Archive for the ‘Loc de dat cu capul’ Category

Fără titlu

31/05/2009

    Este un subiect despre care scriu cu o mare doză de discomfort. O fac totuşi pentru că două întâmplări recente mă îndeamnă să chinui tastatura cu el. Începusem să scriu tot ce e pe-aici cu o săptămână în urmă. între timp, nu prea am avut cine știe ce imbold să-l continui. De aceea, voi lăsa tot începutul poveștii așa cum s-a așternut atunci. Așadar:

    Ieri am fost căutat pe messenger de un om de 19 ani care îşi dorea să detroneze o companie de 2000 de oameni. I-am spus că nueste deloc imposibil ce vrea să facă doar că pentru asta îi trebuie două lucruri: o idee care să ducă fie la un produs mult mai bun la acelaşi preţ, fie la un produs mult mai ieftin la aceeşi parametri calitativi fie, şi acesta ar fi cazul cel mai fericit, o idee revoluţionară care să ducă la un produs mult mai bun şi mult mai ieftin în acelaşi timp. Sigur, e banal ce spun. Al doilea lucru, la fel de important, este să ai cunoştinţe seriose în domeniul în care vrei să te dezvolţi. L-am întrebat dacă lucrurile astea două există şi mi-a spus că nu. Este un răspuns pe care îl aud din ce în ce mai des. Ok, am zis, şi care ar fi rolul meu în toată povestea asta? Păi ideea şi oarece ajutor pe partea de programare. Mişto!

    Azi am avut examen cu studenţii mei. Restanţe. An terminal. Prefer, de ani buni, examenul scris. Ca să nu fie nevoie de discuţii interminabile în jurul notei. Anul acesta s-a produs marele salt calitativ. Principala chestie pe care o scriu pe marea majoritate a lucrărilor este: “acesta nu este subiectul cerut”. Corectez totuşi din curiozitate. Nici aşa, nu e de notă de trecere. Profesorul meu, unul dintre puţinii oameni cu o cultură enciclopedică pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc, îmi spune cu un amestec de mâhnire şi bucurie că e fericit că s-a pensionat de ani buni. Trece pe la mine de fiecare dată când am examen. Azi mi-a spus că e mare lucru că mai avem studenţi. În celelalte centre mari universitare, la matematică, sunt doar 10-12 în anul întâi.

    Astea sunt faptele. Peste tot în lumea euroatlantică este aşa. Nu acelaşi lucru se petrece în Asia. Iar toată povestea despre care vorbesc, a început cu ani buni în urmă. Îmi scria cineva pe blog că i se pare ok că cele două motoare ale dezvoltării sunt lenea şi curiozitatea. Am tot scris despre ambele. La ele aş mai adăuga azi unul: foamea. Salvarea lumii occidentale a fost cel de-al doilea război. Politicile de tip new deal, alea cu ample lucrări de infrastructură pe banii statului, la care apelaseră oamenii politici ai vremii şi în Statele Unite şi în Marea Britanie și în Germania și în Italia, își arătau deja fața falimentară. A venit însă războiul și a anulat următorul șoc economic sever. Înțelegerile de după război au reabilitat ideea amestecului statului în economie, au scos din vocabularul economic tremenul de depresie economică și au creat o lume artificială, trăitoare pe construcții planificate și pe datorii cu scadența amânată. Economia fiind din ce în ce mai mult un business al statului, orice nemulțumire economică a devenit o problemă politică, show-ul politic a ținut vie imaginația oamenilor și a deturnat-o de la căutarea prin puteri proprii a starii de bine individual, socialismul monetar a reușit să ofere un soi de bunăstare de masă fără ca aceasta să fie rezultatul unui efort individual oarecare finanțând din nimic datoriile în continuă creștere. Din ce în ce mai mulți oameni au crezut că merită să devii funcționar fie la stat, fie într-o companie. Creșterea rapidă a multora dintre companii, bazată pe o cerere în creștere bazată pe datorii în creștere finanțate astfel, a făcut ca masa funcționarilor răspunzători de management și vânzări să depășească, începând cu anii 70 numărul celor legați de creație și producție. Automatizarea, informatizarea și robotizarea urmate de externalizarea producției a subțiat și mai mult acestă zonă fără a duce la o creștere semnificativă a numărului celor creativi. Societatea euroatlantică modernă este paradisul funcționarilor de toate felurile. Între timp, socialismul corporatist născut din democrația funcționărească a generat un nou fel de a gândi al majorității, ducând aproape complet economia în sfera unui mod de a acționa mai degrabă politic decât economic. Faptul că nimeni nu a fost deranjat de pierderea treptată a libertății individuale în favoarea bunăstarii generalizate, este un lucru normal. Anormal este faptul că foarte puțini au înțeles și au vorbit despre consecințele transformării societății într-una de funcționari. Pierderea diversității este întotdeauna un lucru rău. Atunci când însă uniformizarea se face în detrimentul diviziunii sociale a muncii, lucrul acesta este periculos. Generație după generație, tot mai puțini indivizi s-au orientat către domeniile dificile, în condițiile în care cererea în aceste domenii era în scădere iar pachetul salarial în zona funcționărească arăta din ce în ce mai bine.

    Așa se face că numărul inginerilor sau al celor care profesează științe naturale sau matematică a scăzut constant, în timp ce numărul avocaților, economiștilor, jurnaliștilor, specialiștilor în științe politice și alte asemenea domenii a crescut vertiginos. Politicile de “publish or die” au dus la transformarea unui număr din ce în ce mai mare de cercetători sau universitari în funcționari academici, singurul efect al marii mase de scrieri fiind de cele mai multe ori subțierea stratului de ozon prin tăierea excesivă a copacilor. Capitalismul a fost caracterizat de oameni care au inventat ceva și au făcut bani cu invențiile lor. Este suficient să ne gândim la Watt sau Edison sau Bell. Chiar dacă numărul descoperirilor științifice majore sau al invențiilor mari a crescut și în epoca socialismului corporatist, procentul celor cu adevărat inovativi este în scădere. Ok, nu e nevoie de foarte mulți oameni inovativi, veți spune. Și așa și este. Numai că numărul total al celor dintre care se pot recruta ei este acum într-o scădere accentuată. Poveștile de succes de azi nu mai sunt legate de ei. Probabil că odată cu transferul cvasitotal al producției în zona asiatică va trebui, mai devreme sau mai târziu, să asistăm și la transferul cvasitotal al creativității în aceeași zonă. Și acesta va fi sfârșitul lumii noastre.

    Deja, semnele sunt clare: marea majoritate a generației actuale din școli vrea, în cel mai bun caz, să devină funcționar la stat sau la o multinațională sau undeva. În ordinea asta. Cei care visează altceva, au de cele mai multe ori un nivel precar de cunoștințe și nu au conștiința faptului că știu foarte puțin. Pentru ei, șocul va fi dur. Oricum, nu sunt mulți. Pentru cei mulți, nedumerirea este foarte mare. Ei se așteaptă să vadă pachetul salarial uriaș și nu îl vor vedea. Un amic îmi spunea că lucrurile încep să se îndrepte în ceea ce privește pretențiile. Dacă până acum prima întrebare a cuiva care dorea să se angajeze era unde este sediul firmei, că el vrea să fie aproape de casă sau în centru sau în fața părculețului cu elefănței roz, iar a doua era cât este salariul și ce mașină îi dă firma, acum prima întrebare este dacă locul de muncă este cât de cât sigur. Din păcate, inflația de studii de relații europene sau științele scrierii cu pixul cu patru culori își va arăta din ce în ce mai mult colții. Nu este ceva legat organic de depresia economică în care suntem ci de sistemul de învățământ făcut praf, de mentalitatea socialistă a majorității, de trăitul pe datorie, de amânarea oricărui lucru neplăcut și de ideea că totul va fi din ce în ce mai bine în mod necondiționat și, mai ales, fără nici un aport al celui care gândește așa.

