). Roosevelt impus impozite uriașe pe profitul nedistribuit. Acest lucru a făcut ca majoritatea companiilor să nu mai reinvestească profitul ceea ce a dus la scăderea productivității și la scădere economică prin efectele vertical ale măsurii.

Ca urmare a mecanizării și utilizării îngrășămintelor chimice, agricultura SUA a avut o creștere majoră pe tot parcursul anilor 20. Aceasta a dus la o supraproducție agricolă care, chiar dacă a contribuit la creșterea exportului SUA, era mult prea mare pentru piața americană din acea vreme. Ca urmare, prețul produselor agricole a scăzut simțitor scoțând din joc un număr din ce în ce mai mare de mici fermieri. O lege extrem de ciudată impusă de Roosevelt în 1933 în agricultură prevedea o taxă suplimentară impusă industriei alimentare, taxă utilizată pentru a da subvenții fermierilor, obligându-i să vândă la un preț mare fixat de stat. Unul dintre lucrurile cele mai ciudate din lege era subvenția dată pentru a nu produce nimic. Speranța lui Roosevelt de a aduce prețurile produselor agricole la nivelul de dinainte de depresie nu s-a realizat. În definitiv, prețul nu poate fi expresia subvențiilor pentru a nu produce ci expresia cererii raportată la volumul de produse agricole existente la un moment dat. Efectul pervers al acestei legi a fost că suprafețe enorme au fost lăsate în pârloagă și milioane de animale au fost ucise și distruse pentru a lua subvenția. Exportul produselor agricole americane a avut mult de suferit iar industria prelucrătoare a scăzut simțitor. Fermierii erau însă mulțumiți. Și erau mulți. Legea a fost declarată neconstituțională de Curtea Supremă a Statelor Unite.

Dealtfel, principala opoziție la măsurile luate de către Roosevelt era însăși constituția Statelor Unite. Încă din anul 1933 o serie de legi care înființau tot felul de agenții și presupuneau eforturi bigetare imense care ar fi dus la un deficit suficient pentru a se ajunge la încetarea de plăți, adică la falimentul statului. Roosevelt a încercat să înlăture opoziția Curții Supreme prin asigurarea unei majorități favorabile lui în rândul judecătorilor. Prima metodă utilizată a constat în numirea unor judecători care îl susțineau necondiționat în locul celor al căror mandat expira. Este o metodă folosită copios și azi pe toată planeta. Numai că mandatele expirau lent, iar Roosevelt avea nevoie de judecători obedienți care să considere toate măsurile lui constituționale. A încercat atunci a doua metodă: mărirea numărului de judecători astfel încât, prin numirea celor noi să își asigure o majoritate confortabilă. Dacă ar fi reușit, probabil că am fi asistat la instaurarea unei dictaturi în Statele Unite. Legea a căzut în Senat la un scor destul de strâns.

Ca în orice moment de criză majoră, apare o încredere mai mare în aur decât în bani. La sfârșitul anilor 20, acest proces s-a accelerat, ceea ce a obligat FED să crească taxa de scont pentru a nu vedea dolarul pierzând suportul său în metal prețios. Creșterea taxei de scont a dus la creșterea dobânzilor ceea ce a dus la scăderea industriei. Roosevelt s-a văzut pus în situația suspendării convertibilității dolarului în raport cu aurul pentru a stăvili cumpărarea și tezaurizarea aurului. Deținerea aurului sau comercializarea lui au fost interzise printr-un ordin al Președintelui. Mai mult, în 1933 raportul dolar-aur a fost modificat de la 0,664 dolari pentru 1g de aur la 1,12 dolari pentru un gram de aur, permițându-i FED să dea drumul la tiparniță, generând inflație în economia reală cu efecte benefice într-un moment de deflație îndelungată, dar având bani pentru a plăti aparatul de stat în continuă creștere și proiectele care se generau pe bandă rulantă. A mărit de asemenea considerabil numărul de bănci care puteau lua împrumuturi federale, ceea ce a dat sistemului bancar o stabilitate foarte mare în pofida stării economiei.

O măsură care a avut efecte benefice în atât în oprirea deflației cât și în modernizarea relațiilor de muncă a fost reglementarea muncii prin stabilirea vârstei minime și a numărului maxim de ore pe săptămână. Dar această măsură a fost acompaniată de prima intervenție brutală a statului în economie care avea ca scop declarat stoparea competiției. Aceasta s-a realizat prin forțarea actorilor economici să nu scadă prețurile sau salariile. Măsura luată în 1933 a fost declarată neconstituțională de Curtea Supremă a Statelor Unite în 1935.

Două măsuri bune luate de administrația Roosevelt a fost crearea de standarde în construcții și liberalizarea comerțului internațional. Aceasta a permis extinderea rapidă a industriei americane pe piețele externe și ieșirea din tradiționala atitudine a americanilor de reducere a lumii la Statele Unite.

În 1935 a fost adoptată legea securității sociale prin care se instituia un sistem universal de pensii și asigurări pentru șomaj. Legea prevedea și un mecanism de asigurări sociale pentru familiile cu mulți copii și persoanele cu handicap. Statele Unite rămăsese una dintre puținele țări dezvoltate economic fără o legislație în domeniul social. Legea, mult mai moderată decât legile similare din statele europene avea multe aspecte benefice, dar și germenii unuora dintre mecanismele care vor duce la declanșarea Primului Joc Piramidal despre care voi vorbi într-unul dintre posturile următoare. Această lege a fost acompaniată de un set de reglementări prin care se introducea salariul minim garantat la nivelul a 35 cenți/oră și se fixa numărul maxim de ore de muncă la 44 de ore/săptămână. Aceste ultime măsuri aveau să ducă la creșterea inflației, ceea ce în plin proces deflaționist a avut efecte benefice. Dar, odată cu ea, a apărut și ideea dreptului câștigat, ceea ce în perioadele inflaționiste (ca cea pe care o parcurgem acum) poate duce la căderi economice majore. Ideea aceasta a dreptului câștigat a fost consolidată prin legislația dezvoltată în timpul anului 1935, legislație care a dus la întărirea fără precedent și cu suportul direct al statului a mișcării sindicale și la primul parteneriat stat-sindicate care bloca practic revenirea la o economie neinfluențată de stat în viitor.

A fost lansat un program amplu de lucrări publice care, în lipsa tehnologiilor de azi, angaja multă forță de muncă pe cheltuiala statului presând asupra monedei și a deficitului.

Roosevelt a fost primul președinte american care a implicat statul la o scară uriașă în economie. Practic, el a mutat dezvoltarea pe datorie privată în zona dezvoltării pe datorie publică. Efectele sociale imediate au fost suficient de bune pentru a-și asigura mandatele. Efectele economice au fost modeste. Dar statul American a fost secătuit de puteri și, dacă nu s-ar fi declanșat Al Doilea Război Mondial, de care au știut să profite din plin, Statele Unite ar fi mers pe orbita rostogolirii unei datorii din ce în ce mai mari până la colaps. Pentru prima dată datoria publică depășea 50% din PIB, ajungând în 1940 la 52,4%.

New Deal a fost, pentru economia americană și pentru statul american un mare pas înapoi. A avut însă un enorm sprijin popular, în pofida cifrelor și a efectelor în viața de zi cu zi. Aparatul propagandistic al administrației Roosevelt a fost o mașinărie la fel de bine pusă la punct ca cea a lui Hitler și a funcționat. Atât de bine încât și azi reușește să deformeze istoria și adevărul cifrelor. Scriind acest post am cercetat ceva mai atent felul în care Roosevelt s-a folosit de radio și de comunicarea directă, lucruri pe care le știam în oarecare măsură, dar și de un nou curent în artă foarte asemănător cu realismul socialist și creat tot pe bani bugetari pe care l-am descoperit cu surprindere și din care mă grăbesc să redau câte ceva aici:

New Deal art -1 New Deal art -2

Evident ele împodobeau sediile instituțiilor publice. Probabil că fără opoziția Curții Supreme a Statelor Unite, adică fără frâna constituțională, Roosevelt ar fi impus o dictatură. Cu sau fără o intenție inițială. Dealtfel, m-a amuzat mult acest tablou cu o vizită de lucru a soției președintelui, Eleanor Roosevelt.

Eleanor Roosevelt

Practic, între 1932 și 1940 cheltuielile guvernamentale s-au dublat. Sigur, devalorizarea prin lege a dolarului a mai absorbit un pic din deficit, dar acesta a rămas enorm și în creștere. Chiar dacă aparent măsurile sociale au oprit căderea pieței muncii, șomajul s-a menținut la cote ridicate. Astfel, în 1935 el era la 18%, a scăzut puțin în anul următor la 16% urmând apoi un tren ascendent la 20% în 1938. Impozitul suplimentar aplicat progresiv la rândul său pe fiecare tranșă de impozit progresiv a dus la scăderea puterii de cumpărare și la tăierea interesului pentru investiții. Instituirea ajutoarelor sociale a generat o pătură socială pe care americanii au numit-o welfares, cuvânt care a ajuns și în limba română sub forma de belfer. Această pătură a crescut în deceniile următoare abuzând bugetul american și încurajând nemunca.

Declarația lui Henry Morgenthau Jr., Secretarului Trezoreriei după două mantate de new Deal este dealtfel grăitoare pentru această perioadă, controversată și azi și privită de marea majoritate a americanilor de azi și a oamenilor de pretutindeni ca o perioadă în care s-au găsit soluții pentru o depresie economică majoră:

„We have tried spending money. We are spending more than we have ever spent before and it does not work. And I have just one interest, and if I am wrong … somebody else can have my job. I want to see this country prosperous. I want to see people get a job. I want to see people get enough to eat. We have never made good on our promises. … I say after eight years of this Administration we have just as much unemployment as when we started. … And an enormous debt to boot.”

Odată cu începerea Celui de-al Doilea Război Mondial, lucrurile aveau să se schimbe pentru economia americană iar riscul de cădere iminentă a statului american era anulat.

Amintiri din viitor (IV)

25/08/2013

În anii 20 peisajul economic american arăta mult schimbat. Avansul tehnologic uriaș și spiritul antreprenorial dezvoltat într-o economie puțin reglementată dădeau roade și un stat cu nici 150 de ani de independență liderul economic al lumii. Cheie succesului american a fost producția de masă. Uzinele Ford atinseseră, printr-o regândire a procesului de producție și utilizarea benzii rulante, o producție de 1 milion de automobile pe an. Pentru ele s-au construit drumuri care au contribuit major la dezvoltarea industriei și a întregii logistici care însoțește un drum, adică benzinăriilor, motelurilor și restaurantelor. Căile ferate se dezvoltau rapid asigurând transportul de călători și marfă pe întregul teritoriu american. Electrificarea, odată adoptată soluția utilizării curentului alternativ propusă de către Tesla, devenise un motor major al civilizației și industriei americane, la sfârșitul anilor 30, 80% din industrie utilizând curentul electric pentru a produce. În zece ani, producția de electricitate a crescut de patru ori. Marea majoritate a localităților erau iluminate electric și marea majoritate a locuințelor erau electrificate. Aceasta a permis apariția unei noi industrii de masă: cea a electrocasnicelor. Radioul a devenit unul dintre obiectele de uz casnic cele mai răspândite alături de telefon. Industria comunicațiilor și dezvoltarea conceptului de office au reprezentat și o revoluție în ceea ce privește locurile de muncă pentru femei, acestea începând să abandoneze stilul de viață tradițional, ceea ce a dus la apariția unei noi industrii, cea a produselor agricole preprocesate. Agricultura a crescut beneficiind de producerea în masă a utilajului agricol și a consolidării marilor proprietăți. Mulți dintre micii fermieri nereușind să mai reziste prețurilor în scădere venite din zona exploatațiilor mari au luat calea orașului unde uzina îi aștepta cu brațele deschise. Au apărut industrii noi: cea a publicității, cea cinematografică și media. Anii 20 au adus cu ei invenții care urmau să se dezvolte exploziv în viitor: televizorul, urbanizarea, turismul și medicina de masă. America intra în era consumului de masă și acest concept începea să fie exportat și către europeni.

Aceeași perioadă a fost și una de reglementare a numărului foarte mare de domenii care apăreau, dar și de o reducere și restructurare a taxelor făcută de către președintele Harding. Creșterea părea de neoprit iar guvernul își reducea deficitul și făcea un profit bun în pofida taxelor în scădere.

Creșterea este un lucru foarte greu de gestionat. În asemenea momente înțelept este să nu te lași dus de optimism și să fii mult mai atent la detalii. Sigur, în natura umană relaxarea apare imediat când este bine. În economie, relaxarea și optimismul atunci când lucrurile merg bine sunt la fel de contaproductive cum sunt panica și frica paralizantă atunci când lucrurile merg rău. În absența oricărei teoretizări a ceea ce numim azi marketing și planificarea producției. Există multe explicații pentru căderea din 1929. Faptul că masa monetară și nivelul creditului nesustenabil a crescut pentru a sigura cererea din ce în ce mai mare atinsese în 1929 limita acoperirii cu 40% în aur. Probabil că dacă această frână nu ar fi existat, ar fi urmat încă 4-5 ani de creștere pe datorie și, în absența declanșării Celui De-al II-lea Război Mondial, căderea ar fi fost mult mai mare și ar fi durat mult mai mult. Politicile monetare ale FED care aparent au susținut creșterea din anii 20 au creat și premisele căderii. FED generase prin felul în care utilizase taxa de scont (ca și în perioada premergătoare anului 2008) o creștere economică bazată în mod fundamental pe credit. Creditul este desigur un motor de creștere. Numai că atunci când el este acordat în condiții nerealiste el produce, inevitabil, căderi. Eu cred însă că principala cauză a transformării unei recesiuni, inerente după o perioadă ce creștere, într-o depresie economică a fost însă incapacitatea producătorilor de a anticipa saturarea pieței, neadaptarea din timp la o piață care dădea semne de saturare și neglijarea posibilității creării unor noi trenduri tehnologice și de lifestyle care să ajusteze scăderea consumului și să asigure revenirea lui pe un trend crescător.

Spre deosebire de Marea Panică Bancară din 1907, care a fost opera lăcomiei unui om și a panicii unui număr foarte mare de alți oameni, Marea Depresie din 1929 a fost un fenomen structural. Interesant că Marii Panici Bancare statul i-a răspuns cu reforme structurale în timp ce Marii Depresii i s-a răspuns cu măsuri directe. Privind acum în urmă, lucrurile acestea ni se pot părea ciudate. Este greu de spus cum am fi gândit puși în situații similare. Depresiei economice din 2008 statul American i-a răspuns tot cu măsuri punctuale, și încep să cred că în lumea în care trăim teama de reforme structurale radicale vine tot din speranța că soluții de tipul celor născocite de Roosevelt pot avea efecte pozitive.

Să nu uităm efectul primordial al peisajului economic care a dus la declanșarea Marii Depresii: deflația. Cererea de bunuri și servicii în scădere a antrenat scăderea prețurilor. Scăderea prețurilor și încetinirea ciclurilor economice a pus în dificultate producătorii și furnizorii de servicii. Șomajul a crescut iar salariile celor rămași cu locuri de muncă au scăzut antrenând scăderea puterii de cumpărare ceea ce a accentuat fenomenul deflaționist. Producția industrială a scăzut constant ajungând la un record între anii 29 și 33 de 46%. Consumatorii care cumpăraseră nesăbuit utilizând credite de consum fără a se gândi dacă le pot plăti pe termen lung s-au trezit cu salariile diminuate sau în șomaj și cu credite imposibil de onorat ceea ce a dus la falimentul unui număr mare de mici bănci care mizaseră pe o afacere sustenabilă bazată pe acordarea de credite de consum, ceea ce a afectat grav situația întregului sistem bancar din care aceste bănci se alimentaseră.