    Nu ne vom trezi din felul acesta de a fi. Diriginta mea din generală avea o vorbă care se potrivește bine de tot cu povestea asta: unii urcă, alții coboară. Ține de un soi de logică de organism viu a oricărei societăți. Care mai și moare, asta e… S-a întâmplat de atâtea ori în istorie, în același fel, exact în perioada de maximă înflorire și expansiune. Adică e un lucru normal. Singurul lucru care contează și care mă oftică rău este că fac parte și eu din lumea asta care se scufundă.

Marele casino

01/03/2009

    Când resursele erau puține, știința de a face diferite lucruri era un bun destul de nediferențiat iar distanțele erau uneori de neînvins, oamenii prețuiau fiecare lucru cât de cât elaborat din jurul lor. Ieri, aprinzându-mi țigara, gândul m-a dus la lungul drum pe care l-a făcut specia de la norocul de a putea utiliza un foc găsit prin jur, învingând pericolul incontrolabilității sale, până la focul portabil și complet controlat cu mecanism de protecție pentru utilizarea lui aiurea de către cei neinstruiți să o facă. Majoritatea lucrurilor din jurul nostru au fost gândite și creeate în ani mulți, unora le-a trebuit zeci de mii de ani ca să devină din lucruri utilizabile gândite pentru a ne ușura viața sau a ne asigura supraviețuirea simple banalități pe care le folosim cu gesturi aproape reflexe. Până și tastatura la care scriu acum e un lucru de felul acesta. În linii mari, am reușit să ne asigurăm supraviețuirea pentru un orizont de timp care depășește cu mult viața orăruia dintre noi. Am reușit să ne reducem timpul în care ne asigurăm supraviețuirea și să rămânem cu foarte mult timp din viață pentru noi înșine. Este meritul specializării și al tehnologiei. Specia noastră a reușit să-și dezvolte două dintre calitățile care există și la alte specii, dar într-o măsură mult mai mică: curiozitatea și interesul pentru folosirea unor obiecte care ne simplifică mult exstența.

    Specializarea adică lucrul căruia Adam Smith îi spunea diviziunea socială a muncii ne-a ajutat să facem cam toate lucrurile care ne înconjoară mai repede şi mai bine. A avut însă şi o componentă perversă. Specializarea ne face să înţelegem din ce în ce mai puţin din universul uman, să privim totul superficial şi să considerăm că lucrurile din jur ni se cuvin de la sine, doar pentru că existăm. Sunt convins că foarte puţini dintre noi ar fi în stare să o ia de la capăt şi să supravieţuiască. Faptul că minunăţii tehnologice la care au gândit generaţii în şir de oameni luminaţi sunt tratate ca obiecte oarecari, fără ca cel care le-a cumpărat să îşi pună vreodată, cu mai mult sau mai puţină recunoştinţă, problema că el, cel care îl foloseşte ar trebui să le fie recunoscător acestori oameni înşiruiţi în şisturile istoriei, este cred eu, un semn de degenerare. În multe dintre triburile pe care le considerăm primitive din Amazon, de exemplu, vânătorii îi cer în mod ritual iertare vânatului pentru că îl vor ucide. Cred că felul ăsta de respect pentru faptul că iată, supravieţuim mai uşor, felul în care trăim e mai plăcut, este unul dintre lucrurile fundamentale pe care le-am pierdut atunci când am început să credem că suntem descendenţi din zei şi că totul ni se cuvine. În mod paradoxal, ceea ce spun aici nu are nici o legătură cu etica ci doar cu asigurarea, în continuare, a supravieţuirii. Pentru că ideea că totul ni se cuvine şi cineva, altcineva evident, o să meargă la şcoală şi va gândi şi pentru noi, va merge într-o mină şi va extrage metale şi pentru noi, va munci într-o fabrică şi va produce tot ce este în lurul nostru şi pentru noi, începe să fie paradigma lumii euroatlantice.

    Din ziua în care ne-am crezut foarte şmecheri şi am lăsat toate lucrurile astea pe seama altora, din ziua în care s-a deschis sezonul de înrolare la greu de funcţionari, lumea noastră, cea care până acum a fost principalul motor al mersului înainte al speciei, a început lungul drum al declinului. Nu este prima dată când se întâmplă lucrul acesta în istorie. Aşa a pierit şi Egiptul şi lumea greacă şi Imperiul Roman şi cred că nu e o mare nenorocire că se va întâmpla aşa şi cu noi. Numai că nici Egiptul, nici lumea greacă nici Imperiul Roman nu erau lumile mele. Lumea mea este aceasta şi chiar mă oftic rău că se întâmplă aşa. Mă oftic rău că în lumea noastră copiii sunt din ce în ce mai obezi, din ce în ce mai inculţi, din ce în ce mai lipsiţi de o meserie, cu curiozitatea aprope de zero, rumegând bovin tot ce creşte pe păşunea societăţilor noastre, uşor de dus de nas, lipsiţi de libertate pentru că pasc în turmă, incapabili să sfideze vreun sistem altfel decât cu penibilul fuck the system râgâit de prea multă ghiftuială, dispreţuindu-l pe tânărul venit din India sau din China sau de mai ştiu eu unde care a văzut pe viu foamea, nu a tratat-o ca pe o chestie cu care te dopează televiziunile şi au grijă de ea Maici Tereze şi corporate social responsability-uri şi uite al naibii că şi-a luat doctoratul şi acum e şeful lui şi nici obez, nici incult nici prost nu e, gălbejitul naibii… Ideea că eşti superior prin ceva e şi ea un semn de declin în sine, dar a te supăra pe cineva doar pentru că ţi-a luat-o înainte, ideea că aşa superior cum eşti eşti cam de căcat şi pentru asta sunt de vină cohorte de cauze care nu au nici o legătură cu tine, este un semn al declinului iminent.

    Simptomul cel mai nou al felului ăstuia cultural în care ne transformăm este probabil creditul luat inconştient, fără a-ţi pune întrebarea banală, pentru că uite nici banca nu ţi-o pune, dacă ai cum să îl dai înapoi, cu siguranţa că meriţi orice doar pentru simplul fapt că te-ai născut într-o ţară în care se poate trăi mai bine. Senzaţia pe care o am de ani buni este că am început să nu mai avem ce vinde şi am ajuns să vindem promisiuni. Şi cam atât. Senzaţia pe care o am de ani buni este că lumea noastră, cea care de sute de ani a dus specia înainte, este sleită de tonele de fard pe care le tot pune cu lopata peste zbârciturile pe care şi le-a făcut prematur nealimentându-se raţional. Lumea asta a noastră nu mai produce decât promisiuni pe care şi le tranzacţionează aberant ca într-un joc piramidal. 

 

Ce s-a întâmplat cu banii?

24/02/2009

    Am auzit de foarte multe ori în jurul meu, de din ce în ce mai multe ori, o grămadă de aiureli despre depresia economică în care vom intra și noi în curând. Așa m-am hotărât să scriu din nou despre ea. Las la o parte toate tâmpeniile despre conspirații internaționale. În definitiv, teoria conspirației este cea mai comodă explicație pentru orice fenomen social sau economic pe care nu îl pricepem. Și cea mai acceptabilă scuză pentru incapacitatea noastă de a face față unui lucru sau pentru subdezvoltarea endemică sau pentru orice lucru care ar fi trebuit să țină de noi dar uite că l-am neglijat sau am fost cu mintea la miuța de pe maidan în timpul orelor de școală și acum nu vrem să acceptăm că ne merge rău din cauza noastră. Las la o parte și toate comentariile mai mult sau mai puțin patologice ale taximetriștilor. Apropo de patologii taximetriste, am găsit una tare de tot pe un blog pe care îl citesc și mă grăbesc să-i dau link încoace. Zilele trecute am primit însă o întrebare de mare bun simț de la un taximetrist (cu siguranță altul decât cel din povestea care merită ascultată) și pe care am auzit-o repetată de mai multe ori în săptămânile trecute de prieteni sau colegi. Omul nu înțelegea un lucru: unde naiba au dispărut banii de zice toată lumea că e criză de bani.