În pofida tuturor acestor semnale evidente, bursa își urma creșterea, ceea ce indica declanșarea unui joc speculativ în care cei care nu se retrăgeau la timp pierdeau totul. Nici o autoritate nu a intervenit în tot acest timp pentru a încerca să oprească declinul. O primă cădere a bursei a avut loc în Martie 1929. A fost ultimul semnal de alarmă la care a reacționat un singur om, bancherul Charles Mitchell care, la două zile după cădere a anunțat o injecție de 25 milione de dolari în credite avantajoase acordate de compania sa, National City Bank, pentru redresarea piețelor. Bursa și-a revenit și jocul speculativ s-a reluat. Pe 3 Septembrie 1929 bursa a atins maximul ei după o creștere continuă timp de 9 ani. Din nefericire, lucrurile arătau pe bursă atât de bine pe cât de rău arătau în economia reală. O asemenea decorelare uriașă nu mai existase până atunci și era semnul clar că se apropie căderea și că nu mai e nimic de făcut, pentru că de aici înainte totul este doar psihologie. Trebuia să apară doar o scânteie. Și ea a venit, nu din Statele Unite ci din Marea Britanie.

Pe 20 Octombrie Bursa din Londra cădea ca urmare a condamnării pentru fraudă a unuia dintre cei mai mari investitori britanici, Clarence Hatry și a unui număr de oameni de afaceri foarte influenți cu care acesta lucrase. Căderea Bursei din Londra a avut un efect major asupra optimismului manifestat în ultimile luni de investitorii americani. La acest eveniment s-a adăugat și intrarea în dezbatere în Congres a unei legi care prevedea creșterea tarifelor vamale la peste 20000 de produse importate de către Statele Unite. Pe 24 Octombrie pesimismul s-a transformat în panică atunci când la Bursa din New York piața a pierdut 11% în primele ore după deschidere. Un număr de bancheri importanți, printre care Charles Mitchell, au organizat o reuniune de urgență și l-au mandatat pe Richard Whitney, vicepreședintele bursei, să acționeze de urgență în numele lor pentru a evita dezastrul. Cu banii puși la dispoziție de grupul de bancheri, Whiteny a plasat imediat o cerere pentru un pachet mare de acțiuni a lui U.S. Steel la un nivel bine deasupra pieței, după care a continuat să cumpere agresiv alte pachete mari de acțiuni ale unor corporații majore. Era măsura folosită de J.P. Morgan pentru stoparea Marii Panici Bancare din 1907. Atunci dăduse roade. A dat roade și acum, indicele Dow-Jones recuperând aproape 7 puncte. Numai că în 1907 comunicațiile și mass media nu erau atât de dezvoltate. În câteva zile, presa a vorbit despre Joia Neagră (se rafinaseră și șmecheriile care fac știrile mult mai vandabile) reușind să dezvolte și să răspândească panica. Pe 28 Octombrie (zi pe care presa a numit-o, într-o clară criză de imaginație, Lunea Neagră) majoritatea investitorilor s-au îndreptat spre bursă cu ideea fixă de a vinde tot, ceea ce a produs o scădere a bursei de 13%. La un asemenea fenomen, nici un consorțiu de investitori raționali nu mai putea face față. A urmat, evident, Marția Neagră care a dus la o încă o cădere cu 12% a bursei, în pofida eforturilor familiei Rockefeller și a lui William Durant de a cumpăra acțiuni pentru a stopa declinul și a recâștiga încrederea publicului în bursă. În două zile economia americană a pierdut o sumă colosală pentru acele vremuri, adică 30 miliarde de dolari, echivalentul a 322 miliarde de dolari din ziua de azi, adică echivalentul PIB-ului României pe doi ani și jumătate. În două zile. Panica ajunsese la paroxism și chiar dacă în ziua următoare bursa a dat semne de înviorare, cădere nu a mai putut fi oprită. Dealtfel, nivelul de la care a căzut a fost atins din nou abia în 1954.

Mulți au căutat similitudini între marea Depresie și Depresia economică din 2008. După părerea mea ele sunt foarte diferite. Marea Depresie s-a dezvoltat într-un mediu deflaționist și a fost provocată de saturarea consumului și neajustarea producției la această saturare. Probabil că dacă n-ar fi existat frâna pusă de limita acoperirii cu 40% în aur a creditelor, anii 20 ar fi produs o depresie similară cu Depresia din 2008, adică ar fi evoluat ceva mai rău. Mai mult, în Marea Depresie datoriile statului nu au avut nici un rol, spre deosebire de Depresia din 2008 în care ele au rolul decisiv. Faptul că bugetul Statelor Unite nu arăta atât de rău în 1929 a permis însă realizarea unui plan mult mai periculos decât Marea Depresie însăși, plan care a generat primul joc piramidal care stă la baza căderii la care asistăm acum. Este vorba despre politica de New Deal a lui Roosevelt. Ea a încetinit revenirea economiei americane din Depresie și a fost salvată de la un dezastru economic major de Al Doilea Război Mondial. De atunci datează două mituri, ambele eronate:

Mitul 1 – Din depresie economică se iese prin ample lucrări de infrastructură.

Infrastructura este un lucru folositor. Ea se realizează cu investiții mari care se recuperează și încep să-și arate profitabilitatea pe termen lung. Când vrei să ieși dintr-un fenomen economic acut, nu poți miza pe profitabilitatea pe termen lung, pentru că ai nevoie de resurse imediate. S-a spus că aceste lucrări rezolvă problema șomajului în creștere. În perioada marii depresii șomajul ajunsese în Statele Unite la 25%. O parte din el a fost absorbit prin aceste lucrări. Dar pentru cât timp? Odată banii bugetari consumați prin angajarea temporară a forței de muncă în lucrările respective se petrec două fenomene absolut logice: când se termină lucrarea nu mai este nevoie de forța de muncă angajată și statul nu mai are bani pentru a reitera povestea cu infrastructura. Cum infrastructura în sine nu produce imediat un venit acoperitor în buget și cum nu este nevoie de infrastructură la infinit, construcția aceasta se năruie. Angajații au lucrat în proiecte pe durată determinată și nu au produs bunuri care prin consumul lor să ducă la reinițierea unui ciclu economic. Se revine astfel la momentul inițial, dar cu un stat având un deficit mai mare. Mai mult, ieșirea din depresie cu ample lucrări de infrastructură pentru a absorbi șomajul și a muta banii de la ajutoarele de stat la taxe salariale, mută banii dintr-un buzunar al statului în altul cu un deficit clar, pentru că banii obținuți din taxele de salarii + banii pe care i-ar fi dat ca ajutor social sunt mai puțini decât cheltuielile salariale efectuate. Sigur, o parte din bani ajung în consum și afectează pozitiv economia. Numai că pe termen determinat și insuficient ca aceasta să depășească depresia. Un fenomen de acest gen l-am putut constata în anul 2009 înaintea alegerilor din Germania unde programul rabla a revigorat pe termen scurt industria auto. Atât cât trebuia pentru a da electoratului impresia că a fost depășită criza. Iar argumentul cel mai bun pentru neabsorbirea șomajului prin asemenea măsuri este că azi lucrările de infrastructură se fac cu puțini oameni și multe utilaje. Adică banii guvernamentali nu rezolvă problema șomajului ci a companiilor care efectuează lucrările, cu un efect pozitiv minor asupra economiei și major negativ asupra bugetului.

Mitul 2 – Din depresia economică se iese printr-un război

A fost doar o întâmplare. Mai mult, războiul nu a fost inițiat de către Statele Unite, adică de statul aflat în epicentrul depresiei și al experiemtelor nefericite făcute de Roosevelt. Ca și amplele lucrări de infrastructură, un război presupune cheltuieli acum și eventuale venituri în timp. Atunci când e purtat de tine. Atunci când e purtat de alții, poate fi o afacere profitabilă pe termen scurt sau chiar mediu. Dar cred că nimeni nu poate bănui Statele Unite de alimentarea ascensiunii lui Hitler și declanșarea războiului. Cred că emblematică pentru afirmația de mai sus este reacția unui înalt ofițer american care, în plin război, se opunea înființării unui serviciu de spionaj al armatei spunând că un gentleman nu citește scrisorile altora.

New Deal a generat însă un fenomen care s-a amplificat în timp: intervenția statului în economie și promisiuni electorale ținute și supralicitate la fiecare ciclu electoral prin care politicienii care conduceau statul dădeau cetățenilor săi în mod direct ceva. Acesta este Primul Joc Piramidal inițiat în lumea modernă la scara uriașă a unei mari puteri. Despre New Deal și despre acest joc voi vorbi în postul următor pentru că mă tem că scriu texte din ce în ce mai lungi și mai greu de digerat. După aceea voi vorbi despre Al Doilea Joc Piramidal, mult mai periculos decât acesta și care afectează fundamental totul, pentru că el este cel care vulnerabilizează și distruge moneda. Ele funcționează azi împreună, așa cum au funcționat în trecut în Imperiul Roman, chiar dacă este suficient doar unul dintre ele pentru a pune o economie la pământ, așa cum s-a întâmplat în China medievală. Vom vedea, cum întâmplările de azi se leagă de povestea căderii Imperiului Roman și de dezastrul economic al Chinei medievale. Sigur, multe dintre lucrurile pe care le voi scrie sunt păreri personale și ele, ca orice părere pot fi greșite. Dar eu cred, cel puțin în acest moment, că nu.

Amintiri din viitor (III)

23/08/2013

Ca să înțelegem de ce voi vorbi în acest post aproape exclusiv despre Statele Unite ale Americii, să privim mai întâi diagrama de mai jos:

Cele mai tranzacționate monede în 2012

Ea reprezintă nivelul de tranzacționare internațională în monedele lumii. În cei 6% pe care le-am numit rest se regăsesc monedele cu o tranzacționare de sub 0,45%, limita la care m-am oprit cu rupia indiană. Dar diagrama aceasta arată un lucru mult mai important și anume forța economică a statelor care sunt listate și capacitatea lor de a influența procesele din lumea reală. Dacă la această diagramă adăugăm și capacitatea de inovare tehnologică, adică ceea ce asigură menținerea supremației economice și militare în lumea în care trăim, cred că nu mai este necesar să spun de ce voi vorbi în acest post aproape exclusiv despre Statele Unite.

Statele Unite ale Americii s-au format și au evoluat în jurul a două coordonate esențiale: Constituția din 1787 și Biroul de Patente înființat în anul 1802 în baza articolului 1 punctul 8 din Constituție. Întregul proces politic care a dus la apariția Constituției și instituțiilor statului American a fost o dezbatere foarte serioasă și o construcție făcută cu multă atenție la detalii. Celor care vor să înțeleagă acest proces, le recomand seria de articole scrise de Hamilton, Madison și Jay în The Federalist. Națiunea Americană este, de altfel, prima națiune constituțională din lume. Adică prima națiune rezultată din aderarea liberă la un set de principii, spre deosebire de națiunile etnice care au rezultat dintr-un proces istoric îndelungat prin acomodarea și aglutinarea comunităților vecine.

De la bun început Statele Unite au abandonat calea europeană reușind o rapidă sinteză între spiritul explorator și orientat spre profit britanic, cel meticulos și făcător de lucruri temeinice german și cel liber și plin de curaj irlandez. Au urmat calea liberalismului smithonian și a comunitarismului democratic protestant. Iar rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate. Statele Unite au reușit în prima sută de ani de existență să preia conducerea în domeniile tehnologice majore ale secolului XIX și să le aplice profitabil generând coloși industriali care, la începutul secolului XX deveneau primele multinaționale majore. Au știut să profite de pe urma marilor conflicte ale secolului XX atât monetar și economic cât și militar și politic, devenind la sfârșitul acestuia unica supraputere globală. Și totul s-a petrecut în 200 de ani adică în mai puțin de 10 generații.

Toate acestea necesitau o construcție monetară solidă. Ea a început timid și cu multe greșeli, în perioada războiului de independență. Înainte de a-și câștiga independența, în coloniile britanice americane funcționau banii imperiali. Pentru că nu erau suficienți bani în circulație, coloniștii apelau destul de frecvent la dolarul spaniol utilizat în coloniile Spaniei sau la mărfuri care se substituiau cu succes banilor cum ar fi pieile de castor, tutunul sau praful de pușcă. A existat chiar o perioadă în care wampun-ul (șiragul de scoici) era folosit pentru a media tranzacțiile. În New England a fost emisă, în mod ilegal, timp de câteva luni, monedă metalică, dar din cauza formei sale simple care permitea falsificarea ei facilă și a riscului unei reacții britanice dure, coloniștii au renunțat la ea. În 1690, colonia din Massachusetts a fost autorizată să mobilizeze trupe pentru a sprijini armata britanică și a primit dreptul să emită titluri de valoare pentru a plăti cu ele soldații. Aceste hârtii care semănau mai degrabă cu obligațiunile, puteau fi convertite în bani și aveau valori nominale de 5, 10 și 20 de șilingi. Aceste hârtii au început să circule însă liber și să suplinească lipsa de bani, din ce în ce mai multe colonii din New England trecând la emisiunea unor asemenea obligațiuni. În 1751 Parlamentul Britanic a interzis tuturor teritoriilor britanice de pe continentul american să emită monedă sub orice formă. Numai că revoluția americană era deja foarte aproape. Când în 1775 a izbucnit Războiul de Independență, Congresul Continental a aprobat emiterea de bani de hârtie. Fără nici un fel de acoperire, în condițiile în care Congresul nu avea puterea de a impune taxe. A fost o eroare majoră, banii s-au devalorizat rapid și la sfârșitul războiului valoarea lor era practic nulă.

 Continental

Sigur, au existat monede din metal, chiar din metal prețios, care au început să fie bătute începând cu 1792, atunci când Congresul a hotărât că moneda noului stat se va numi dolar și a înființat monetăria, condusă de către Hamilton. Monedele erau din aur și argint, aveau deci valoare intrinsecă, dar erau puțin numeroase, erau aproape imediat tezaurizate sau topite pe principiul moneda proastă scoate de pe piață moneda bună. Iar banul de hârtie se devaloriza accentuat în raport cu cel din metal prețios. Mai mult, monedele de aur dispărute practic din circulație, au făcut ca încrederea în aur să crească și astfel nu doar bancnota de hârtie a avut de suferit dar și rata de conversie aur:argint care a căzut în 1834 de la 1:15 la 1:16.

 Dollar coins 1795

După Războiul de Independență băncile au început să tipărească bancnote, care cum i-a dat prin cap, susținând bancnotele cu promisiunea conversiei lor în monedă, promisiune care de cele mai multe ori nu putea fi onorată. Situația aceasta s-a prelungit până în 1863 când, în plin război de secesiune dolarul a rămas unica monedă a Statelor Unite ale Americii. Prin legea adoptată atunci de congres a fost creat sistemul bancar național, iar moneda a fost mai bine reglementată. Băncile au fost împărțite în două categorii: bănci de stat (cu un capital de minimum 10000 de dolari) și bănci naționale (cu un capital de minimum 50000 de dolari), singurele bănci care puteau emite monedă fiind cele naționale, ceea ce a forțat dispariția bancnotelor cu circulație locală. Emisia de bancnotă a rămas privată. A fost momentul în care în Statele Unite a fost consfințită structura economică duală (federală și de stat), structură care s-a dezvoltat în timp și a asigurat stabilitate economică și financiară.

În anul 1878 a fost liberalizată emisia de monedă de argint, băncile putând bate dolari de argint iar guvernul obligându-se să cumpere și el, la prețul pieței, lingouri de argint la un nivel între 2 și 4 milioane de dolari lună urmând ca o parte din argintul cumpărat să fie bătut în monezi. Inițiată pentru a avea suficient metal care să sprijine bancnota, această măsură a dus în anii care au urmat la inflație. Subiectul acestui tip de inflație a condus la o discuție lungă despre standardul bimetal, statele din Sud fiind adeptele păstrării sale, inflația pe argint fiind convenabilă pentru fermierii care își puteau plăti astfel mai ușor creditele și statele din Est, acolo unde își avea rădăcina sistemul bancar, care insistau pentru adoptarea standardului aur. După o serie de diminuări ale importanței argintului în construcția monetară americană, Congresul a adoptat formal în anul 1900 standardul aur. Cu alte cuvinte, dacă până în 1900 paritatea dolarului ar fi trebuit, măcar teoretic să fie fixă atât în raport cu aurul cât și cu argintul, începând cu anul 1900, obligația de paritate fixă era garantată numai în raport cu aurul. Un dolar putea fi schimbat în 1900 pentru 1.49 grame de aur. Monedele metalice erau din aur pentru valori nominale de peste 1$ și din argint pentru diviziuni ale dolarului. Acest standard a fost menținut, cu numeroase modificări ale parității până în anul 1971.

Atât timp cât banii au reprezentat o marfă tangibilă cu o valoare intrinsecă, problemele despre care voi vorbi în continuare nu au existat. Sigur, este incomod și periculos să transporți cantități de aur sau de argint pe care să le tranzacționezi în operațiuni de troc cu alte mărfuri. Mai mult, cantitatea de bani necesară cumpărării bunurilor este tot timpul insuficientă în acest model. Să ne amintim de crizele din Imperiul Roman care au dus la scăderea cantității de metal prețios din moneda de argint tocmai pentru a asigura suficientă monedă. Problema încrederii în moneda de aur sau argint se reducea la greutatea și puritatea ei. Amândouă ușor de verificat. Iar în absența unor dispozitive simple care puteau ușura verificarea, metoda cu mușcatul monedei era suficient de bună pentru a da încredere în ea. Cu banii de hârtie o altă poveste. Este foarte dificil să verifici dacă în spatele lor se găsește cu adevărat cantitatea de metal prețios pe care bancnota o promite la schimb. Este foarte greu să verifici, cu alte cuvinte cantitatea de monedă aflată în circulație garantată la un schimb la paritate fixă cu o resursă limitată pe care se fundamentează moneda. Iar dacă vorbim de fiat money (adică de bani emiși fără acoperire în nimic), nu este nimic de verificat. Tot ce poți face este să ai sau nu încredere în emitent. În cazul dolarului american de la 1900, emitenții erau băncile private clasificate ca fiind naționale. Sigur, nici un emitent de bancnotă nu deține întreaga cantitate de metal prețios pe care ar putea-o răscumpăra toți banii emiși. Este foarte puțin probabil ca toți deținătorii de bancnote să solicite în același moment preschimbarea bancnotelor în metalul pe care ele se sprijină. Și chiar dacă toată această cantitate ar exista, ar fi foarte dificil ca lingourile să fie divizate în așa fel încât să satisfacă schimbul. Bazându-se pe acest principiu, băncile au emis din ce în ce mai multă bancnotă pentru a onora cererea de lichidități sau pentru a acorda mai multe credite. Aceasta duce la inflație și semnele inflației pot produce panică în rândul posesorilor de bancnotă care pot cere schimbarea banilor în metalul prețios promis de emitent. Pe lângă acest fenomen, bursa, care reprezintă un motor ieftin de dezvoltare economică, poate juca la rândul ei un rol negativ, în condițiile în care cele mai multe dintre tranzacții sunt pur speculative (adică fără o legătură directă cu fenomenul economic și cu o mare componentă psihologică). La cele două mecanisme fundamentale se adaugă derivativele care sunt tot titluri de valoare (ca și bancnotele) dar care se bazează pe lucruri cu un grad mult mai mare de risc decât acțiunile sau bancnotele (de exemplu pe dreptul de a acționa o datorie).

În anul 1907 familia Heinze deținea o poziție importantă pe piața cuprului. Fritz Heinze a urmat tradiția tehnică germană a strămoșilor săi și a devenit inginer miner. Latura sa irlandeză după mamă s-a manifestat și ea prin curaj și spirit întreprinzător. Fermecător și inteligent, Fritz Heinze s-a impus repede în societate iar moștenirea substanțială de 50000$ i-a permis să realizeze o turnătorie de cupru bazată pe o tehnologie foarte nouă și eficient, ceea ce i-a permis să scadă prețul cuprului și să se impună încetul cu încetul pe acestă piață ca un jucător important. Între timp, fratele său Otto reușise să ocupe prin speculații bursiere o poziție dominantă pe piața gheții în New York. Considerând că succesul lui Otto poate fi replicat și pe piața cuprului, cei doi frați au încercat o operațiune spectaculoasă speculativă pentru preluarea dominanței în piața cuprului, dar totul s-a transformat în câteva zile într-un dezastru. Care a falimentat propria companiile deținute de către Otto, compania de cupru a lui Fritz, casa de brokeraj cu care lucra și banca deținută de Fritz Heinze în Montana în care acțiunile la compania de cupru erau utilizate ca depozit colateral pentru împrumuturi. Banca din Montana era bancă corespondentă a Mercantile National Bank din New York al cărei președinte era tot Fritz Heinze. Ca o măsură imediată de precauție, bordul băncii l-a revocat din funcție pe Heinze, dar era prea târziu. Știrea despre cele întâmplate cu compania de cupru și banca din Montana s-a răspândit repede, iar cei care aveau depuneri la banca din New York s-au grăbit să le retragă. Chiar dacă banca a avut suficient cash pentru a face față la retrageri, panica a atins băncile asociatului lui Heinze, Morse. Ca măsură de precauție, New York Clearing House, asociația băncilor majore din New York, i-au forțat pe Heinze și Morse să se retragă din activitatea bancară. Asocierea cu Heinze și Morse din trecut a pus însă sub lupa publicului intrat în logica panicii pe unul dintre cei mai mari bancheri ai Americii, Charles Barney. Pentru a evita prăbușirea celui de-al treilea trust din New York, Knickerbrocker Trust, bordul i-a cerut lui Barney să se retragă, mai ales că începuseră deja retragerile. Pentru a evita antrenarea sa în acest dezastru, dată fiind prietenia sa de o viață cu Barney, dar și pentru a-și asigura o poziție dominantă pe piața bancară, J.P. Morgan a refuzat public orice sprijin către Knickerbrocker Trust, ceea ce a atras căderea în câteva zile a acestuia. Panica a atins în scurt timp majoritatea băncilor și burselor, ocolindu-l pe J.P. Morgan. Morgan nu era nici cel mai bogat, nici cel mai bine plasat bancher al Americii. A știut însă să controleze criza și să restabilească încrederea. Totul a durat câteva luni, la sfârșitul căreia Morgan a ieșit într-un câștig de imagine enorm și cu o pierdere de 21 milioane de dolari, o sumă enormă pentru vremurile acelea. A reușit însă să preia în iureșul iscat compania TC&I ale cărei acțiuni erau în cădere liberă și să asigure astfel companiei sale US Steel dominanța pe piața oțelului. Marea panică bancară din 1907 a scos însă la lumină vulnerabilitățile sistemului bancar american și riscurile mari pe care aceste vulnerabilități le puteau transmite monedei însăși.

Spre deosebire de țările europene, Statele Unite nu aveau o bancă centrală. Experimentul cu Prima Bancă a Statelor Unite realizată după planurile lui Hamilton și avându-i ca opozanți pe Jefferson și Madison care vedeau în ea un pericol pentru băncile locale, a existat doar între 1891 și 1811. Era o bancă privată privilegiată în raporturile cu statul (care deținea 20% din capitalul băncii) a cărei principală misiune a fost să rezolve problema inflației generate de banii de hârtie din perioada Războiului de Independență. La expirarea mandatului de 12 ani, Hamilton nu a mai reușit să obțină prelungirea mandatatului ei. Cererea mare de bani a guvernului a convins Congresul că este mai bine să vândă acțiunile decât să aștepte dividende. A urmat un al doilea experiment cu A doua Bancă a Statelor Unite, experiment ce a avut loc între anii 1817 și 1836. Banca a fost construită după modelul băncilor centrale ale Marii Britanii și Franței, cu o singură excepție: era o bancă privată în care Guvernul Federal avea o participație de 20%. Și misiunea ei era diferită și diferea oarecum și de cea a primei bănci federale. Banca trebuia să țină sub control proliferarea bancnotelor emise de băncile private, adică inflația, și să acorde credite avantajoase fermierilor și micilor întreprinzători. Odată cu expirarea termenului pentru care a fost licențiată și neprelungirea de către Congres a licenței, Statele Unite nu au mai avut o bancă centrală timp de peste 75 de ani. Și lucrurile n-au mers chiar atât de rău, economia dezvoltându-se rapid și asimilând avalanșa de patente create de un număr în creștere de ingineri cu un mare apetit antreprenorial. A fost o perioadă de expansiune economică neîntâlnită în nici o altă parte a lumii din acele timpuri. Franța și Spania apuneau ca mari puteri, Marea Britanie era la apogeul său iar Germania începea să se manifeste ca putere europeană. Ultimele două încercând să mizeze pe tehnologie și industrialism. Estul european încerca să depășească cu greu feudalismul agrarian iar Rusia nici măcar nu-și propunea așa ceva.

Felul în care au evoluat lucrurile în a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX în Statele Unite reprezintă o dovadă a beneficiilor majore pe care le poate aduce libertatea economică, dar și a vulnerabilităților unui asemenea sistem de care oameni ca Heinze puteau abuza trăgând după ei întregul eșafodaj econonomico-financiar. După panica bancară din 1907, în Statele Unite a reînceput o dezbatere publică majoră în jurul subiectului necesității reglementărilor și înființării unei bănci centrale. Apăruseră primele reglementări majore în domeniul economic și acum părea a veni rândul domeniului bancar. Legile antitrust din 1890 și 1914, legi care păreau a elimina monopolurile și dominanța în economie nu reușiseră să facă mare lucru. US Steel Corporation al lui J.P. Morgan reușise în câștige în 1920 procesul antitrust inițiat de către Guvernul Statelor Unite. Dar cel mai amuzant exemplu îl constituie cel al lui Standard Oil, deținut de către Rockefeller. În 1911, Standar Oil pierdea procesul și era obligat să se dividă în 36 de companii. Unele dintre ele au devenit giganții de azi Exxon, Amoco, Chevron. Dar în fiecare dintre ele Rockefeller deținea procentul pe care îl deținuse în Standard Oil. În definitiv, nici o lege într-o democrație de piață nu poate confisca proprietatea deținută în mod licit. Așa că, pentru regele petrolului înfrângerea în lupta cu guvernul, luptă în care a pus la bătaie toate resursele și a mers până la capăt fără nici un compromis, s-a dovedit a fi mai târziu amețitor de profitabilă.

Reforma sistemului bancar a fost inițiată imediat după marea panică bancară din 1907 de către senatorul republican Nelson Aldrich. Inițial adeptul unui sistem bancar nereglementat și fără o bancă centrală, Aldrich care a studiat sistemele bancare europene a venit în anul 1910 cu ideea unei bănci centrale impresionat de cele văzute la Banca Centrală a Germaniei. Numai că spiritul american și cel german sunt foarte diferite. Și se pare că nu modelul german a fost motivul schimbării opiniilor lui Aldrich. În epocă au existat suspiciuni și acuze potrivit cărora J.P. Morgan și John Rockefeller care tocmai își căsătorea juniorul cu fiica lui J.P. Morgan, generând astfel o avere de familie colosală, au avut un rol important în schimbarea la 180 de grade a lui Aldrich și un interes direct în proiectul său. Celebrul jurnalist Forbes are un articol despre o partidă de vânătoare pe insula Jekyll la care au participat cei trei împreună cu alți bancheri și politicieni republicani proeminenți și unde s-au pus la punct elementele planului Aldrich. Este probabil momentul în care americanii încep să creadă în povești cu mari conspirații. Pentru că aceasta chiar a fost așa ceva.

Planul a fost propus în 1912 și susținut de Asociația Bancherilor Americani. El presupunea înființarea unei bănci centrale cu un capital de 100 de milioane de dolari cu 15 filiale realizate și capitalizate prin asocierea unui număr de bănci private. Banca centrală era bancă de emisiune, dar nu în numele guvernului ci în nume propriu și urma să joace rol de trezorerie a statului. Bordul băncii centrale urma să fie compus din 39 de persoane din care 9 numite de guvern și 30 numite de cele 15 filiale aflate sub control privat absolut. Proiectul lui Aldrich era, de fapt, proiectul unui monopol privat care își subordona moneda și finanțele statului. Chiar dacă puternic sprijinit de marii bancheri americani și de un număr consistent de membrii ai Congresului, proiectul nu a trecut de votul acestuia.

În 1913 o formă modificată a planului Aldrich, propusă de congresmanul democrat Carter Glass, era adoptată de Congres. Legea care înființa Federal Reserve System și se bucura de această dată de suportul majorității democrate, nu a fost votată în Senat pentru că fiind în apropierea Crăciunului, marea majoritate a senatorilor erau plecați. Această lege diferea însă de planul Aldrich în câteva puncte fundamentale. Chiar dacă FED-ul rămânea un organism privat. Erau înființate 12 filiale, dar decupajul avea grijă să evite controlul bancherilor de pe coasta de Est asupra Băncii Centrale. Banca Centrală emitea moneda în numele și sub controlul Guvernului Federal și nu în nume propriu. Iar pentru sumele reprezentând împrumuturi în derulare încă neîncasate, era obligată să dețină aur în procent de 40% din valoarea acestora. Această ultimă prevedere absolut transparentă și aducătoare de încredere a fost ulterior opacizată prin amendarea succesivă a legii. În calitatea sa de bancă centrală FED-ul putea derula operațiuni doar cu entitățile guvernamentale și cu băncile comerciale. În ceea ce privește moneda, FED putea să regleze masa monetară prin creare sau distrugere de monedă, având astfel posibilitatea de a exercita un oarecare control asupra proceselor inflaționiste și deflaționiste. FED a exercitat și atribuțiile unei case de clearing pentru bănci sau de asigurator de lichidități pentru bănci, dobânda practicată fiind numită taxă de scont. Dar FED a mai primit o atribuție care se va dovedi a fi nocivă, chiar dacă aparent este folositoare. Cea de intervenție în momentele critice prin acordarea de împrumuturi sau prin reeșalonarea datoriilor existente. Acest atribut a făcut ca băncile comerciale să-și asume riscuri mult mai mari știind că există o bancă unde efectele negative ale riscurilor asumate pot fi absorbite și transformate în inflație, adică proiectate asupra populației și mediului economic. FED este un compromis între public și privat, între centralizare și descentralizare, între administrația publică și economie.

Prin înființarea FED, băncile au ieșit practic din zona tratamentului egal aplicat societăților comerciale. Este, de altfel, prima dată când între bănci și guvern se instaurează o relație specială de care vor beneficia atât politicienii cât și bancherii. Este drept, construcția aceasta este mai rezistentă și mai predictibilă pentru mediul financiar și guvernamental. Dar pe termen lung s-a dovedit nocivă în ceea ce privește populația și economia. Mai întâi ale Statelor Unite, iar mai apoi ale întregii planete care, în timp, și-a dezvoltat mecanisme monetare și bancare similare. Băncile centrale, deținute în cazul celor mai multor țări, în totalitate de stat au pus la dispoziție politicienilor o baghetă magică pe care de multe ori aceștia au folosit-o doar în scopuri electorale sau pentru rezolvarea problemelor imediate, ignorând conștient sau nu efectele pe termen lung.