    Păi un lucru e sigur: masa monetară a nici unei țări nu s-a subțiat în nici un fel. Al doilea lucru care este sigur: pe piață sunt mult mai mulți bani decât masa monetară, bani pe care îi voi numi scriptici, doar că numărul lor este variabil. Al treilea lucru care este de asemenea sigur ține de senzația că pe piață sunt și mai mulți bani aici fiind vorba doar de cât de mult pot cumpăra banii scriptici într-o unitate de timp rezonabil de mare.

    Sfârșitul marii depresii din 29-33 a fost și sfârșitul unei ere în felul în care era gândit sistemul monetar. În vechime, moneda era o bucată de metal prețios care valora cât scria pe ea. Cu alte cuvinte, moneda avea acoperire valorică în ea însăși. Schimbam practic un bun pe câteva grame de aur sau argint. Singura problemă pe care o putea avea avea o asemenea monedă o reprezenta scăderea ei în greutate prin vămuirea aplicată de către fiecare posesor al ei marginilor, pentru că fețele monedei trebuiau să rămână vizibile. Criza subțierii masei monetare prin datul cu jula la marginea monezii a fost rezolvată simplu de către Isaac Newton prin aplicarea zimților pe marginea monezii, lumea intrând astfel într-o eră de stabilitate monetară excepțională. Unele monede din ziua de azi amintesc de vremurile acelea. În definitiv, one pound sterling înseamnă literalmente o livră de argint. Un asemenea mecanism monetar presupune, în ultimă instanță, dependența masei monetare de cantitatea de aur și argint existentă la un moment dat. Cum moneda era reprezentată printr-o cantitate de metal marcată pentru a fi utilizată în acest sens, marcarea în sine era un atribut al puterii politice care juca în felul acesta rolul monopolist al unui terț de încredere. Practic, moneda reprezenta o cantitate de metal prețios garantată de stat în ceea ce privește puritatea și greutatea. Atât.

    Evident, moneda care ne interesează în tot ce vorbim pe-aici este dolarul. Motivul este unul simplu, global, dolarul înseamnă cam 65% din masa monetară a lumii. Odată cu apariția Euro, acesta reprezintă cam 25% Lira sterlină cam 5% iar Yenul 3%. Restul de 2% este reprezentat de monedele tuturor celorlaltor state la un loc și cred că lucrul acesta ne demonstează pe de o parte ce reprezintă cu adevărat economia americană, iar pe de alta de ce  atunci când economia americană are o problemă, problema devine repede una globală. Primii dolari din aur și argint au fost emiși în 1792 la o paritate de 1.6 grame aur pentru un dolar. La sfârșitul marii depresii, adică în 1933, dolarii din aur au fost confiscați și înlocuiți cu hârtii care erau garantate la o paritate de 0.888 grame pentru un dolar. Asupra  monedei astfel instituite avea să vegheze același FED (Federal Reserve System, adică banca centrală americană) înființat în 1913 după marea panică bancară din 1907. Unul dintre lucrurile interesante instituite în acest fel a fost ideea de elasticitate a monedei utilizată la greu mai ales după reforma din anii 70. Deocamdată însă banii aveau un corespondent destul de rigid care era aurul. Cu alte cuvinte, dacă toți depunătorii la toate băncile americane ar fi dorit simultan să retragă banii, banca centrală le garanta această operațiune cu rezerva de aur care stătea în sprijinul monedei de hartie. Odată cu acest pas, întregul sistem bancar a intrat sub controlul băncii centrale a statului în care funcționează. La început marile bănci americane au fost nemulțumite de măsurile luate de către guvernul federal. A fost momentul pierderii independenței băncilor de dragul evitării unei crize de felul celei din 1907. Cu timpul însă, lucrurile s-au schimbat. După o perioadă de expansiune economică dublată de o inflație continuă, Statele Unite au hotărât unilateral reevaluarea monedei naționale și bazarea sa pe cu totul altceva decât pe paritatea cu o resursă ușor de controlat și care limita drastic expansiunea cererii. În 1971, Statele Unite au renunțat unilateral la posibilitatea convertirii dolarilor în aur la o valoare prestabilită. Practic, în momentul de față nici un stat nu mai dă această posibilitate, banii nemaifiind legați de nici un fel de aset tangibil. Banii de hartie au deschis astfel epoca banilor pe hartie. Mecanismul este destul de complicat, dar în linii mari lucrurile arată cam așa: Masa monetară declarată de către banca centrală ajunge la noi prin intermediul băncilor comerciale. O bancă poate oferi împrumuturi în limita unui multiplu al rezervei pe care este obligată să o aibă la banca centrală. În Statele Unite această limită obligatorie este de aproximativ 1 din 6. Cu alte cuvinte, pentru fiecare dolar depus în rezerva de la FED, o bancă poate împrumuta 6 dolari. Practic, este ca și cum masa monetară este multiplicată de 6 ori. În felul acesta, FED emite bani de hartie oferindu-le băncilor posibilitatea de a “emite” bani pe hartie. Care dispar dacă banca se declară în încetare de plăți. De obicei nu se ajunge până aici, pentru că FED poate interveni, până la un punct, în apărarea băncilor. Banca centrală nu mai este nevoită să tipărească bani suplimentari pentru a acoperi cererea, băncile pot să-și multiplice din nimic de șase ori cantitatea de bani pe care o au la dispoziție, cel care se împrumută de la bancă se simte oarecum protejat și toată lumea este mulțumită. Banii pe hărtie pot să apară și să dispară fără a afecta în vreun fel masa monetară. Prin reglajele pe care banca centrală le poate face, statele pot controla o grămadă de lucruri de la piața internă la relațiile interstatale. Faptul că banii nu mai au un corespondent într-o marfă tangibilă, care ar putea fi la fel de bine platina sau cartoful, ci în cât din depozitele făcute la bănci este garantat de banca centrală este probabil cea mai interesantă găselniță a statelor prin care acestea își exercită controlul asupra piețelor. Odată cu apariția banilor electronici și cu globalizarea piețelor financiare, odată cu diversificarea produselor bancare și a tipurilor de garanții acceptate de sistem, tot acest mecanism s-a rafinat devenind din ce în ce mai opac pentru neinițiați și, din păcate, printre neinițiați se numără în mod inevitabil și majoritatea covârșitoare a oamenilor politici aflați în situația ingrată de a lua decizii într-un domeniu la fel de abstract pentru ei ca și geometria diferențială. Odată cu anii 80, sistemul financiar a devenit o putere independentă și netransparentă care, atunci când lucrurile funcționează bine sprijină dezvoltarea societății dar care poate acumula toxine greu de sesizat de către un necunoscător pus în situația de a lua decizii. Sistemul financiar a devenit în fiecare stat un monopol netransparent și cu o mare autonomie în raport cu sistemul de putere politică, autonomie care nu derivă din lipsă de reglementare ci din incomprehensivitate. Într-o oarecare măsură, sistemul financiar este atât de specializat și de sofisticat încât nu mai are cum să facă obiectul exercitării suveranității naționale pentru că cei chemați să o exercite nu îl mai pot pricepe.