Primul Război Mondial s-a dovedit a fi pentru Statele Unite o mare oportunitate. Anii de neutralitate i-au permis o dezvoltarea economică normală, crearea unei industrii de război care a făcut un profit bun din vânzarea de arme către beligeranți și testarea noilor tehnologii militare în teatre reale de operațiuni, fără pierderi pentru cetățenii americani. Președintele Wilson a încercat să joace un rol de mediator și pacificator internațional, rol care nu a plăcut foarte mult unei populații pentru care Europa reprezenta o entitate îndepărtată și lipsită de interes. În plus, americanii de origine germană sau scandinavă considerau neutralitatea Statelor Unite ca pe un gest obligatoriu, fiind conștienți că o intrare în război nu se putea face decât alături de Marea Britanie și deci împotriva Germaniei. Această percepție avea să se schimbe în urma repetatelor atacuri ale submarinelor germane asupra navelor civile americane. În 1917, la presiunea opiniei publice, Statele Unite au intrat în război de partea Antantei, alimentând trupele aliate cu 10000 de soldați pe zi, într-un teatru de război în care beligeranții erau la capătul puterilor și ale resurselor. Intervenția Statelor Unite înclinat imediat balanța în favoarea Antantei și a grăbit sfârșitul războiului. Intervenția pe câmpurile de luptă ale Franței au salvat prima dată în secolul XX Franța de la dezmembrare și a menținut statutul de supraputere a Marii Britanii. Statele Unite erau în acest moment noua putere care se impunea internațional prin forța economică, tehnologică, financiară, militară și politică. Plasarea sa în rândul învingătorilor și faptul că nu suferise nici o daună pe teritoriul național, era o uriașă oportunitate pentru companiile americane care au folosit-o imediat începând cucerirea economică a lumii. Fără nici o discriminare. Poate că și de aceea, Statele Unite nu au ratificat niciodată tratatul de la Versailles, preferând să aibă tratate de pace separate cu Germania și cu aliații săi.

De aici încep întâmplările care ne afectează direct. Și despre care voi vorbi în postul următor.

Amintiri din viitor (II)

21/08/2013

China a fost una dintre primele regiuni ale lumii în care au fost utilizate obiecte standardizate pentru a înlocui trocul și a facilita schimburile de bunuri. Pentru ca o marfă să aibă semnificație monetară, sunt necesare câteva condiții. Prima este aceea că marfa respectivă este acceptată în orice fel de operațiune de schimb. Adică orice posesor al unui bun este de acord să își înstrăineze bunul în schimbul unui număr de unități monetare. O a doua condiție pe care trebuie să o satisfacă moneda este neperisabilitatea. Evident, o monedă care poate fi ușor distrusă nu va fi acceptată ca un intermediar de troc. O a treia caracteristică o reprezintă portabilitatea, adică ușurința de a o transporta. O a patra caracteristică o reprezintă divizibilitatea, ceea ce permite o granularitate mare în stabilirea unui schimb acceptabil în cadrul unei tranzacții. O a cincea caracteristică o reprezintă uniformitatea sa. De exemplu greutatea și uniformitatea elementelor ce o compun în cazul în care vorbim de o monedă metalică. O a cincea caracteristică, la fel de importantă ca prima o constituie constanța în timp a masei monetare. Orice creștere a acesteia duce la inflație și are drept consecință îngreunarea ciclului economic și sărăcirea populației.

Primele monede utilizate în China au fost cochiliile de melci din familia Cypraeidae, suficient de rezistente și de uniforme. Acest tip de monedă a circulat în China în perioada dinastiei Shang (1675îC-1029 îC). Spre sfârșitul acestei perioade, din cauza lipsei de cochilii în nord-estul Chinei, au apărut imitații ale monedelor cochilie realizate din porțelan, os, piatră, jad, aur sau cupru. Monedele de cupru care imitau cochiliile melcilor marini au început să câștige teren și s-au impus la sfârșitul dinastiei Shang ca principal mijloc de schimb.

 cowrieshells i_china_cowrie

Încetul cu încetul monedele din metal au abandonat forma cochiliei și s-au aplatizat, au început să fie inscripționate și să se standardizeze, răspunzând astfel nevoii economiei de a avea un mediu monetar cât mai predictibil pentru facilitarea schimburilor. Monedele cochilie s-au păstrat în unele locuri foarte mult timp. Istoricul arab Masudi din Bagdad menționează utilizarea lor În insulele Maldive în secolul 10 dC, iar în secolul 17 un navigator francez povestește despre ciudatele monede din scoici utilizate în Maldive și în Bengal.

Moneda chineză a evoluat însă spre moneda de metal, metalul folosit cu precădere fiind cuprul și bronzul. În 907 dC, odată cu căderea dinastiei Tang, China a trecut printr-o perioadă de mare instabilitate politică. În Nord s-au succedat cinci dinastii în jumătate de secol iar în Sud s-au format peste zece regate independente, fiecare condus de o dinastie diferită. În regiunea Sichuan dinastia Shu a bătut propria monedă utilizând metalul cel mai la îndemână acolo, adică fierul. Monedele din fier erau mari și grele. Unul dintre cronicarii vremii povestește că pentru a cumpăra orez erai nevoit să cari după tine o dată și jumătate greutatea sa în monede de fier. Așa se face că au apărut depozite de monede de fier care emiteau titluri de valoare utilizabile în schimburi de bunuri ca simbol al monedelor pe care le reprezentau. Erau mai ușor de transportat iar operațiunile de stocare a monedelor de fier și de clearing le efectuau neguțătorii de bani care au profitat imediat de pe urma acestei situații. În timp, hârtiile de valoare au început să fie tranzacționate ca simboluri monetare în sine. Între timp, China se reunifica sub dinastia Song. Odată cu încorporarea regatului Sichuan în Imperiul Chinez, administrația imperială a încercat în zadar să rezolve problema taxării în moneda imperială, comercianții locali și populația preferând să utilizeze în continuare vechea monedă de fier și hârtiile de valoare care o reprezentau. În 993, încercările administrației imperiale de impunere cu forța a monedei de bronz a Imperiului au generat o revoltă a provinciei, înăbușită destul de repede, dar purtând în ea un semnal clar pentru autorități. Rezistența monetară a provinciei Sichuan l-a determinat pe noul ei prefect Zhang Yong să reglementeze în 1005 regimul hârtiilor de valoare și să limiteze la 16 numărul terților de încredere care puteau emite asemenea hârtii pe baza monedei de metal tezaurizate la ei. Aceste hârtii de valoare numite jiaozi s-au depreciat însă destul de rapid și, în ciuda reglementării lor stricte, au ajuns să nu mai poată fi onorate ceea ce a creat instabilitate în provincie. A fost primul experiment ratat cu fiat money. Prefectul care i-a succedat, a ordonat închiderea celor 16 centre care emiteau titlurile de valoare și despăgubirea populației. Și probabil că totul s-ar fi încheiat aici dacă următorul prefect al provinciei, Xue Tian nu ar fi decis revenirea la jiazi odată cu o reglementare și mai strictă și înființarea unor birouri de schimb care realizau, pentru un comision de 3%, conversia între hârtiile de valoare și moneda imperială. Emisiunea de hârtie a fost plafonată la valoarea de 1.25 milioane de guani, obligând ca birourile de schimb să mențină o rezervă în monedă metalică la nivelul a 360000 de guani. Reglementați astfel, banii de hârtie și-au menținut valoarea, fiind apreciați de către populație și negustori.

Dinastia Song și-a început domnia cu reforme majore administrative și tehnologice. Utilizarea pe scară largă a noilor tehnologii în agricultură a dus la o abundență fără precedent a produselor alimentare, ceea le le-a făcut accesibile întregii populații a Chinei. Rezultatul a fost dublarea populației de la 50 de milioane în perioada dinastiei Tang la 100 de milioane în perioada dinastiei Song. O populație mai numeroasă și o economie în expansiune făcea necesară regândirea masei monetare. Sigur, o soluție simplă ar fi fost păstrarea masei existente și divizarea ei în subunități mai mici. Dar și această soluție necesita mai mult suport metalic pentru monedă. Oarecum, problema era asemănătoare cu cea din Imperiul Roman care a dus la denominarea monedei de argint. Numai că dinastia Song avea la dispoziție experimentul reușit din provincia Sichuan. Reușit pentru moment. Pe termen lung, hârtiile de valoare s-au devalorizat rata de schimb căzând până în anul 1105 de la 1:1 la 1:4. Începea însă și o perioadă politico-militară dificilă pentru Imperiul Song. Nordul Chinei începea să dea semne serioase de instabilitate iar Imperiul trebuia să facă față atacurilor venite din partea noului stat manciurian Jin, incursiunilor mongolilor precum și răscoalelor din nord-vest. Atacat de mongoli, acesta a pierdut complet în 1234 dominația asupra Nordului Chinei, dar și accesul la resursele de cupru de acolo. Lipsa de lichidități într-un imperiu în care taxele erau percepute cu precădere în bani a slăbit statul dar a produs și o puternică deflație lovind producătorii agricoli care își vedea producțiile din ce în ce mai puțin vandabile. A fost momentul în care s-a apelat substanțial la emisia de bani de hârtie neacoperiți de nimic altceva decât de hotărârea menținerii unei mase monetare cvasiconstante. Hotărâre ușor de luat dar greu de îndeplinit. Dacă în 1161 erau emiși bani de hârtie cu acoperire în 112.5 tone de argint, după numai 7 ani administrația a declarat ruperea legăturii între banii de hârtie și argint, dând frâu liber inflației. În 1170 s-a luat decizia controlului strict al masei monetare iar 50% din taxe au fost solicitate în bani de hârtie, ceea ce a făcut ca acești bani să înceapă să circule la scara întregului Imperiu. Au urmat 20 de ani de stabilitate până când guvernul a luat decizia reconstrucției capitalei și a întăririi armatei. Cheltuielile guvernamentale mari suportate de o populație ajunsă la capătul puterilor a slăbit imperiul care, încetul cu încetul a căzut sub atacurile continue ale mongolilor din nord. În 1276 China ceda în fața lui Kubilai Han.

Dinastia mongolă Yuan instaurată odată cu cucerirea Chinei de către mongoli a utilizat ca principal mediu de schimb bancnota de hârtie pe care a reglementat-o și asupra căreia și-a arogat și monopolul privind producerea. Avem de a face cu prima economie bazată pe bani fără acoperire. Care la început a funcționat. Ca orice economie bazată pe fiat money. Și ca orice economie bazată pe fiat money a început să sufere de pe urma inflației venite din ușurința cu care o asemenea monedă putea fi pusă în circulație. În timpul dinastiei Yuan inflația a presupus tipărirea a peste 30 de milioane de bancnote noi pe an, ceea ce a dus repede la dezastru economic. Mașina de tipărit funcționa și pentru a vedea că nu exagerez când spun tipărit, iată aici o matrița și bancnota tipărită cu ajutorul ei:

 800px-Yuan_dynasty_banknote_with_its_printing_plate_1287

Ca răspuns la devalorizarea rapidă a banilor, dinastia mongolă a crescut constant taxele în încercarea disperată de menținere a ordinii în Imperiu. Ceea ce a adus, evident, populația într-o stare accentuată de sărăcie și a generat nemulțumiri majore. Răspunsul a fost unul de o cruzime tipic asiatică în care mongolii au încercat o asimilare forțată a unei populații uriașe în comparație cu numărul cuceritorilor, precum și exterminarea acesteia. Ambele reacții absolut nerealiste. Cu un efect așteptat, adică eliminarea dinastiei Yuan din istorie.

Inflația s-a accelerat în prima perioadă a dinastiei Ming (venită la putere în 1368), dinastie chineză care în dorința de a restabili repede prosperitatea în China a continuat un timp politica nesăbuită a tipăririi banilor fără acoperire. Efectul a fost exact cel opus. În 1455 hiperinflația a făcut ca banii să dispară din circuitul economic și să se revină la troc. Asta înseamnă însă o economie extrem de nediversificată și primitivă. Troc se poate face între un număr mic de bunuri și nici atunci fără a produce dezechilibre și datorii care se acumulează. Dinastia Ming a fost salvată de argintul Japonez și European iar mai târziu de cel american care au permis restabilirea unui sistem monetar rațional dar care au și creat dependențe economice și politice care s-au dovedit a avea efecte negative pe termen lung asupra Chinei.

Aceasta este povestea primului experiment cu bani de hârtie din istorie. Și nu hârtia a fost problema ci decizia din anul 1168 de rupere a legăturii dintre monedă și o resursă limitată (fierul, cuprul și argintul în cazul Chinei), decizie care a dus direct la hiperinflația din 1455 și la căderea economiei de la un nivel destul de sofisticat la troc.

Amintiri din viitor (I)

21/08/2013

Povestea Imperiului Roman, cea din cărțile de istorie cu poze colorate și povești despre vitejii de tot felul, este despre împărați și războaiele lor. Oarecum așa și e firesc să fie. Școala are o componentă emoțională care trebuie hrănită cu ceva. Cum cu matematica sau științele emoția presupune profesori cu mult har, accentul emoțional este pus în disciplinele umaniste. De aceea învățăm în școală enorm despre fapte glorioase de arme sau mari ctitorii culturale și nu învățăm aproape nimic despre diversele sisteme care s-au succedat, despre structura lor și despre ce a fost bine și ce a fost rău în ele.

În acest post vreau să vorbesc despre istoria căderii statului Roman. Ea a fost una de sistem și nu de circumstanță și, după ce în postul următor voi vorbi puțin despre China medievală veți vedea de ce istoria este atât de importantă pentru prezent.

Creșterea statului Roman a început în secolul III îC, atunci când lumea elenistică influențată masiv de etatismul asiatic pierdea treptat teren în fața liberalismului de piață roman. Lucrurile au fost tranșate definitiv odată cu victoria lui Octavian Augustus și anexarea Asiei Mici și a Egiptului. Dealtfel, victoria lui Augustus a reprezentat victoria liberalismului de piață vestic asupra etatismului capitalist sau socialist oriental. În prima jumătate de secol a erei creștine, Octavian Augustus și Tiberius au luat măsurile care au asigurat Imperiului stabilitate și prosperitate.

Înainte de Augustus, în perioada republicană, exista un sistem de colectare privată a taxelor din provincii. Taxele erau licitate anual și plătite în avans de colectorul (numit publican) care câștiga licitația și care primea dreptul prelevării lor cu profitul adiacent așa cum îi dădea prin cap colectorului, în provincia respectivă. Cu timpul, publicanii au ajuns să acumuleze averi impresionante și să își diversifice activitățile împrumutând, de exemplu, bani cu dobânda de circa 4%. Cu taxele colectate așa, Roma și-a construit redutabila armată cu ajutorul căreia și-a extins rapid teritoriul reușind astfel să asigure cetățenilor ei o bunăstare din ce în ce mai predictibilă. Dar odată cu bunăstarea, sistemul de colectare a taxelor prin publicani a devenit din ce în ce mai arbitrar și abuziv nemulțumind un număr din ce în ce mai mare de cetățeni ai statului Roman. Octavian Augustus a abolit acest mecanism de colectare a taxelor și a introdus un sistem de taxare unitar în majoritatea provinciilor. O excepție notabilă a făcut-o Egiptul în care a fost menținut sistemul etatist socialist pe care îl găsiseră romanii în momentul anexării sale. Acest sistem, în care statul personalizat de către faraon deținea întregul teritoriu și avea monopol asupra comerțului și industriei, a fost menținut în Egipt din rațiuni practice. Romanii aveau nevoie de un producător major de grâne și Egiptul a jucat în interiorul imperiului acest rol de teritoriu eminamente agricol complet controlat de către împărat. În restul Imperiului, taxa agricolă a fost abolită, impozitul pe avere a fost plafonat la 1% și a fost menținut impozitul per capita plătit numai de către bărbații cu vârsta cuprinsă între 16 și 35 de ani, cetățeni romani. Comerțul a rămas liber, existând doar o taxă vamală unică de 5%, taxă care asigura și o oarecare protecție producătorilor interni. O excepție notabilă au făcut-o provinciile care au încercat în timp să se răscoale, teritorii în care, după restabilirea ordinii, imperiul impunea o taxare mai mare pentru o perioadă de timp considerată suficientă pentru a tăia apetitul de revoltă.

Structura tipică a veniturilor Imperiului Roman din taxe din primul secol al erei creștine era cea din diagrama de mai jos:

Structura taxelor in Imperiul Roman

Sistemul de taxare inițiat în vremea lui Augustus a asigurat atât dezvoltarea inițiativei private și a  unei economii de piață prospere cât și necesarul pentru o bună administrare și dezvoltare teritorială a imperiului. Cu banii strânși din taxe, Augustus a reparat drumurile existente și a creat drumuri noi, instituind un aparat administrativ având în conducere persoane cu rang pretorian pentru menținerea în bună stare a infrastructurii de drumuri și dezvoltarea sa. Augustus însuși și-a asumat rolul de conducător al acestui aparat administrativ, dovedind o viziune absolut corectă în ceea ce privește importanța rutelor comerciale și militare. Ca urmare a dezvoltării rețelei de drumuri și a creșterii siguranței deplasării în lungul lor, comerțul a înflorit iar armata a câștigat în mobilitate.
Egiptul, socialist și strict reglementat a reprezentat sursa principală de grâne care asigura pacea socială în Imperiu. Politica de circ și pâine inițiată încă în perioada republicană a fost continuată de către Augustus, în vremea sa peste 200000 de cetățeni romani având asigurată hrana prin grija Împăratului care o finanța împreună cu circul din veniturile produse de imensa sa proprietate, Egiptul.

Era inițiată de Augustus nu a durat mult. Mai precis, a durat până în momentul în care cheltuielile ocazionate de administrarea Imperiului, armată și subvențiile sociale au crescut peste măsură. Septimiu Sever a ridicat, de exemplu, nivelul cheltuielilor sociale adăugând la distribuția gratuită de grâne, uleiul de măsline iar împărații care i-au succedat au adăugăt, ocazional, carnea de porc și vinul. Din ce în ce mai pmulte orașe (de exemplu Constantinopolul, Antiohia și Alexandria) au primit dreptul de a găzdui cetățeni romani mărind astfel numărul de asistați sociali. Sigur, ne referim aici doar la cei care erau cetățeni, adică la bărbații adulți cu domiciliul stabil în Roma și în cele câteva orașe care, în timp, s-au bucurat de acest privilegiu. Dar numărul lor era foarte mare iar politica de pâine și circ din ce în ce mai sofisticată.

Chiar dacă în Imperiu au existat bănci, iar politica de taxare și lipsa de reglementări erau extrem de favorabile dezvoltării sistemului bancar, grosul economiei romane a funcționat fără credit. În aceste condiții, lipsa de lichidități era exclusiv o consecință directă a cheltuielilor statului. Cu alte cuvinte, perioadele în care statul avea cheltuieli mari produceau o lipsă de lichidități și deci frânau dezvoltarea economică. Primul moment în care această lipsă de lichidități s-a manifestat semnificativ a fost în timpul domniei lui Nero ca o consecință a cheltuielilor mari cu întreținerea birocrației și a armatei precum și a construcțiilor grandioase necesare hrănirii apetitului de circ. Existau două căi de ieșire din această criză: creșterea taxelor sau devalorizarea monedei. Pentru că nimeni nu și-a pus problema că modelul economico-politic își atinsese limita. Prima soluție aleasă pentru a evita criza de lichidități a fost devalorizarea monedei. În special a dinarului de argint (moneda cu cea mai mare circulație) prin diminuarea cantității de argint conținută în monedă. Sigur, inflația poate fi considerată și ea o formă de taxare mascată. Lăsând monedele vechi și noi să circule în paralel, s-a mai produs un fenomen absolut predictibil: moneda nouă a scos de pe piață moneda veche pe care romanii preferau să o tezaurizeze datorită conținutului mai mare de argint. Și tot predictibil, taxele erau plătite în moneda nouă. Așa că, în scurt timp se revenea la criza de lichidități. A existat un moment în care împăratul Domițian a înțeles mecanismele inflației și a protejat moneda de aur menținându-i puritatea. Dealtfel, campaniile în Dacia și în Orient au avut ca scop punerea sub control a unor noi zăcăminte de aur, care să asigure stabilitatea acestei monede.

Tot Domițian a inventat taxele pe care provinciile erau obligate să le plătească în monede de aur pentru a marca victoriile militare. Unii dintre Împărații care i-au succedat, au inventat victorii pentru a obține un supliment de taxe, iar aici Caracalla s-a dovedit a fi campion. Caracalla, fiul și asasinul medicilor care prin grija lor i-au prelungit viața lui Septimiu Sever, învățase de la tatăl său secretul guvernării: plata bună a armatei și administrației și liniștea socială dată de pâine și circ. Așa că, una dintre măsurile sale de proaspăt împărat a fost creșterea salariilor acestor două categorii majore de bugetari cu 50%. Enorm pentru cât putea Imperiul să-și permită. După perioada de maximă înflorire economică a Imperiului inaugurată de către Augustus și după momentul de maximă expansiune din vremea lui Traian, adică nici după 200 de ani, asasinarea lui Commodus, fiul lui Marc Aureliu, indica două lucruri: împăratul era la discreția armatei și a gărzilor pretoriene iar prezența unui Senat democratic și activ încurca împăratul în planurile sale de putere absolută.

Pertinax fusese proclamat împărat de garda pretoriană și asasinat de aceasta. I-a succedat pentru câteva luni un împărat obscur care câștigase licitația făcută de garda pretoriană pentru poziția de împărat, iar după executarea sa din ordinul Senatului împăratul ridicat pe scut de legiunile Panoniene, Septimiu Sever, avea lecția învățată: putere se menținea cu bani dați armatei și administrației și cu slăbirea democrației, adică distrugerea Senatului. Pentru asta trebuiau mai mulți bani, iar denominarea a început să fie dublată de creșterea taxelor. Senatori erau puțini iar populația nu era foarte fericită să vadă un corp care vorbea mult și nu făcea lucrurile spectaculoase pe care le făceau împărații. Așa că sistemul de taxare a început să fie diversificat odată cu creșterea numărului celor care erau taxați. A apărut taxa pe moștenire, pe eliberarea sclavilor, pe averile mari, apoi cea pe avere pur și simplu și chiar dacă nivelul taxelor din vremea lui Augustus a rămas nemodificat, a fost introdus practic un mecanism de impozitare progresivă. Statul Roman își făcea tranziția de la sistemul liberal de piață la socialism. Și de la existența sa ca stat la nimic.

Denominarea dinarului de argint a continuat, acesta ajungând de la o puritate de 94% argint în monedă în vremea lui Augustus la 0,02% argint în monedă la sfârșitul Imperiului Roman de Apus. Adică în mai puțin de 300 de ani.

Devalorizarea monedei de argint in Imperiul Roman

Cheltuielile militare au crescut, chiar dacă Imperiul se micșora sub presiunea triburilor germanice, cei care făcuseră averi din economia liberală s-au împuținat și și-au pierdut puterea politică, administrația a devenit numeroasă și puternică pentru a asigura fluxul de taxe iar oamenii obișnuiți momiți cu mult circ și pâine, ceea ce însemna un nivel mai mare al cheltuielilor. Motorul economic al creșterii imperiului era sufocat de statul care devenise atotputernic. Din ce în ce mai mulți locuitori ai Imperiului erau făcuți cetățeni pentru a mări baza de taxare. Într-o primă etapă, mulți meșteșugari au preferat să părăsească orașele pentru a-și pune agoniseala la adăpost, trecând din zona economiei taxabile în cea cu taxe mai blânde a economiei naturale. Dar mâna lungă a statului a început să îi urmărească și aici.

Criza de monedă a devenit endemică în pofida denominării accelerate a monedei de argint, lovind greu economia romană și bugetul Imperiului. Împărații au crescut nivelul taxelor în natură, ceea ce a pus în dificultate agricultura și a creat nemulțumiri. Dar atât timp cât Egiptul și Cartagina generau resurse în mod constant, majoritatea populației avea circul și pâinea asigurate, armata și administrația erau oarecum mulțumite, iar când nu erau schimbau Împăratul, Imperiul părea a funcționa în continuare. Atunci când Imperiul a fost divizat de către Dioclețian anul 285, cele două grânare Egiptul și Cartagina au rămas să alimenteze fiecare dintre cele două jumătăți. Divizarea a devenit permanentă în anul 395 când Teodosius a lăsat moștenire fiilor săi câte o jumătate din Imperiu. În Imperiul Roman de Apus, cucerirea fără luptă (majoritatea locuitorilor preferaseră în ziua aceea să meargă la hipodrom) în anul 439 a Cartaginei de către vandalii lui Gaiseric, a tăiat sursa de alimentare a Imperiului, punând în dificultate bugetul militar și pacea socială asigurată prin pâine și circ. Un timp, creștinismul în ascensiune a suplinit scăderea de rații și cheltuielile din ce în ce mai mici cu circul, asigurând coeziunea socială pașnică în multe părți ale Imperiului.

Taxarea din ce în ce mai împovărătoare a făcut însă ca cei mai mulți dintre locuitorii statului Roman să îi privească pe goții care nu aveau taxe și care veneau cu o filosofie nouă de viață, cea a libertății, ca eliberatori. Armata, constând din trupe plătite, nu mai avea resurse pentru a fi menținută, iar cuceriri care să-i asigure o pradă bogată nu mai aveau unde să fie făcute. Circul și pâinea începuseră să sufere din cauza lipsurilor. Așa că foarte puțini dintre cei aflați pe teritoriul Imperiului Roman de Apus au regretat stingerea focului sacru atunci când Alaric a cucerit Roma. Ambiguitatea dualității celor două imperii (de răsărit și de apus) a făcut ca dezmembrarea Imperiului să fie un proces lent și difuz, fărâmițarea fiind de fapt ultimul act.

Imperiul Roman a dispărut pentru că economia sa a degenerat. A fost un imperiu măcinat din interior de speranța că pacea socială poate fi menținută la infinit mituind marea masa a locuitorilor cu circ și pâine, aducând resurse noi prin cuceriri militare și menținând pacea la granițe cu o armată puternică și asigurându-și veniturile cu ajutorul unei administrații supradimensionate. A început ca o economie liberală cu o ușoară componentă socială și a eșuat într-o economie socială de piață cu o componentă militară, socială și administrativă hipertrofiată. A încercat să supraviețuiască prin inflație și suprataxarea componentei economice active a societății și a sucombat în momentul în care aceasta nu a mai avut forța de a susține statul-mamut. A durat, cu mărinimie ceva mai mult de 400 de ani, din care creșterea a fost în primii 100. Șansa lui a stat în lentoarea ciclului economic, Imperiul fiind un stat cu precădere agrarian, cu un apetit tehnologic minor și bazat pe resurse produse în provinciile cucerite. În absența acestor resurse, modelul economico-politic roman ar fi supraviețuit mai puțin. Principalul mecanism care l-a pus la pământ a fost inflația și suprataxarea elementelor active ale societății. Ambele necesare pentru menținerea administrației, armatei și componentei sociale.

Imperiul Roman a fost primul exemplu din istorie că economia liberală și socialismul nu pot conviețui. A fost primul exemplu din istorie că banii nu pot fi multiplicați administrativ fără ca acest lucru să afecteze grav funcționarea statului. A fost primul exemplu din istorie că orice construcție politică bazată pe frică nu poate supraviețui fricii.

Sfârșitul utopiei

30/05/2010

Aud din ce în ce mai des în jurul meu întrebări legate de drumul pe care suntem. De ce am ajuns aici? Ce e de făctu? Am tot scris, chiar și pe blog-ul ăsta o sumedenie de lucruri care pot răspunde ambelor întrebări, așa cum mă duce pe mine capul să răspund. S-ar putea să greșesc atunci când încerc să răspund la ce e de făcut. Cu siguranță nu am greșit în tot ce a însemnat vederea în viitor. Viitorul despre care vorbeam atunci a devenit prezent, acum e trecut și lucrurile s-au întâmplat așa cum am spus că se vor întâmpla. Nu spun toate astea cu nici un fel de bucurie. Nici cu tristețe nu le spun. Doar constat. Uite, de-aia m-am gândit să rezum aici idei pe care le-am împrăștiat pe unde am putut vorbi și eu, de multe ori în blog-ul acesta. Voi spune lucruri care nu vor plăcea și nu vor conveni. Dar ele, lucrurile, sunt adevărate și acesta este cel mai important fapt.

Ceea ce voi încerca să dovedesc, pentru început, este că acum nu trăim o criză ci finalul unui sistem utopic. Sigur, nu numai utopiile se sfârșesc. Doar că utopiile se sfârșesc urât, în convulsii, chinuitor pentru cei care au ghinionul să le fi experimentat. Noi am avut ghinionul să experimentăm ambele ei versiuni.

O privire în urmă

Totul a început în secolul XIX, secol în care economia se structura altfel. Producția de masă a drenat în occidentul european și în Statele Unite, mase mari de oameni în orașe care au ocupat două funcții în lanțul trofic care se forma: de producători și consumatori. Prin creșterea cererii de muncitori industriali, aceștia au devenit prin suma de caracteristici comune, un vector social important. Spre deosebire de muncitorii agricoli însă, masa mare de lucrători industriali aveau o așezare compactă și posibilități de comunicare la o scară mult mai mare. Ori de câte ori apare în cursul istoriei umane un vector social major, apare și posibilitatea structurării intereselor acestora și realizarea unui demers coerent care să satisfacă respectivele interese. Așa au apărut sindicatele. Ele și-au asumat rolul accelerării procesului de atingere ale intereselor despre care vorbim și a codificării lor într-o formă contractuală. Este un lucru util, atât timp cât este rezultatul unei negocieri și nu a unei impuneri. În același timp, în Franța, au apărut primele încercări de organizare politică a acestui vector social. Idealismul francez, surprinzător de asemănător cu cel rus, a dat greși însă în fața realității. Ideile care au fost mult mai bine structurate au provenit din cultura anglo-saxonă. Mă refer aici la ideile lui Marx care, considerând că orice valoare adăugată este rezultatul strict al muncii celor care produc efectiv, a construit o teorie care a bântuit tot secolul XX și mă tem că va mai bântui încă mult prin mințile oamenilor. Atât prima premiză cât și ideea că vorbim aici de o clasă socială perenă care ar putea să se autoconducă, s-au dovedit a fi false. În primul rând perenitatea este în mod evident falsă, locul muncitorului industrial fiind luat masiv de mașini din ce în ce mai inteligente. Probabil că în următorii 20 de ani, procesul de fabricație va fi exclusiv apanajul mașinilor, monitorizate de oameni. Lucrul acesta s-a întâmplat deja în agricultură și este aproape încheiat în industrie. Probabil că dacă nu apărea muncitorul chinez, mai ieftin ca robotul industrial, trăiam deja acel moment. În al doilea rând, ideea autoconducerii nu poate funcționa decât în societățile primitive unde diviziunea socială a muncii este extrem de redusă. Odată ajuns conducător, un muncitor industrial va trebui să se specializeze în altă meserie, cea a conducerii, încetând a mai fi muncitor industrial.