    Pe lângă multiplicatorul de masă monetară bazat pe depozitele garantate de către banca centrală, au apărut, în timp,  o serie de mecanisme de creat bani pe hârtie din nimic. Iată unul simplu, descris de Rothbard, economist american considerat exponent al școlii austriece. FED poate cumpăra, printr-una dintre băncile sale, active de pe piața liberă. De exemplu, obligațiuni ale statului american. Adică promisiunea statului că va oferi, în schimbul unei hârtii, bani în viitor. Statul este fericit că obligațiunile sale sunt tranzacționate și că în felul acesta valoarea lor de tranzacționare poate crește aducând cu sine încrederea că orice emisiune viitoare de obligațiuni va fi repede absorbită de piață. Să presupunem că FED decide să cumpăre obligațiunile din piața liberă, adică de la o entitate economică oarecare. Dar FED nu poate deschide conturi decât pentru guvern și pentru băncile comerciale. El va emite un cec în favoarea entității de la care a cumpărat obligațiunile. La rândul ei, entitatea care a vândut către FED nu poate face nimic altceva cu cecul său decât să-l depună la banca comercială la care are cont deschis. Care bancă va constata cu fericire o creștere a depozitelor la cerere cu suma scrisă pe cecul emis de FED. Banca va lua cecul și îl va depozita la FED crescându-și astfel depozitul de la banca centrală. Ceea ce îi va da dreptul să își crească volumul depozitelor la cerere cu de șase ori suma scrisă pe biletul emis de FED. Să presupunem că FED a scris pe cecul său valoarea de 1 dolar. Banca comercială a entității economica care a vândut la FED obligațiuni în valoare de 1 dolar are la dispoziție încă 6 dolari pentru a-i oferi celor care doresc să fie împrumutați de ea. La sfârșitul acestei tranzacții au fost creeați 6 dolari pe hârtie din nimic. Și uite așa, guvernul federal poate crea bani fără să tipărească nimic, masa monetară rămâne fix aceeași iar banii pe hârtie se pot multiplica având doi multiplicatori: raportul de 1 la 6 și obligațiunile de stat. Împrumutul făcut de guvern prin intermediul lor nu îi aduce nici un ban în plus guvernului, dar poate crește masa de monedă pe hârtie fără a afecta masa de monedă de hârtie în nici un fel. Și exemplele pot continua, pentru că sistemul a devenit extrem de sofisticat și diversificat.

    Încă un procedeu simplu de tot de creat bani pe hârtie este o dobândă scăzută pe care o percepe banca centrală pentru împrumuturile acordate băncillor comerciale. Voi simplifica foarte mult calculele, scriu asta ca să nu fiu tras de urechi de apărătorii sistemului. Așa simplificate ca totul să fie ușor de înțeles ele nu se abat însă de la ce se întâmplă în realitate. În vara lui 2003, dobândă percepută de banca centrală ajunsese la puțin peste 1%. Practic, la o asemenea dobândă merită să îți creditezi creșterea depozitului la FED, depozit în numele căruia poți emite de șase ori mai mulți bani pe hârtie, bani pe care îi poți oferta către piață. Dacă această masă de bani pe hârtie îi transformi în împrumuturi cu o dobândă de 2% să zicem, înseamnă că ai luat pe suma împrumutată de la FED o dobândă de 11%, ceea ce e super! Să presupunem că banca comercială a împrumutat de la FED 100 de dolari. Ea are acum la dispoziție 600$ pentru a-i împrumuta cu 2% și trebuie să returneze băncii centrale 101$. Dacă toți cei cărora le împrumută banii i-ar returna, banca ar avea un venit de 612$ din care ar trebui să restituie băncii centrale 101. Adică ar rămâne cu 511$. Sigur, aceștia sunt bani pe hârtie și transformarea lor în bani de hârtie ar fi imposibilă, dar probabilitatea ca deponenții și acționarii să ceară simultan lucrul acesta este practic nulă. Păi în condițiile astea, dacă te lasă FED, merită să riști să relaxezi la greu condițiile de creditare. Și FED te lasă. Pentru că e banca centrală iar anul 2004 este an electoral. Și uite-așa, oameni care nu ar fi primit în veci un credit își văd visul cu ochii. Pot cumpăra o casă pe care nu și-ar putea-o permite niciodată nici ei, nici urmașii urmașilor lor. Și nu vorbim de câțiva oameni ci de 2,5 milioane. Intenția declarată a FED a fost cea de evitare a deflației și stimulare a consumului, dar eu cred tare de tot că în realitate a fost vorba de apropierea anului electoral. Poate că am trăit prea mult în România, dar sincer, cred că politica e la fel peste tot, așa cum omul mediu statistic e același peste tot. E drept că în 2004 FED a realizat că lucrurile o pot lua razna și a trecut la o creștere graduală a dobânzii de creditare, dar efectele politice erau deja pozitive iar cele economice de neoprit. Acestea, adică efectele economice, începeau să ducă spre ce am văzut că s-a întâmplat după încă patru ani de prosperitate umflată artificial.

    Un alt mecanism care face ca o aceeași cantitate de bani să cumpere mai multe sau mai puține bunuri este cel care ține de timpul în care un produs devine dintr-o colecție de materii prime bun cumpărat de utilizatorul final. Același lucru poate fi spus și despre un serviciu, dar prefer exemplul cu produsul pentru că este mult mai intuitiv. Să presupunem că este vorba de un automobil. Prima fază care ține de concepția lui are un cost care se distribuie apoi în timp pe fiecare mașină produsă în serie. A doua fază este cea interesantă și ea ține de producția și vânzarea automobilului. Dacă timpul și costurile necesare producerii lui țin de tehnologia adoptată, timpul necesar vânzării ține atât de abilitățile de poziționare a automobilului pe piață cât și de capacitatea de plată a celor care doresc să îl achiziționeze. Să presupunem că nevoia de a cumpăra un automobil nou este constantă. În acest caz, diferența este dată de posibilitatea financiară a celor care doresc să îl cumpere. Când aceasta este mare, vânzarea se va face repede și banii se vor întoarce repede la producător. Care va putea să producă mai multe automobile, limita fiind dată de timpul necesar producerii unui automobil și de numărul de linii de fabricație pe care le are la dispoziție. Tendința producătorului va fi să crească liniile de fabricație și să angajeze mai mulți muncitori. Aceasta va duce la scăderea numărului de muncitori pe piață și deci la creșterea salariilor pentru a fideliza forța de muncă. În felul acesta, muncitorii săi vor avea mai mulți bani pe care îi vor cheltui dând de lucru altor oameni. De exemplu, celor care cultivă cartofii pe care îi cumpără de la Mac-ul de la Dristor. Cu cât timpul necesar producerii și vânzării unui automobil este mai scurt, cu atât banii câștigați de către producător într-o unitate de timp suficient de mare, de exemplu într-un an, vor fi mai mulți. Implicit, veniturile lucrătorilor de la fabrica de automobile, ale celor de la Mac-ul de la Dristor și ale cultivatorilor de cartofi vor fi mai mari. Solvabilitatea lor în fața băncii va fi mai mare, vor putea cumpăra mai multe automobile și vom vorbi de creștere economică. Masa monetară nu s-a modificat deloc în acest proces. În cazul în care banii aflați în posesia cumpărătorilor vor fi mai puțini, vom asista la un proces invers.

    Până la un punct, toate aceste lucruri pot fi reglate de legile pieței și de regulile de îndatorare stabilite de banca centrală. Dacă regulile se relaxează prea mult, apare riscul intrării în joc a unui număr mare de insolvabili care vor mai garanta și cu asseturi cu lichiditate redusă cum ar fi ipotecile pe bunuri greu de vândut iar în situații limită caruselul creșterii economice pe datorie va duce la căderi spectaculoase de felul celei pe care tocmai ne pregătim să o traversăm. Banca centrală înăsprește atunci regulile pentru a proteja băncile comerciale. Raportul de 1 la 6 poate deveni 1 la 4 sau chiar mai mic. Banii vor veni la fabrica de automobile după un timp mai mare, salariile lucrătorilor vor scădea în cel mai bun caz, iar banii pe hârtie se vor contracta fără a afecta în nici un fel masa monetară.

    Răspunsul scurt ar fi: banii nu au dispărut. Sunt tot atâția în termeni de masă monetară. Doar că banii pe hârtie s-au evaporat iar timpul s-a dilatat brusc.

No, we cannot!

14/02/2009

    Nu aș fi continuat postul despre școală dacă nu aș fi primit comentariul Alexandrei. În acel comentariu se face vorbire despre un post al ei și cred că tot ce scrie ea acolo merită citit. De-aia îi pun link aici. Dacă reforma făcută cu un cur cât un cap nu ar fi existat, lucrurile ar fi stat doar un pic mai bine. Pentru că sistemul, reformat sau nu, funcționează cu oameni. Ca și societatea. Ca și specia. Până la urmă, pentru unul venit de pe Alfa Centauri, întâlnirea cu unul sau două exemplare ar putea fi ceva definitoriu. Pentru unul născut și crescut aici, definitorie este și experiența personală dar și statistica. Când experiența personală confirmă statistica, vorbim despre o viață dusă cu picioarele pe pământ. Și pentru că tot vorbim despre statistici, tot zgomotul făcut în jurul olimpiadelor sau concursurilor de orice fel este absolut irelevant. Singurul lucru care poate spune ceva despre sistem ține de angajabilitatea absolvenților. Liceele sunt considerate bune în funcție de câți dintre absolvenții lor urmează o facultate. Un sistem de învățământ este bun în funcție de angajabilitatea absolvenților săi în domenii considerate la un moment dat domenii cu valoare mare adăugată. Ideea că rezultate punctuale foarte bune înseamnă un sistem foarte bun este fundamental eronată. Este ca și cum am spune că o țară în care obezitatea este declarată epidemică este o țară de sportivi doar pentru că are rezultate foarte bune în competițiile olimpice.

    Postul pe care tocmai l-am pomenit e un fel de a vedea lucrurile din punctul de vedere al elevului. Este exact același fel în care un furnizor de servicii este privit din punctul de vedere al celui care este cumpărătorul serviciului. În definitiv, atunci când mă abonez la o companie de telefonie, mă interesează calitatea semnalului, acoperirea și prețul. Dacă dreptul la a avea un telefon ar fi garantat prin constituție iar abonamentul ar fi gratuit, m-ar interesa numai calitatea serviciului. Cred că nici unul dintre utilizatorii obișnuiți de telefon mobil nu s-a întrebat niciodată ce salarii primesc angajații companiei de telefonie. Asta este problema managementului. Evident, orice bord cu capul pe umeri va încerca să ofere un salariu cât mai mic pentru o muncă de calitate cât mai ridicată. Cum nici un bord cu capul pe umeri nu va fi vreodată tentat să forțeze limita de jos a salariului posibil, calitatea angajaților va fi mereu una satisfăcătoare iar serviciile oferite de compania de telefonie vor fi mulțumitoare pentru majoritatea clienților, astfel încât puțini vor fi tentați să meargă la competiție. Sigur, e o schemă mult simplificată și am simplificat-o voit pentru a o adecva scopului postului acestuia. Ideea este deci simplă: încerci să plătești la limita de jos care îți permite menținerea calității. Lucrurile stau cu totul altfel atunci când este vorba de un monopol. Învățământul gratuit este monopol de stat. Există, e drept, o oarecare alternativă la sistem, dar este pe bani și are o puternică ancoră curriculară în sistemul de stat. Când spun monopol, am în vedere însă trei aspecte.

    Primul este legat de faptul că nu există o alternativă tot gratuită din punctul de vedere al elevului. Veți spune că am innebunit, dar hai să vedem dacă ideea de mai jos este chiar o nebunie. Ideea că școala este oferită gratuit pentru toți elevii se poate traduce în faptul că fiecărui elev statul îi alocă anual o sumă de bani. Deloc puțini. Dacă această sumă nu ar fi distribuită de stat către școli ci de către elevul însuși, lucrurile ar putea arăta ușor diferit. Cu alte cuvinte, dacă suma nu ar aștepta elevul în școală ci ar urma elevul acolo unde vrea el să studieze, școala nu ar mai fi un monopol, nici în formula unui sistem de învățământ gratuit. Unele școli ar avea mai mulți elevi, deci mai mulți bani, altele ar ajunge într-o situație falimentară. Evident, acolo unde în mod obiectiv nu ar exista suficienți elevi pe o arie geografică prestabilită, ar trebui alocați bani utilizând un alt mecanism (cel folosit acum, de exemplu) pentru a asigura dreptul tuturor la un învățământ gratuit.

    Al doilea monopol este unul curricular. Școala este administrată, din acest punct de vedere, extrem de centralizat. Curricula a fost gândită și este pusă în practică plecând de la orice criterii cu excepția celor legate de lumea reală în care absolventul își caută ceva de lucru. Dealfel, eșecul clar al reformei făcută cu zece ani în urmă este o dovadă mai mult decât grăitoare. În plus, acolo unde există o oarece autonomie, adică în sistemul universitar, curricula se construiește plecând de la ce știe să predea corpul profesoral și cam atât. Ruptura majoră între școală și realitate se simte în special în domeniile cu dinamică mare, adică exact acolo unde valoarea adăugată este substanțială. Cu mici excepții, învățământul privat stă și mai rău, acolo lucrurile fiind mai degrabă dictate de raționamente inconștiente de tipul am plătit, trebuie să iau o diplomă. Și așa ajungem la situația din ce în ce mai frecventă în care angajatorul, pe bună dreptate, consideră diploma ca ceva secundar și ia în calcul certificările și experiența în companii pe care le consideră prestigioase. Mărturisesc că n-am auzit nici un angajator spunând că vreuna dintre instituțiile de învățământ românești sunt o garanție suficientă pentru a angaja pe cineva.

    Al treilea monopol este unul ocupațional. Cum majoritatea locurilor de muncă sunt în învățământul de stat, cei care predau sunt fie (extrem de puțini) chiar pasionați de munca asta, fie oameni care au ales o profesie în care nu există locuri de muncă bine plătite în afara sistemului de învățământ, fie oameni care au ales o meserie bine plătită în afara sistemului dar care nu pot ocupa un loc de muncă acolo pentru că pur și simplu sunt incompetenți. Așa se face că profesorii rămân captivi în sistem. Care îi plătește foarte prost, aici o contrazic pe Alexandra, și îi transformă în timp în ființe blazate și din ce în ce mai puțin competente. Dacă nici nu dau meditații, ajung în oarece timp să nu mai știe nici măcar ce știau în liceu. Incompetența duce la scăderea respectului clasei față de profesor, la teribilisme pe care altfel nu și le-ar permite, la ducerea de râpă nu doar a starii intelectuale ci și umane (aici tabloidele și prostia adulților au și ele un efect modelator major). Când nu ai o meserie certă și ești prost plătit ai în mod automat un complex în fața acelora care așteaptă de la tine servicii de calitate, iar complexul se transferă în întreagime în relația elev-profesor.

    Vestea proastă este că nu e nimic de făcut. Cele trei monopoluri sunt formule pan-europene. Ele nu vin parașutate din neant, ci din felul în care gândește majoritatea în această parte a lumii. Majoritatea noastră, adică exact ceea ce duce o societate într-o direcție sau alta. Foarte interesant este faptul că modul acesta de a gândi este plin de contradicții. Majoritatea vrea un sistem uniform, dar vrea ca el să ofere calitate. Nu se poate așa ceva. Majoritatea vrea ca elevii să învețe temeinic, dar tot ea se plângea că totul este prea dificil și încărcat. Nici aici nu există compromisuri. Majoritatea vrea să aibă o diplomă oarecare, dacă se poate pe bani (sub formă de șpagă sau nu) dar vrea și un serviciu bun, fenomenal de bine plătit, eventual la stat și în care să nu te spetești. Nici asta nu se poate. Sigur, cu o paradigmă schimbată, lucrurile ar putea funcționa, dar asta ar însemna să fim, la nivelul majorității, pragmatici, obiectivi și raționali. Ceea ce, în mod categoric, nu se poate.

 

Libra

08/02/2009

    Până la marea reformă a sistemului de învăţământ am avut și noi o școală cât de cât folositoare la ceva. Nu foarte legată de realitate, nu foarte legată de cei care o urmau, dar măcar făcută să producă oameni care înțeleg câte ceva din lumea din jur și care  pot să-și găsească oarece de lucru. Multe dintre companiile care și-au relocat locurile de muncă nefuncționărești în est, exect genul ăsta de oameni, pe cale de dispariție acolo, îl și căutau. Adică oameni cu o meserie certă și capabili să se adapteze la lucruri noi nebanale. Sistemul nostru de învățământ, cel vechi și atât de luat la mișto, asta reușea să producă. Tot ce îi lipsea era un strop de pragmatism, oarece parale în plus în buzunarele profesorilor și chiar ar fi fost supermeseriaș.