Utopia marxistă a avut însă viabilitate. Ea se baza pe relativa sărăcie a muncitorului industrial și pe promisiunea unei societăți egalitariste care convine întotdeauna celui care, dintr-un motiv sau altul nu poate accede la nivelul de trai al semenilor săi. Aceste idei, au fost puse în practică pe două căi diferite, dar foarte asemănătoare. Lenin a ales calea unei lovituri de stat urmată de o revoluție, Hitler a ales calea alegerilor democratice urmată de o lovitură de stat urmată de un război. Ambii au vorbit în numele muncitorilor. Amândoi au introdus în societățile lor un regim de teroare pentru că Edenul promis trebuia amânat sine die, societățile construite pe asemenea idei fiind nesustenabile. Este foarte interesant de văzut că muncitorul american a avut cu totul altă traiectorie și aici este meritul modelului economic ales de americani, mult mai apropiat de naturalitatea omului, model care a adus mulți mai mulți bani întreprinzătorilor și o prosperitate certă muncitorului industrial, ajungând la un echilibru sustenabil la începutul secolului XX.

În lumea rămasă liberă s-a petrecut un fenomen absolut ciudat. Statul a preluat foarte multe dintre ideile lui Marx. Pe o filieră diferită, e drept, cu oarece sens economic. Modelul intervenționismului de stat, fundamentat de către Keynes, a avut norocul Marii Depresii și al ideilor greșite de ieșire din ea datorate populismului lui Roosevelt. Probabil că dacă nu începea războiul, falimentul acestor idei ar fi fost evident pentru toată lumea. Faptul că ele au fost acoperite de întâmplările care au succedat, a făcut ca lumea să trăiască cu ideea eficienței mitului intervenționist. Din categoria asta fac parte ideile de felul asistenței continue, impozitării diferențiate în funcție de venit sau profit și în cele mai multiple feluri, al drepturilor în relații contractuale private impuse de către stat prin legi și reglementări, al monopolului de stat asupra cât mai multor lucruri și în primul rând asupra masei monetare, al ieșirii din crize prin ample lucrări de infrastructură, ș.a.m.d. Un mit cplateral este cel al modelului de socialism suedez al lui Olof Palme, model care a consumat banii făcuți din industria de armament suedeză în toată prima jumătate a secolului XX. Când s-a terminat resursa, s-a terminat și modelul. Toate aceste idei împreună au construit un imens joc piramidal care se sfârșește acum. La baza sa stau dorințele naturale ale fiecăruia dintre noi de a avea cât mai mult cu un efort minim, mita electorală dată de clasa politică pe bani publici concretizată în plăți electoratului, legi și reglementări fără suport economic, chiar antieconomice, pentru a face pe plac electoratului și dorința, iar naturală, a oricărui politician de a se menține la putere folosind statul pentru a obține voturi.

Interesamnt este faptul că statul s-a structurat după ideile lui Marx mult mai aproape de spiritul originar în occident și nu în estul sărac și abia ieșit din feudalism. Ca să măsurăm lucrul acesta în cifre, iată evoluția ponderii cheltuielilor publice în PIB, așa cum apar ele în raportul Stiglitz din anul 2008:

%PIB cheltuieli guvenamentale

1950

1970

2008

Franța

27,6

37

52,7

Marea Britanie

34,2

42

47,6

Germania

30,4

40,5

44,0

Statele Unite

21,4

32,1

38,6

Cred că nimeni nu poate suspecta un raport scris de un socialist pentru socialiști de influențe venite din altă ideologie. În acest tabel se vede clar că Franța este deja un stat socialist ca la carte și că celelalte două state majore europene sunt pe drumul cel bun. Trist e că drumul cel bun înseamnă să cheltuiești mai mult decât produci, ceea ce este nesustenabil.

Evident că acest lucru a fost sesizat de suficient de mult timp. Numai că orizontul de timp al politicienilor este de doar 4 ani, iar marile companii, care nu mai sunt demult ale cuiva, s-au structurat ca îmtreprinderi socialiste înaintea chiar a statului. Despre aceste lucruri am mai scris aici și aici. Odată cu ruperea legăturii dintre dolar și aur, făcută de Nixon în 1971, politicienii și managerii marilor companii și-au creeat o resursă nouă (banii din nimic) cu ajutorul căreia au cumpărat timp amănând deznodământul. Pentru ei a fost ok. Pentru noi, e limpede cred deja pentru toți, cum va fi. Eu am scris pentru prima dată despre lucrurile astea pe blog, la începutul lui 2009, câd totul apărea a fi clar un final de sistem. La începutul anilor 90 am mutat producția în China, pentru că timp de 70 de ani nu am făcut nimic altceva decât să creștem salariile, fără ca acest lucru să fie sustenabil prin creșterea productivității. A fost rezultatul victoriei statului, sindicatelor și cetățenilor occidentali, din anii 50 încoace, asupra economiei. Azi ne plângem că întreaga lume euroatlantică a devenit dependentă de China și că din ea au dispărut o grămadă de locuri de muncă. Începând cu anul 2000, mutăm și producția de proprietate intelectuală în Asia. Tot pentru că e mai eficient așa, ceea ce are sens. Ce nu are sens este faptul că ineficiența din societățile noastre am produs-o noi înșine. Am rămas o masă de funcționari (la stat sau în mediul privat) cu ifose și pretenții cât casa. Lumea noastră a pierdut de mult sensul ordinii naturale a lucrurilor.

Declanșarea căderii din 2008, a fost una dintre variantele de început al sfârșitului posibile. Ca orice joc piramidal, jocul pe care încă îl mai practicăm, poate cădea atunci când jucătorii vor să-și ia banii înapoi sau atunci când nu mai este alimentat de o masă din ce în ce mai mare de intrări. Acum se întâmplă ambele. Să ne amintim infuzia de dolari în sistemul bancar american de la începutul anului 2009. Care a fost efectul ei altul decât menținerea profitului băncilor și a bonusurilor bancherilor? De data asta însă pe bani publici.

Depresia economică a început cu o criză a sistemului bancar, a continuat cu una de cash operațional, consumul pe credit a căzut, lucrul acesta alimentează acum lipsa de bani la bugetele statelor și este dublat de presiunile pentru menținerea cheltuielilor. Va continua prin prăbușirea companiilor mari și a statelor așa cum le știm acum. Probabil că solidaritatea, care ține atunci când resursele sunt abundente, va dispărea. Va dispărea și Uniunea Europeană când, peste doi ani, Franța și Marea Britanie vor intra într-o criză profundă iar Germania, slabită și ea, nu va mai putea susține colapsul unui continent. Din ce pot eu vedea, minimul depresiei va fi atins undeva între 2015 și 2016, dar cred că va fi doar un minim local și că, după o scurtă înviorare, căderea va continua. Probabil că Statele Unite, mult mai pragmatice, vor intra în acest an în autoprotecție, ceea ce le-ar putea salva. Oricum, în cel mult 20 de ani, polul de putere se va muta în Asia. Spun Asia, nu neapărat China, care va trebui să facă față noilor tehnologii de producție de bunuri care nu mai folosesc oameni apropape deloc. Dacă va face la timp translația de la producția de bunuri la cea de proprietate intelectuală, va fi China. Pentru specia umană, nu e nici o nenorocire. Pentru noi, cetățeni ai lumii euroatlantice, este.

Ce-i de făcut?

Pentru economiile majore, cu excepția celei americane, nimic. Statul social european nu poate exista mai mult de câteva decenii. Sună frumos dar gol. Pentru economiile periferice, așa cum este cea românească însă, acest sfârșit poate fi o uriașă oportunitate. Și, până una-alta, noi trăim aici.

Există câteva lucruri pe care dacă le-am fi făcut la timp le puteam și finanța mai ușor iar acum n-am fi fost în situația asta. Oricum, am să scriu un mic program minimal a ceea ce cred eu că ar trebui făcut. Știu că este nepopular, știu că sunt șanse foarte mici să fie acceptat (îl propun de cinci ani încoace), dar măcar îl scriu ca să rămână undeva faptul că a fost unul care a gândit atunci altfel.

1. Renunțarea imediată la ideea de stat social

Pentru mine pare hilar să te agăți de ceea ce a produs dezastrul în care suntem. Se pare că pentru marea majoritate, nu. Acest lucru presupune următoarele:

a) Retragerea completă a statului din activități care au sens economic.

Pachetele la companiile în care statul este acționar minoritar trebuie vândute în cel mult un an. După aceea, s-ar putea să nu mai avem nici cui, nici de ce. Majoritatea lucrurilor care au sens economic dar presupun un monopol, trebuie externalizate prin cesiuni purtătoare de redevență, în cel mult doi ani. Companiile la care statul este acționar majoritar, trebuie privatizate. Ideea că statul le poate pregăti pentru privatizare obținând astfel un preț mai bun, s-a dovedit a fi o ficțiune ca să nu zic șmecherie. Dacă ele dețin un monopol, privatizarea ar trebui făcută prin concesiune cu o redevență pe măsură.

b) Privatizarea unui număr cât mai mare al serviciilor furnizate de stat. Unele dintre ele nu au sens economic, altele da. Felul în care acest lucru se poate face diferă de la caz la caz, la fel și intervalul de timp și mecanismele de tranziție, dar lucrul acesta trebuie făcut. Mă refer la servicii simple, cum ar fi colectarea de impozite, dar și la servicii complexe cum ar fi cele de învățământ sau sănătate. Sigur, aici totul trebuie făct cu mare grijă, iar, ca o regulă, planificarea trebuie dezbătută public și făcută transparent.

c) Legarea monedei de o resursă limitată (aur, argint, etc.)

Lucrul acesta conduce la un control strict al masei monetare. Aparent, frânează dezvoltarea, dar o face, în mod sigur, durabilă. Ea deschide drumul spre moneda privată și ne pune la adăpost față de căderile monetare (în special față de prăbușirea zonei Euro)

d) Dereglementarea și simplificarea sistemului legislativ. Avem nevoie de reguli de funcționare simple și clare, în special în domeniul economic. Piața are regulile ei de funcționare, iar legislația are drept scop principal creșterea încrederii și crearea de oportunități. Ideile europene privind reglementarea competiției, de exemplu, par frumoase dar s-au dovedit extrem de păguboase.

e) Debirocratizarea prin informatizarea masivă a serviciilor care rămân în zona de competență a statului. Aceasta ar putea deveni realitate în trei ani și ar duce la disponibilizarea a circa 45% din personalul administrativ, la reduceri majore de consumabile și echipamente de birotică, la un flux mult mai fluid al banilor, la o ușurință a relaționării cetățenilor și companiilor cu statul. Cu excepția funcționarilor disponibilizați, ar fi benefică pentru toți.

f) Renunțarea la subvențiile de orice fel și utilizarea pârghiei fiscale pentru creșterea accelerată a domeniilor rentabile. Cred că toată discuția făcută zilele trecute în legătură cu investiția în IT versus subvențiile în agricultură este un exemplu suficient de clar. Scopul final al acestor măsuri este scăderea treptată a taxelor și impozitelor pe măsura creșterii încasărilor la bugetul de stat.

2. Măsuri imediate de menținere și relansare a economiei

a) Abrogarea impozitului forfetar. Efectele sale bugetare se pot cuantifica în pierderi. Companiile care nu au fost ajutate să moară, au fost nevoite fie să își mute rezidența fiscală, fie să renunțe la o parte din personal.

b) Adoptarea unei măsuri prin care plata TVA să fie făcută în momentul încasării și nu în cel al facturării pentru tranzacțiile care sunt realizate prin intermediul băncilor. Această măsură ar ușura povara pusă pe companii care, de cele mai multe ori, trebuie să își provizioneze banii cu care să plătească dări în avans statului.

c) Plata tuturor datoriilor restante ale statului către mediul privat

d) Modificarea structurii sistemului de taxe și impozite prin reducerea numărului lor la TVA, cota unică (impozit pe venit, impozit pe profit, impozit pe dividende), cotă pentru asigurările sociale și de sănătate.

e) În fine, cred că măsura care ne va pune în situația de profitori ai crizei este cea de restructurare a raportului TVA-cotă unică, printr-un TVA de 25% și o cotă unică de 4%. Să mă explic:

Ideea de plecare este că pentru ca un acționar să își poată primi cota sa de profit, trebuie plătit un 32% (16%+16%). Azi, în majoritatea companiilor, banii se scot pe nashpa cu un cost de 8-10%. Dacă se pune fiscul cu bocancii pe ele, soluția e simpla: ca și în cazul impozitului forfetar, își mută rezidența fiscală și plătesc impozite altor state. Pentru ca statul să poată încasa mai mult decât 0, ar trebui să avem cota unică de 4%. Pentru că încasările la buget să nu scadă, TVA-ul ar trebui să fie 25%. Și acum să vedem cum arată poza asta:

TVA 25% înseamnă o creștere cu 6%. Cum un punct procentual în TVA duce la o scumpire cu 0.8 puncte procentuale, asta înseamnă că prețurile vor crește cu circa 5%. Cu atât va trebui statul să compenseze persoanele cu venituri netaxabile (aici, ca să nu fie discuții pe tema asta, sunt incluși și pensionarii).

În cazul salariaților, scăderea impozitului de la 16 la 4%, înseamnă o creștere a venitului real cu circa 11%. Acest lucru ar putea fi generator de inflație, dar suntem într-o perioadă de dezinflație, în drum spre deflație și în acest context este un lucru bun. El duce și la o ușoară creștere a consumului, făcând în același timp locul de muncă mult mai ieftin și deci mai stabil. Păi ieșirea dintr-o criză clasică presupune minumum 6 luni de creștere a consumului și de scădere a șomajului, nu?

Pentru depresia economică în care suntem, lucrul acesta nu este suficient. Pentru asta, impozitul de 4% pe profit și dividende poate aduce creșterea economică serioasă pe care o aștemptăm. Prin ce? Păi prin investiții, care devin astfel mai rentabile, și prin mutări de rezidență fiscală în România. Aici este mica bubă politică. Luând o astfel de măsură, creștem în detrimentul celorlalți. Dar, cum vă spuneam, vin vremuri în care fiecare trebuie să se descurce pe cont propriu.

Genul proxim şi diferenţa specifică – Despre cum să te aperi de cei care spun că te apără

27/05/2010

Dimineața se arăta a fi una oarecare. Chiar aș mai fi dormit puțin peste soneria enervantă din Blackberry. Da’ uite că n-a fost să fie. Ca de obicei, mi-am zis când telefonul ălalt, adică ăla Sony-Ericsson, ăla care nu are trebă cu trezitul meu de dimineață a început să sune. Răspund și încerc să anihilez soneria de ceas din Blackberry. Măcar ăla să tacă. Dincolo e o prietenă care ori de câte ori e vreo chestie legată de presă îmi dă o mână de ajutor. Ok. uit continuarea înjurăturii…. Îmi spune că două televiziuni importante continuă să dea știrea aia aberantă cu impozitarea programatorilor. Nu-i bai, îi spun, o să actualizeze ei. Gre shit. Oamenii continuă să bata câmpii. Între timp, la ProTV știrile sunt date corect. Bănuiala noastră este că cele două televiziuni au aceeși sursă de…, hai să-i zic, informare. O rog să depisteze sursa. Aflu în jumătate de oră că este vorba de Gândul căruia i s-a oferit „pe surse” textul ordonanței privind modificările din Codul Fiscal de acum trei săptămâni. Mișto. De altfel, recunosc textul.