    Reforma, făcută cu un cur cât un cap, acum mai bine de zece ani a reușit să ne alinieze la limita de jos a ceea ce se întâmplă în lumea occidentală. De fapt, am reușit să ne aliniem cu toate cam în zona aia. Tot la limita de jos. Probabil că cel mai mare pericol care poate paște o societate îl reprezintă sentimentul prosperității perpetue venită de la sine. Aia din categoria “pentru că merit”. Cu bunici care își amintesc ieșirea din al doilea război, cu părinți care au trăit o creștere economică aproape constantă, cu presiunea continuă a publicității de consum și cu superinteresantele știri tabloidale venite în flux continuu, cu idoli de o zi și competiții bazate pe vedeta cu care semăm sau mașina pe care mi-a luat-o tata sau firma, generația născută în secolul XXI nu are nici o șansă să ducă lucrurile mai departe. Pentru că școala s-a dărămat și ea. Iar dacă vorbele mele par doar vorbe, este suficient să ne gândim la câteva simptome absolut clare ale acestui lucru.

    Odată cu mutarea producției în India, China și tranzitoriu în Europa de Est, paradigma a devenit “nu e important să produci, important este să vinzi”. Sigur, globalizarea are un lucru foarte bun. Extinde piețele și optimizează costurile. Cu o singură condiție: să îți ții proprietatea intelectuală acasă. Cu alte cuvinte, nu este important nici să produci, nici să vinzi, important este să fii in stare să inventezi în continuu. În ciclul de viață al unui produs există trei momente importante: creația, producția și vânzarea. Atât timp cât creația este la tine, lucrurile stau bine. Dar pentru asta, trebuie să ai acasă creatorii. Și pentru asta trebuie să ai cum să îi ai. Sistemul de învățământ occidental s-a deplasat foarte repede spre producerea oamenilor de vânzări în detrimentul celor capabili să creeze. Așa se face că două generații deja s-au îndreptat spre economie și drept și științe sociale ignorând științele inginerești, științele naturale și școlile de meserii. După ce am relocat producția, ceea ce a fost cred o decizie bună, riscăm acum să asistăm la relocarea creației. Unde? Păi tot acolo unde s-au dus și locurile de muncă din producție. Numai că de data asta nu mai vorbim despre optimizare ci despre riscuri.

    Între timp, sistemul de învățământ a produs inflaționist fortă de muncă funcționărească. Cererea inițială fiind mare iar sistemul de învățământ fiind un sistem cu inerție serioasă, calitatea ei a scăzut constant. Pentru că nu orice creier e făcut să gândescă orice la fel de bine. De-aia și suntem atât de diferiți și de-aia lumea umană e și atât de interesantă. Dezechilibrul dintre cererea de funcționari și cea de ingineri sau oameni (uite că nu zic pentru cercetare) pentru creație a dus și la scăderea ștachetei în facultățile de științe. Nu pentru că volumul de forţă de muncă cerută este mare ci pentru că foarte mulţi dintre cei care ar face cu brio faţă domeniilor pozitive se reorientează înspre zona funcţionărească. Totul trebuie să fie mai simplu, pentru că de complicat nu mai e nevoie. Vânzările necesită un fundament teoretic mai scăzut, la fel și activitatea funcționărească, școala este de multe ori mai puțin importantă decât practica și training-ul de nișă.

    Toate aceste transformări ale economiei euroatlantice au dus la schimbarea felului în care se structurează şi sunt percepute sistemele de învăţământ. La asta s-a adăugat încăpăţânarea profesorilor de a preda lucruri mai puţin cerute dar bine cunoscute de ei (fenomen tipic european), s-a adăugat și faptul că mulţi dintre absolvenţi au ajuns să lucreze în alt domeniu decât cel pentru care se pregătiseră în schimbul unui salariu mai bun, s-a adăugat și iluzia că poţi consuma oricât pe credit, s-a adăugat și tabloidizarea vieţii de zi cu zi care a dus la iluzia unui câştig imediat şi uşor. Totul a generat visul unei bunăstări obţinută facil şi fără nevoie prea mare de şcolă.  N-am văzut nicăieri în media poveşti despre iluzii destrămate. Am văzut în schimb sondaje de opinie în care o majoritate, inconştientă aş zice, se vedea sau îşi vedea copilul star, luând drept reper povestioara de tabloind şi neştiind nimic despre munca din spatele strălucirii de pe podium. Asta a dus la mutarea dorinţelor oamenilor din zona realistă a unei profesii bine făcută la senzaţia că la şcoală se pierde vremea şi că viitorul se construieşte în altă parte. Aşa a apărut aberaţia de program de la Bologna, aşa s-a ajuns ca munca profesorului să fie mult subevaluată financiar şi social, așa s-a ajuns la testele grilă şi manualele minimale, la şcolile de fiţe, la lipsa de interes pentru a investi în tine însuţi, nu atât bani cât timp, la siguranţa că vei trăi bine pentru simplul motiv că te-ai născut în locul corect. Cu ore puţine, cu materii greşit dimensionate, unele dintre ele şi complet inutile, cu profesori foarte prost plătiţi şi sătui de viaţa pe care o duc, cu sclipiciuri care aiuresc adolescenţii, cu banii încă suficienţi de la mama şi tata, e greu de crezut că mai avem foarte multe de spus în viitorul planetei. 

    Mă tem că este aproape imposibil să mai reparăm ceva. Asia vine cu lecţia dură a foamei bine învăţată. Urmează Africa. Din felul în care Europa îşi proiectează viitorul, mă tem că vom deveni în cel mai bun caz o idilică zonă agroturistică, atât timp cât va fi interesat cineva să dea bani pentru aşa ceva. Ţările Europei occidentale trec print-o acută criză de ingineri. Statele Unite este foarte aproape de aşa ceva. Când e vorba de o aberaţie, ne aliniem și noi repede de tot. De curând am citit că cifra de şcolarizare ale uneia dintre cele mai prestigioase universităţi ale lumii s-a înjumătăţit din lipsă de studenţi iar cei rămaşi provin într-o proporţie covârşitoare din spaţiul asiatic. Care studenţi nu mai sunt interesaţi să rămână în spaţiul american ci se întorc acasă. Unde au început să apară universităţi din ce în ce mai puternice. 

    Unui “Yes! We can!” pus politicianist pe un taler al balanţei ca un soi de anestezic înainte de operaţia pe creier deschis, îi contrapun un “No. We cannot.”. În din ce în ce mai multe domenii. De ce? De proşti.

 

Despre lene

05/02/2009

    Lenea ne-a scos din grote. Lenea ne-a adunat din savană. Lenea ne-a dat jos din copaci. Dintre toate calitățile pe care le poate avea un om, lenea a fost mai tot timpul considerată un defect. Cauza acestei nedrepte priviri asupra lenei stă în numărul foarte mare de oameni care nu pot fi mai mult decât harnici. În întelesul lor, lenea este un soi de opus al hărniciei, ceea ce nu este doar greșit ci și periculos. În înțelesul meu, lenea este cea care te împinge să muncești cât mai puțin pentru a atinge un scop. Privită așa, lenea este un semn clar de eficiență și inteligență.

    Dacă aruncăm o scurtă privire în istorie, vedem limpede că perioadele de hărnicie maximă au fost și cele de sărăcie lucie, lipsite complet de creativitate și de senzația de împlinire umană. Istoria tehnologiei este istoria lenei. Practic toate descoperirile majore sunt rezultatul dorinței de a munci cât mai puțin. Mi-am amintit de toate aceste lucruri tot auzind în jurul meu o sumedenie de discuții stupide despre cutia de viteze automată. Sigur, primul argument pro manuală era că un bărbat adevărat nu poate sta cu dreapta decât pe țuțuroiul de schimbat viteza. Bine, poate fi și asta o alegere, poate chiar o prelungire a altor alegeri, dar nu cred că are vreo legătură directă nici cu bărbăția, nici cu adevărul. Argumentul invocat des era cel de finețe. Nu ține. Poate că acum foarte mulți ani, da. Acum nu. Argumentul suprem pe care l-am auzit era însă că e mai greu, adică e treabă de bărbat. Uite, argumentul ăsta chiar m-a jignit! Adică de ce bărbații trebuie să fie mai tâmpiți și să aleagă ce este mai greu de făcut doar așa, pentru simplul motiv că este mai greu. Eu zic că au și bărbații doza lor de inteligență, nu am făcut dealtfel nici o distincție vreodată între IQ-ul vreunuia dintre sexe, cred că e o chestiune care ține doar de indivizi, indiferent de sex, rasă și mai știu eu ce altceva, cred că și genialii și tâmpiții sunt uniform distribuiți în toate categoriile astea și, sincer să fiu, sunt sătul până peste cap de gândirea în categorii. Revenind în logica asta a lor ar trebui să nu pricep de ce omenirea a renunțat la manivelă ca să pornească mașina, de ce nu producem mașini care să plece numai împinse de tot ce mișună prin fața scării la orice oră, că ne-ar mai ameliora și relațiile de vecinătate și ar fi super!

    Acum, trebuie să recunosc, reacții de-astea anti-lene tâmpite am avut și eu. Îmi amintesc de prima mea întâlnire cu Windows. Era cel din versiunea 2.0. Sau de prima dată când am fost nevoit să utilizez mouse-ul. Cu un ifos cretin de programator care vede doar până la ecranul din fața sa, decretam că un programator adevărat este cel care folosește doar tastatura, lucraza sub un sistem de operare care are doar prompter, scrie doar cod în asamblare și introduce secvența de boot bit cu bit de la chei. Noroc că felul ăsta de a gândi m-a ținut doar câteva săptămâni. Până în clipa în care am demontat mouse-ul cu pricina și mi s-a părut o bijuterie de simplitate și inteligență, până în clipa în care am văzut că este mult mai comod să ai o interfață grafică la sistemul de operare și am început să scurm în el să văd cum au făcut-o ăia. Pentru mine lenea a mers mână în mână cu curiozitatea. La chestia cu asamblarea nu am renunțat nici azi, chiar dacă am scris cod în mai toate limbajele cât de cât folosite în lumea asta. Din alte motive, care țin de eficiență și de simplitate, dar asta e o discuție care n-are loc pe blog-ul acesta.

    Că lenea ne face mai creativi, ne satisface curiozitatea și ne stimulează, în mod paradoxal, spiritul de explorator gata mereu să pornească într-o nouă aventură, mie îmi e cât se poate de limpede. Hărnicia aia seacă, onorabilă ca o decorație are și ea însă rostul ei. E ca bara de cadmiu în reactorul nuclear. Ca să nu se încingă prea tare și să explodeze. Uite că și aici, societatea s-a autoreglat. Când am plecat din Africa, la începuturile existenței noastre ca specie, ne-a mânat foamea. Dar dacă lenea nu ne-ar fi făcut mai eficienți și mai curioși, cu siguranță că azi nu am fi împânzit lumea. 

Sfârşitul paradigmei

02/02/2009

    Vineri am avut una dintre cele mai tâmpite discuţii din ultima vreme. Cu un prieten bun, la o cafea, nu ne mai văzusem de mult. Dacă ţineam discuţia strict în zona unui interes profesional comun, ar fi fost chiar ok. Nu ştiu însă ce ne-a venit pusul la cale al planetei, prost obicei de care e greu să scapi atunci când trăieşti în partea asta a lumii. Evident, despre depresia economică şi un lucru asupra căruia, în mod surprinzător, am găsit un fel asemănător de a gândi. Despre care am de gând să și scriu aici. Nu voi putea argumenta cine ştie ce în legătură cu convingerile mele şi cu siguranţă orice economist m-ar face imediat din vorbe. Faptul că şi prietenul meu şi alţi oameni, în special din business, gândesc aproximativ la fel, mă face însă să-mi iau inima în dinţi şi să scriu despre asta. Pe scurt, eu cred că modelul economic în care suntem a ajuns la capăt de drum, că ceea ce urmează să se petreacă ține de convulsiile sale finale și că desprinderea de el și înlocuirea cu un alt fel de a gândi va lua mult timp și va marca viața unui număr mare de oameni. Lucrurile acestea le cred de destul de mult timp, am mai și scris timid despre ele, nu sunt economist și îmi doresc tare mult să greșesc.

    Modelul economic actual își are rădăcinile în perioada interbelică, imediat după marea depresie de atunci și în remediile folosite de principalii actori ai vremii. Marea depresie a fost o criză simultană generată de consumul scăzut și supradimensionarea investițiilor. A fost, ca și cea de acum, o criză în care s-a ajuns dintr-un optimism exagerat. Spre deosebire de cea de acum, optimismul a fost atunci al comunității de afaceri în timp ce depresia în care intrăm acum optimismul excesiv a fost al consumatorilor. Marea depresie a fost soluționată prin ample lucrări de infrastructură plătite din bani publici și prin pregătirile de război. Am auzit în ultimul timp vorbindu-se des despre planuri similare în ceea ce privește infrastructura. Nu știu dacă de data aceasta lucrurile vor mai funcționa la fel. Nu cred. În anii următori războiului, principala preocupare a ținut de stimularea creșterii economice pe baza stimulării consumului. Și lucrurile au funcționat bine atât timp cât consumul s-a bazat pe solvabilitatea consumatorului. 

    Pentru orice produs sau serviciu din lumea asta există un ciclu de viață care începe cu facerea lui și se încheie în momentul în care ajunge să fie cumpărat de către utilizatorul final. Sigur, schema este ceva mai complicată dacă luăm în considerare și garanțiile și asistența oferită de producător sau diversele facilități oferite de furnizorul de servicii. Oricum, lucrurile pot fi simplificate foarte mult, fără a se pierde ceva esențial din vedere, la schema care începe cu facerea și se termină cu încasarea banilor în contravaloarea produsului sau serviciului. Este limpede că banii sunt în număr finit. Ceea ce face însă ca sentimentul că poți dispune mai ușor sau mai greu de ei ține de viteza cu care aceeași bani pot acoperi ciclul de viață al unui produs. Aceeași bani, pot cumpăra mult mai multe produse și satisface mult mai multe nevoi dacă timpul necesar producerii și vânzării produselor și serviciilor este mai scurt. Cu alte cuvinte, cu cât consumul este mai mare și ceea ce se consumă se produce mai repede cu atât senzația de bogăție la nivelul societății este mai mare. Pentru a ajunge aici, există câțiva pași logici de urmat. Bunul trebuie produs mai repede și mai ieftin, vândut mai repede și înlocuit mai repede cu un bun similar. Pe de altă parte, diversificarea și segmentarea bunurilor și serviciilor este esențială pentru a introduce în circuit câți mai mulți bani generând o cerere continuă și înlocuind treptat bunurile și serviciile care nu se mai pot dezvolta. Atât timp cât banii disponibili la cumpărători pot acoperi oferta de produse și servicii iar cererea și oferta sunt echilibrate, mecanismul economic funcționează normal, autoreglându-se prin perioadele de recesiune și prosperitate succesive.