Încerc să iau legătura cu cele două televiziuni. Este imposibil. Mă izbesc de un zid de amănări. E limpede că le pică prost ideea de a recunoaște că livrează informație eronată. Și continuă să o livreze… Între timp, apare eternul și, în circumstanțe mai puțin tensionate, haiosul Agaton, bătând câmpii cu generația de aur care au fost toți olimpici în aceeși stupidă jelanie pe care o aud de vineri încoace. Evident că știe că totul este ok. Altfel, ar tăcea mâlc. Evident că atunci când totul va fi public gata va țipa Victorie! de parcă jelania cu generația de aur ar fi putut să rezolve ceva. În treacăt fie spus, singurul argument care a contat în menținerea măsurii a fost calculul bazat pe datele care mi-au fost furnizate de către companii și care demonstra clar că pentru fiecare leu pe care statul nu îl ia din impozitul pe salariu, statul primește 13 lei. Arcgument cu care, cu două săptămâni în urmă problema fusese rezolvată.

Dacă în zilele trecute domnul Agaton, prin împăunarea aberantă a sa, reușise să atragă atenția sindicatelor care acum întrebau cum este posibil ca unui pensionar să i se ia 15% din pensie iar unui programator să nu i se ia impozitul pe salariu, acum apărea o nouă problemă. Pentru sindicate fusese destul de clară explicația rațională: pentru că păstrând industria de software funcțională reușim să contribuim la formarea celor 85% din pensie care se poate plăti și datorită nouă. Problema care apărea era una de credibilitate în fața industriei. Am fost toată dimineața sunat de patroni și directori generali de multinaționale pentru a mă întreba ce se întâmplă. Am fost sunat și de programatori. Mulți mi-au scris pe mail sau pe blog. Dacă o informație eronată în presă era considerată ca o explicație acceptabilă, o informație răspândită de către patronat a apărut ca fiind o chestiune certă, în special în ochii managerilor generali de multinaționale. Patronii români știu cine este domnul Agaton. Multinaționalele vin însă dintr-o cultură în care patronatele au credibilitate.

Am realizat că trebuie urgent să iau legătura cu Primul Ministru și cu Ministrul de Finanțe. Am convenit cu acesta din urmă să prezint documentele la zi pe site-ul ANIS și ARIES filiala Timișoara (pentru că acolo se prefigura buba cea mai mare). Ceea ce am și făcut. În treacăt fie spus, documentele au fost postate pe aceste site-uri înainte de a intra în posesia presei sau a fi făcute într-un alt mod publice, ceea ce arată respectul și încrederea de care industria noastră se bucură, indiferent de cine este la putere.

Între timp, aberațiile domnului Agaton continuau să alimenteze presa și neincrederea din industrie. L-am sunat din nou pe Premier și l-am rugat să dea un comunicat de presă pe acest subiect. Cred că l-a dat, pentru că pe unul dintre posturi la pomelnicul de tăieri a dispărut informația cu programatorii. La celălalt lucrurile continuau. Orice încercare a mea de a intra în direct și a dezminți s-a lovit, în continuare, de același zid. De aceea, momentul în care Adrian Vasilache de la HotNews m-a sunat a fost unul aproape providenţial. Aveam, în sfârşit, acces la presă. Sigur, aş fi putut să invoc un subiect oarecare, să intru în direct la televiziunile cu pricina şi să spun cu totul altceva, adică să dezmint ştirea. Numai că nu-mi stă în fire să recurg la şmecherii ieftine, chiar atunci când miza este mare. Aşa cum nu îmi arog lucruri făcute de alţii, domnule Agaton. Am dat declaraţia pe care o ştiţi şi ea a apărut imediat pe blog graţie unei prietene căreia a trebuit să-i dau username-ul şi password-ul… Asta e…

Domunl Agaton trebuia însă oprit. Acces la presa pe la care se perinda bătând câmpii, nu aveam, iar dinspre unele multinaţionale veneau veşti destul de îngrijorătoare. Am recurs, pentru prima dată în viaţa mea, la un lucru destul de nashpa. Am sunat unul dintre patronii din industrie şi l-am rugat să ia legătura cu şefii de-acolo. În definitiv, publicitate vine şi de la noi. Şi încă destul de multă. Am intrat pe unul dintre posturi. Din nefericire, cu acelaş trâmbiţaş de generaţii de aur cu nushce olimpiade în coadă. Ok. Mi-am spus mesajul şi i-am cerut în direct să se oprească. Nu a făcut-o. L-am întrbat dacă, primid o confirmare de la Primul Ministru sau Ministrul de Finanţe încetează să mai bată câmpii. Mi-a spus că da. Nu am avut inspiraţia să îi cer şi numărul de telefon. Şi iată de ce spun asta: Sunându-l pe Primul Ministru şi rugându-l să ia legătura cu domnul Agaton şi să îl calmeze pentru că mesajul tâmpit pe care îl dă pune pe fugă multinaţionalele, acesta m-a întrebat: Dar cine … mai e şi ăsta? I-am explicat că e purtătorul de vorbe al unei confederaţii patronale mari. N-am ştiut să-i spun care. Am convenit să îl caut pe Ministrul de Finanţe, care păstrează legătura cu patronatele, ceea ce am şi făcut. Sunându-l mi-a dat prin cap să îl rog să dea şi un comunicat (spre HotNews, am sugerat eu) al Ministerului. Cel pe care l-aţi văzut.

Spre seară, l-am sunat pe domnul Nicolae Badea, cel care iniţiase înfiinţarea patronatului în domeniu rugându-l să-şi oprească angajatul. I-am explicat tot răul pe care acesta l-a făcut în ultimile zile şi i-am spus că avem trei posibilităţi: ori retragem patronatul din confederaţia cu pricina, ori le spun companiilor care cotizează acolo că este cazul să desfiinţăm patronatul, ori domnul Agaton se lasă de sportul ăsta de stricat ce construiesc alţii.

Şi pentru că toate documentele sunt acum la vedere… Aş fi vrut din tot sufletul să nu fie nevoie să facem asta acum. Pentru cine a avut de negociat lucruri complicate e limpede de ce. Anyhow… Şi pentru că toate documentele sunt acum la vedere, îmi face o deosebită plăcere să enumăr oamenii, asociaţiile şi companiile care au făcut totul posibil. Cei cu care an intrat în contact direct. În ordinea intrării în scenă:

Horaţiu Moldovan (Lasting), Irina Socol (Siveco), Sorin Mindruţescu (Oracle), Liviu Drăgan (TotalSoft, ANIS), ANIS, Nicolae Badea (Computerland), Mihai Tudor (IBM), ARIES, Călin Tatomir (Microsoft), AMCHAM, Mihai Ianciu (UTI), Radu Enache (HP), Ovidiu Ganţ (Forumul Democrat al Germanilor din România), Camera de comerţ Germană, Mihai Bătrâneanu (rol.ro, ANISP) Cristian Radu (UTI), Dan Bedros (Camera de comerţ Franceză), Zoltan Herczeg (Microsoft), Dan Gârlaşu (Oracle), Continental Timişoara, Paula Apreotesei (Microsoft), Alcatel Timişoara, Emil Boc (Prim Ministru), Sebastian Vlădescu (Ministru al Finanţelor), Alexandru Borcea (ARIES), Valerica Dragomir (ANIS) şi, cu voia dumneavostră, ultimii pe listă, voi cei care mi-aţi scris şi m-aţi ţinut în formă în toată această perioadă. Sunt şi prieteni care nu au nici o treabă cu industria de software şi care m-au ajutat cu dăruire de timp şi de energii sufleteşti şi care, sunt sigur, nu vor dori niciodată ca numele lor să se aşeze pe acest blog. Pentru că aşa sunt prietenii mei. Este cazul să le mulţumesc în mod deosebit tuturor companiilor care direct sau prin intermediul asociaţiilor profesionale (ANIS şi ARIES) au acceptat să îmi transmită date interne contabile cu menţiunea că acceptă oricând ca aceste date să fie verificate de către Ministerul de Finanţe. Lor le datorăm singurul argument care a câtărit în luarea deciziei: pentru fiecare leu pe care statul nu îl ia din impozitarea programatorilor, statul primeşte 13 lei. Dacă nu apărea domnul Agaton pe 21 mai să bată câmpii, toul era rezolvat din 14 mai. În linişte şi normalitate. Acum, mai avem puţin de înfruntat reacţii din spaţiul public şi totul va fi bine.  Pentru tot ajutorul dat până acum şi, sunt convins, şi în perioada care urmează (din păcate)

Vă mulţumesc tuturor!

Aveţi încredere şi nu vă temeţi. Vom trece cu bine şi de valul de antipatie generat de faptul că avem tot felul de trâmbiţaşi care bat câmpii zicând că ne ajută.

Dragii mei,

Ştiu că vă bucuraţi. E bine şi e firesc aşa. Vă rog însă să nu uitaţi că există azi în România o majoritate care va suferi. Vă rog să nu vă consideraţi niciodată mai presus de semenii noştri. Suntem cu toţii oameni. Şi dacă şansa şi voinţa proprie i-a călăuzit pe unii spre o meserie cu o valoare adăugată uriaşă, asta nu înseamnă că suntem în vreun fel mai cu moţ. Bach este ceea ce este pentru că în întreaga sa viaţă şi-a făcut meseria bine, cu bucuria pe care o ai când îţi faci meseria bine, aşa cum un pantofar face pantofi buni de încâlţat sau un croitor haine plăcute la purtare.

Genul proxim și diferența specifică – Colofon despre papagali, pești roșii și diferite jivine vorbitoare

27/05/2010

Am transmis acum, cu incuviintarea Ministrului Finantelor, cele trei documente (Ordonanta privind Codul Fiscal, Scrisoarea FMI si scrisoarea UE) asa cum au fost semnate in dimineata asta. Vor fi postate pe site-ul ANIS. Din pacate, Valerica Dragomir careia i-am transmis acum documentele nu este in sediul ANIS  (www.anis.ro) asa ca va dura putin pana la postarea pe site-ul lor. L-am trimis și la ARIES filiala Timișoara (www.aries-tm.ro)
Din cele trei documente, REIESE CLAR ca programatorii NU vor fi impozitati.

Aveți încredere.

Nu va luati dupa toti papagalii care bat campii. Au făcut suficient rău industriei în zilele astea pentru a ne lăsa naibii în pace pentru totdeauna. Din păcate există două categorii de oameni: care vor să facă și care vor să fie. A doua categorie umple periodic de căcat prima și acum asistăm la așa ceva.
Astept sa fiu contactat si de cele doua posturi de televiziune care raspandesc o stire falsa data de Gândul. De ieri sun în continuu la ambele postuti și încerc să fac clarificarea cu pricina, dar sunt în mod constant amânat. Se vede treaba ca papagalii au mai multa trecere in presa decat cei care stiu despre ce vorbesc.

Genul proxim şi diferenţa specifică – Addendum (adică a se citi neapărat în continuarea postului anterior)

15/05/2010

Pentru că am impresia că nu a fost suficient de clar postul anterior, am să prezint o variantă extrem de simplificată a socotelilor care clarifică problema despre care vorbim. Este o variantă în care nu ţin cont de un efect se propagare atât în ceea ce priveşte câştigurile statului (mai mari cu circa 20%) pe o simulare ceva mai precisă dar foarte complicată cât şi în ceea ce priveşte restângerea de activitate a industriei prin relocări şi opriri de investiţii (care ar avea şi ea un efect negativ de circa 35%). Ceea ce prezint aici este o socoteală simplă de tot bazată pe un fenomen migraţionist mai mic decât cel din perioada 1995-2000 şi în care singura influenţă a muncii programatorilor scutiţi de la plata impozitului pe salariu o are la nivelul contributiilor sociale şi a celor directe ale companiilor la care lucrează la bugetul de stat.

În acest moment, numărul celor care beneficiază de măsura despre care vorbim este de 16.000. Salariul mediu net al unui programator este de circa 1000 Euro. În acest moment la un factor mediu de multiplicare de 13 (descris în postul anterior şi determinat pe baza datelor interne furnizate de un număr mare de companii în zilele acestea) un programator aduce anual la bugetul de stat consolidat 28.200 Euro. Dacă i s-ar lua şi impozitul de 16%, ar aduce 30.120 Euro, rezultând un plus de 30 milioane de Euro. Apropo, nu vi se pare suficient faptul că 16.000 de oameni îngraşă anual din munca lor statul cu 450 de milioane de Euro? Pe care statul îi cheltuie cu voioşie pentru salariile bugetarilor, pensii, şpăgi pentru politicieni şi funcţionari, asfalt solubil, borduri sfărămicioase şi multe altele de felul ăsta. Şi nu am făcut socoteala decât pentru bugetul central consolidat. Că la ea se mai adaugă şi cele locale.

Socoteala de mai jos o fac pentru cei care nu înţeleg de ce insist atât pentru menţinerea acestui sistem de taxare. În treacăt fie spus, dacă un căcănar ar avea un factor de multiplicare de minimum 5 şi ar fi o cerere uriaşă de căcănari în lume, aş lua fără nici o ezitare o decizie similară în cazul lor. În asemenea decizii nu contează deloc nici cât de frumos, nici cât de deştept e omul ci câţi bani scoţi de pe urma lui faţă de câţi bani investeşti în el. Dacă am fi gândit aşa în toate domeniile nu am mai fi ajuns în halul în care suntem acum. Din păcate, am gândit în termeni de frumos, haios, deştept, important şi săracu’ de el.

Hai să vedem cum arată toată povestea asta. Astăzi de pe urma muncii a 16.000 de programatori, statul încasează 450 de milioane de Euro anual, bani care reprezintă salariul anual brut a 83.500 de bugetari sau pensia anuală a 235.000 de oameni. Sigur, dacă nu am trăi într-o societate liberă ci într-un lagăr de muncă, impunerea salarială a programatorilor ar duce la un număr şi mai mare de salarii bugetare sau pensii plătite din munca lor. Numai că nu suntem într-un lagăr de muncă. Plecarea din ţară (de jure sau de facto cum observa foarte inteligent cineva în comentarii), de bună voie sau datorită schimbării politicilor firmelor din domeniu este şi ea bine cunoscută din perioada 1995-2000. Fără a ţine cont de triplarea cererii de programatori în lume şi considerând o scădere a ritmului de plecare de la 2000/an (cât era în anul 2000) la 1600/an (cel puţin în primul an de după aplicarea impozitării), fără a lua în considerare efectul de multiplicare observat în perioada (1995-200) când un plogramator plecat trăgea după el câţiva foşti colegi rămaşi încă în ţară, considerând deci un aflux constant 1600/an, iată care ar fi pierderile:

17.5 milioane Euro (adică 3.200 de locuri de muncă bugetare sau pensia a 9.100 de pensionari) în primul an

65.7 milioane Euro (adică 12.100 de locuri de muncă bugetare sau pensia a 34.200 de pensionari) în primul an

113.9 milioane Euro (adică 21.100 de locuri de muncă bugetare sau pensia a 59.300 de pensionari) în primul an

Înainte de a bate câmpii, ar fi interesant să batem la uşa celor care se vor trezi fără resursa asta de bani şi să-i întrebăm dacă le convine. Eu am bătut pe la alte uşi, unde chestia asta a început să fie înţeleasă.

Comportamentul acesta, adică cel de a merge acolo unde din aceeaşi muncă poţi câştiga mai mulţi bani este unul natural şi este dovedit nu doar de către cei din IT. Este suficient să amintesc plecarea masivă a românilor la munci în occident sau, mai recent, plecarea (de jure) a unui număr mare de firme în Bulgaria şi Ungaria în urma reformelor lui Pogea. Mulţi cred că ele şi-au dat duhul. Pentru unele, din păcate, este adevărat. Adevărul cel mai cinic este însă că multe şi-au mutat doar rezidenţa fiscală, continuând lucrul în România dar plătind taxe şi impozite în Bulgaria şi Ungaria. Rezultatul impunerii lor a fost o gaură în bugetul României şi un plus de bani în bugetele Bulgariei şi Ungariei.

Mai sunt dator cu o explicaţie, pe care a dat-o foarte clar, zic eu, cineva în comentarii. Aşa că iau cu copy & paste de-acolo:

„Nu este adevarat, si o firma de 3 programatori intr-un garaj poate beneficia de scutirea de impozit daca indeplineste conditiile de cod CAEN, venit pe cap de programator scutit si bineinteles de vanzarea pe factura a programelor si sericiilor realizate (nu la negru)”

În ceea ce priveşte chestiunile legate de neintervenţionism, lucrurile stau destul de simplu, zic eu. Dacă am o resursă pe care o pot exploata cu costuri mici în raport cu profitul obţinut, o exploatez. Lucrurile acestea, într-o lume normală, le permit statelor să reducă povara fiscală pusă asupra tuturor. În definitiv, dacă ar exista un fond de investiţii străin în care punând o parte din banii strânşi din taxe şi impozite am lua lunar cel puţin de şase ori banii depuşi, nu cred că ar mai zice nimeni nimic. Păi eu asta am făcut. Iar măsura despre care vorbim, nu a creeat dezechilibre în piaţa producătorilor de software. Pentru cei care cred că da, îi rog să mai citescă încă o dată comentariul pe care l-am reprodus un paragraf mai sus.

Iar celor care stau prin alte ţări şi propun cote de solidaritate celor rămaşi pe-aici, le dau eu răspunsul, pentru că îl ştiu deja: răspunsul este nu. Nu suntem în faţa unei catastrofe naturale ci în faţa unui fenomen creeat de noi la care programatorii au contribuit într-o măsură nesemnificativă. Mai mult, răspunsul este că vor urma bunul exemplu dat de către cei plecaţi, dar sunt sigur că nu le vor propune celor rămaşi lucruri dintr-astea. Până una-alta, ei, ăştia rămaşii, sunt printre puţinii care mai ţin barca pe linia de plutire.

Doar că eu cred că nu va fi nevoie să plece 😀

Genul proxim şi diferenţa specifică

14/05/2010

Nu am mai scris demult pe-aici şi îmi pare rău. Celor pentru care am tot scris şi sper că o voi mai face în curând, le cer iertare pentru faptul că astăzi nu voi scrie ca de obicei. Astăzi am să scriu nu din plăcerea de a scrie ci din nevoia de a clarifica un lucru pe care îl consider important. Aşa că, uite, îmi calc pe inimă şi îi fac loc aici unui subiect de care am tot ferit până acum blog-ul. Sper să fie pentru prima şi ultima dată când mă abat de la felul în care mi-am dorit să îl alcătuiesc.

În urmă cu zece ani, în campania electorală din anul 200, le propuneam celor dispuşi să mă voteze un proiect de care m-am ţinut cu încăpăţânare în ultimii 12 ani. Este un proiect care a dat rezultate clare, măsurabile în primul rând în bani dar şi în destinul unui număr mare de oameni. Nu m-am lăudat niciodată cu nimic din tot ceea ce am făcut, am făcut lucrurile acestea cu ajutorul lor, de multe ori cu mintea şi gândurile lor aşa cum se cuvine să fie lucrurile făcute în interiorul unei bresle. În care sunt şi bune şi rele dar în care ceea ce se poate cântări şi măsura arată de zece ani încoace din ce în ce mai bine. Pe lângă proiectul legislativ pe care l-am propus atunci şi care a devenit an după an realitate mai mult sau mai puţin apropiată, uneori ciuntită de mai marii momentului, dar realitate, spuneam atunci, în campania din 2000 că voi face un lucru pe care nimeni nu l-a crezut în acel moment posibil. Îmi amintesc că Mike Popa îmi spunea: Varujane, nu mai zi prostii de-astea că râde lumea de tine. Spune lucrurile celelalte, ăsta este un lucru imposibil de făcut. Dar uite că l-am făcut. Lucrul cu pricina era scăderea impozitului pe salariile programatorilor la 8%. Ideea şi socoteala asta cu 8% venise într-o discuţie la ANIS cu Vlad Ţepelea şi Florin Talpeş, socotită şi vorbită mai târziu cu Dan Bedros şi Radu Georgescu şi susţinută cu entuziasmul molipsitor al lui Mihai Bătrâneanu. Am avut noroc. În ziua investiturii ca Prim Ministru, în locul micii chestii protocolare care se spune cu ocazii de-astea i-am pomenit-o lui Adrian Năstase care a zis imediat da şi mi-a propus chiar un mic setup pentru a-mi asigura proprietatea intelectuală. Am pomenit de chestia cu pricina în discursul ţinut cu ocazia investiturii iar în răspunsul său, Primul Ministru a pomenit-o la rândul său şi i-a cerut lui Mihai Tănasescu să facă studiul de impact şi lui Dan Nica să se ocupe de detaliile de implementare. Ambii miştri au răspuns impecabil şi după o lună eram, împreună cu toate asociaţiile din industrie (multe, că doar suntem în România) la ultima discuţie, cea care stabilea forma finală a legii. Discuţia era purtată cu o doamnă din Ministerul de Finanţe. După o oră de tânguieli despre dificultăţile pe care le ridica în implementarea efectivă, oră în care credeam din ce în ce mai mult că ne îndepărtăm indefinit de realizarea ei, doamna de la finanţe s-a oprit şi m-a întrebat exasperată: „Domnule deputat, e clar că ideea asta aduce bani mulţi la buget, dar e foarte greu de implementat aşa. Aveţi ceva împotrivă dacă o facem cu impozitare zero? Că, după simulările noastre, statul ia şi mai mulţi bani şi ne e şi nouă mai uşor…” S-a lăsat o tăcere adâncă. Doar în stânga mea, Florin scria în continuu ceva pe laptop, nu l-am întrebat niciodată ce. Chiar dacă muream să ştiu ce tot scie Florin, privirile tuturor colegilor din sală m-au făcut să realizez că e mai bine să o las naibii de curiozitate şi să spun un „păi nu” care s-a auzit, cred, ca naiba dar ce mai conta?

Din acea zi, industria a crescut constant. Programatorii n-au mai părăsit ţara precum migratorii (în 2000 plecaseră 2000). De la modelul de outsourcing am trecut uşor-uşor la cel de fabrică de soft şi acum urma să facem trecerea către cel de centru de R&D. Şi eu cred că vom face şi asta. Povestea de mai sus am spus-o acum pentru prima oară pentru că e bine ca numele celor care au făcut, fiecare din locul său, ceva pentru ca minunea să se întâmple, să nu fie uitate. După aderarea la UE, ea a fost atacată constant fiind considerată ba subvenţie, ba ajutor de stat, numai că, ghinion pentru europeni şi pupincuriştii lor româneşti, am reuşit de fiecare dată să demontez cu calm şi cu argumente logice retorica lor. M-am întrebat de ce o făceau şi am înţeles că într-un model de stat social ca cel spre care ne îndreptăm în zbor, ideea de investiţie nu există. Există, în schimb, ideea de „dă şi mie”. Ultma dicuţie, purtată acum doi ani a tranşat totul, speram eu definitiv. Le-am spus atunci că taxarea persoanelor este un atribut suveran al unui stat membru şi că atât timp cât în tratatul uniunii nu există nimic despre asta şi atât timp cât suntem un stat suveran şi nu un teritoriu, e bine să ne mai lase naibii în pace cu ideile lor. Numai că atunci când eşti vai de steaua ta şi stai la banii şi la mâna altora, e greu să îţi afirmi suveranitatea. În situaţia asta suntem acum. Ceea ce încerc acum, cu aceeaşi prieteni din industrie la care s-au adăugat între timp şi alţii este să îi conving pe Preşedintele României şi pe guvernanţi că măsura despre care vorbim nu este o subvenţie ci o investiţie. Şi nu una de texte ci de bani. Adică este o măsură bună de contracarare a efectelor crizei.

Argumentele mele pentru menţinerea ei ca măsură de combatere a efectelor crizei economice şi de multiplicare a banilor din buget sunt următoarele:

1. Vorbim de o investiţie foarte rentabilă şi nu de o subvenţie.

Din toate datele stânsse de la companiile care o aplică rezultă că pentru fiecare leu pe care statul nu îl ia din salariul unui programator, statul câştigă din dările către bugetul de asigurări sociale şi din impozitul pe profit între 6 şi 15 lei. Cred că nu există nici un fond de investiţii pe lumea asta cu un asemenea randament. Ca să pricepem o dată ce înseamnă o subvenţie, voi considera chiar exemplul dat de către Preşedintele României cu agricultura unde pentru fiecare 3000 de lei cheltuiţi de către stat (adică bani din taxele şi impozitele noastre) statul primeşte înapoi 45 de lei. Şi vă întreb: dacă aţi vorbi despre banii pe care îi aveţi în buzunar şi ar fi să îi puneţi într-un fond pentru a lua ceva de pe urma lor, i-aţi pune în fondul care vă transformă un leu în şase lei sau în cel care vă transformă trei mii de lei în patru zeci şi cinci? Este măsura acesta o risipă în vremuri de criză sau o măsură de combatere a ei?

Desigur, cineva ar putea spune că industria există deja şi că a venit mometul să luăm şi mai mult de pe urma ei. Adică şapte lei în loc de şase. Numai că socoteala asta, nu ţine şi iată de ce:

2. Vorbim de o măsură care a stabilizat forţa de muncă şi a adus investiţii mari în România

Când poţi câştiga mai mult şi trăi mai bine, când eşti tânăr şi ai mobilitate mare, mergi în locul în care lucrul acesta este posibil. Indiferent de textele pe care fraza anterioară le poate stârni, realitatea îmi dă dreptate. Chiar şi cu măsura aceasta în vigoare, o zonă din vârful piramidei profesionale continuă să alimenteze migraţia. E drept, vorbim de mult mai puţine persoane. Dacă în anul 2000 în jur de 70% dintr-o promoţie se angajau, stăteau puţin până îşi făceau un nume cât de cât şi plecau, sau plecau direct după absolvire, acum rata de migraţie este de circa 4%. Plecarea lor din industrie sau din ţară poate să se reia însă foarte repede după dispariţia măsurii despre care vorbesc. În primul rând pentru că mult din capitalul autohton sau străin va pleca. Nu este o ipoteză, ştiu lucrul acesta de la sursă. Deja, anunţarea ei a îngheţat planificarea câtorva investiţii care urmau să înceapă în toamna aceasta, suma pe care sunt sigur că o pierdem, pentru că deja am fost anunţat de cele câteva companii care urmau să facă investiţiile respective fiind de circa 60 milioane de Euro. În acelaşi timp, companii româneşti si străine îşi pregătesc planuri de relocare în alte părţi ale lumii. E timpul să pricepem naibii o dată că pentru un investitor există un singur lucru interesant: profitul. Acestor companii nu le poţi cere, chiar dacă patronul este român, să piardă bani de dragul nimănui. Şi e bine şi normal aşa. Pentru că dacă ai minţile în cap şi ştii să îi ţii la tine în ţară, iei şi tu ca stat ceva de pe urma muncii lor şi ai cu ce să plăteşti salarii şi pensii. Şi dacă nu, nu.

Ca să înţelegem foarte bine de ce este atât de important să menţinem lucrurile aşa cum sunt acum, este suficient să spun că în preţul unui produs software cheltuielile cu forţa de muncă sunt determinante. Dacă am creşte salariile, ar fi mai greu să vindem produsul muncii respective. Dacă salariile sunt mai mici decât oferta din pieţele mai mult sau mai puţin apropiate, forţa de muncă migrază. Măsura aceasta ţine industria de software într-un echilibru corect. Şi tot ca să înţelegem foarte bine despre ce vorbim, e bine să ştim că după ce au fost puse în aplicare ideile lui Pogea, o parte din firmele româneşti şi-au mutat rezidenţa fiscală prin alte părţi. Unele chiar prin ţări vecine şi prietene cum ar fi Bulgaria şi Ungaria. Şi locul din România, în care au forţa de muncă s-a transformat în punct de lucru, iar impozitele şi taxele firmelor cu pricina (devenite azi investitori străini) contribuie acum la plata pensillor şi salariilor bugetarilor din respectivele ţări vecine şi prietene. Mişto, nu? Că, în definitiv, până la Ruse faci cam cât fac eu din Dristor până în zona de Nord a oraşului.

În plus:

3. Însemnăm şi noi în lumea asta mai mult decât cerşetori, câini vagabonzi, asfalt solubil şi borduri sfărămicioase

Un om absolut minunat, fostul preşedinte al lui Intel, Craig Barrett, a fost atât de impresionat de existenţa unei asemenea măsuri, unice în lume, încât nu a pierdut nici o ocazie, în prezenţele sale în conferinţe internaţionale, în care să nu vorbească despre România şi despre ce dinamică extraordinară are industria de software acolo, datorită acestei măsuri. Omul ăsta, a adus mai multă investiţie în IT în România decât toate guvernele care s-au succedat în ultimuu zece ani.

În forţa asta de muncă pe care o avem, am investit generaţie după generaţie de când inginerul Toma construia în 1957 primul calculator proiectat şi realizat în România, iar profesorul Moisil, cu o viziune excepţională, punea bazele unei şcoli solide care a funcţionat impecabil până în ziua de azi. Contrar unor păreri bazate probabil pe asimilarea celor din industrie cu scriitorii de pagini de web sau cu cei care predau progrămele didactice în Pascal, chiar şi pentru a fi muncitor în fabrica de soft ai nevoie de multă ştiinţă de carte. Pentru cineva din afara industriei, un angajat la Ubisoft poate să fie considerat un soi de guguştiuc care în câteva luni învaţă să programeze şi s-a scos. Pentru cine ştie despre ce este vorba, scrierea unui joc este una dintre cele mai complexe activităţi intelectuale. Nu vreau să intru aici în polemică şi de-aia rezum totul la a spune că e nevoie de multă ştiinţă de catr, din multe domenii pentru a face performanţă. Şi asta costă. De-aia nu prea pricep eu de ce FMI nu cere ridicarea acestei măsuri, dar o cere Uniunea Europeană. Oare pentru că acolo deficitul de programatori e de aproape 500 mii?

Oricum, dacă măsura se va lua, firmele îşi vor restânge activitatea şi programatorii vor pleca, prostul de Varujan care o să rămână probabil pe-aici să stingă lumina le recomandă fraţilor lui să ia calea Nordului American sau a Asiei. Că acolo n-am auzit ca vreun ministru (a se citi comisar) să fi spus vreodată că salariile celor din domeniul pe care îl păstoreşte sunt prea mari…

Şi hai să facem o înţelegere. Dacă simţiţi nevoia să spuneţi ceva despre chestia asta sau despre politichii, folosiţi, vă rog, postul ăsta cât cuprinde. Da’ vă rog frumos, numai pe ăsta. Ca să lăsăm restul blogului aşa cum mi l-am dorit când m-am apucat de el. Multzam fain!