    Marea depresie s-a petrecut într-un moment în care bunurile începuseră să fie produse mai repede și mai ieftin. Într-o oarecare măsură, ea s-a datorat neînțelegerii felului în care ar trebui făcute vânzările pe o piață de masă și a evaluării greșite a acestei piețe. A doua eroare a fost făcută considerând că un bun care rezistă mult în timp are o calitate economică certă, în condițiile în care tocmai acest fapt s-a dovedit a fi un defect. Asta a dus la decizii corecte privind scăderea simultană a calității și a prețului dublată de publicitarea produselor cu o tentă simultan utilitaristă și de modă. Segmentarea legată de puterea de cumpărare a diferitelor componente ale pieței sau cea legată de interesul lor față de bunul sau serviciul respectiv, a fost un alt motor esențial de dezvoltare. Ideea este că banul trebuie luat de acolo de unde există, indiferent de cantitatea în care există, dacă efortul de a-l lua are costuri mai mici decât prețul plătit. Toate aceste lucruri au dus la dezvoltarea cercetării, la transferul rapid de tehnologii din zona militară în cea civilă, la transformarea publicității în industrie, la dezvoltarea fără precedent a design-ului industrial. Lucrurile probabil că ar fi funcționat așa multă vreme dacă s-ar fi ținut cont mai mult de efectul cotrar pe care îl pot avea publicitatea și accesul prea facil la bunuri și servicii.

    Au existat câteva supape ieftine care au fost utilizate, mai mult sau mai puțin conștient, mai mult sau mai puțin planificat, eu cred că un mare rol l-a avut de fapt pura întâmplare și norocul chior, dar sunt sigur că nu mă crede nimeni că e așa. Singura planificată bine și de fapt cea mai eficientă a fost cercetarea. Aici nu e nimic de spus, atât felul în care a evoluat ea după război cât și felul în care a fost realizată protecția intelectuală în țările în care chiar s-a făcut cercetare, cel puțin până prin anii 80. După anii 80, lucrurile s-au mai schimbat și aici, dar nu în asta stă cauza declinului economic general. A doua supapă a reprezentat-o forța de muncă mai ieftină. Fie că este vorba de forță de muncă în cazul căreia timpul este lungit prin diferite metode de fidelizare și spălare a creierelor de la sloganuri de tipul suntem o mare familie întreținute prin acapararea vieții personale a angajaților și enclavizarea lor, până la îndoctrinări cu vorbe mari. O angajată a unei companii japoneze spunea, în urma unei decizii guvernamentale prin care angajații pleacă în ultima zi a săptămânii cu două ore mai devreme acasă pentru creșterea natalității, că e foarte fericită că poate sta mai mult acasă fără a avea un sentiment de vinovăție… Deschiderea blocului comunist în urma revoluțiilor din 1989, descoperirea Indiei ca resursă pentru producția de textile, autoturisme și servicii informatice, apariția Chinei ca producător industrial cu cheltuieli oeraționale foarte mici au mutat masiv locurile de muncă din zona în care ajunseseră să fie, prin costul lor, o frână și au deschis simultan o piață uriașă de consum. În țările din care aceste locuri de muncă au plecat, au existat mici convulsii sociale (cum au fost cele din Los Angeles apărute după mutarea celui mai mare combinat siderurgic american în China) dar ele au fost repede absorbite de societate, deplasarea locurilor de muncă din producție spre servicii făcându-se destul de ușor. Muncitorul american, despre a cărui productivitate ridicată vorbea cu mândrie președintele Reagan a fost ușor-ușor înlocuit de către funcționarul american care vinde cu mândrie pe toată planeta produsele fabricate de compania sa în China sau India.

    Dacă oamenii ar fi mașini, toate lucrurile astea ar fi simple optimizări. Numai că oamenii nu sunt mașini. Funcționarul de multinațională s-a obișnuit, tot stând prin hoteluri de mai multe stele decât și-ar permite din banii lui și umblând cu mașini pe care niciodată nu și-ar putea permite din banii pe care îi câștigă, să-și dorescă și să considere ca lucruri absolut realizabile lucruri care depășeșc mult posibilitățile financiare pe care le are. La fel și muncitorul, fermierul și cam tot ce contribuie prin munca sa la functionarea economiei, indiferent de țara în care trăiește. Dacă Dallas a fost telenovela care a făcut-o pe madam Ionescu să se simtă pentru o oră pe săptămână miliardar american, cam la fel cum tot pentru o oră pe săptămână s-a simțit nushce gagică bengoasă, publicitatea a făcut ca un număr impresionant de oameni să încerce pe bune să trăiască la standarde pe care nu și le puteau permite financiar. Nu suntem o lume de răufăcători, așa că majoritatea acestor oameni de treabă au început să exercite o presiune colosală atât asupra companiilor în care lucrau cât și sistemului bancar și a celui politic.

    Companiile s-au maturizat și ele pe o ficțiune. Știu că-mi voi lua toți pumnii din lume în cap pentru ce spun acum, dar eu cred că dezvoltarea pe bursă, chiar dacă este pe termen scurt cea mai bună alegere, la scară mare și pe termen lung este o dezvoltare bolnavă. Bursa a produs două mari nenorociri: transferul economiei din zona ei naturală în cea a mecanismelor psihologice și conducerea afacerii de către oameni cu mandat limitat și obiective manageriale trasate la începutul mandatului. Disiparea mare a acțiunilor a dus la lipsa unui acționar majoritar, legat prin interese vitale de buna funcționare a companiei. Mandatul limitat, în economie ca și în politică duce la fixarea unor obiective pe termen scurt, de multe ori dăunătoare dezvoltării pe termen lung, iar componenta psihologică a bursei poate duce în momentele de panică la prăbușirea fără nici un motiv economic a unei companii sănătoase sau la umflarea nejustificată, în momentele de entuziasm a oricărei idei, indiferent de gradul de tâmpenie conținut în ea. Bursa îmseamnă introducerea iraționalului în economie. De dragul banilor ieftini și rapid obținuți. Cred, fără să am pretenția că e mai mult decât părerea unui om oarecare, că bursa a împins băncile în direcția unei dezvoltări mai puțin sănătoase decât ar fi avut-o în absența ei. 

    Bun. Să recapitulăm. Companiile nimănui conduse de oameni cu mandat limitat în care își petrec din ce în ce mai mult timp oameni din ce în ce mai depersonalizați dar care câștigă ceva mai bine decât părinții lor au devenit navele amiral ale economiei planetei. Oamenii de care vorbim, au o viață personală din ce în ce mai sărăcită și mai dependentă de marea familie în care lucrează, se distrează, mănâncă, se mănâncă pentru o promovare și cam aici se încheie universul. Tentația de a suplini sărăcia interioară cu obiecte și în general cu tot ce se poate cumpăra acționează ca un soi de supapă de siguranță. În treacăt fie spus, cele mai mișto lucruri din lume nu se pot cumpăra. Dar asta este cu totul altceva și nu am de gând să dezvolt acest subiect aici. Lucrurile au devenit mai ieftine, din ce în ce mai ieftine și mai disponibile pentru toată lumea. Primul lucru de acest fel a fost hrana. Lumea civilizată e acum obeză. Al doilea a fost îmbrăcămintea. Asta n-a făcut rău nimănui, dar lumea a devenit din ce în ce mai mult o chestiune de show-off. Au urmat vacanțele, multe plătite de companie, ca să mai crească dependența. Rezultatul a fost un uriaș consum de masă absolut benefic pentru economie. Numai că omul e om, nu e niciodată mulțumit cu ce are și uite-așa, oameni care în trei generații nu ar putea plăti bunuri la care s-au înhămat să le plătească au început să preseze piața imobiliară, piața mașinilor scumpe și a obiectelor de lux. M-am întrebat tot timpul ce naiba poți face cu un telefon mobil din aur. Tehnologic, e mult mai slab decât un telefon bun. Uite că totuși se vând bine. La fel cum n-am înțeles niciodată valoarea unui ceas foarte scump cu componente mecanice în condițiile în care unul electronic este mult mai precis. Utilitarismului care a ridicat America, i s-a contrapus decadența penibilă cu ifos de high-class care a îngropat Imperiul Roman. Sigur, e normal ca oamenii să se îndatoreze pentru a putea cumpăra un bun scump. Dar nu e normal să facă lucrul ăsta atunci când în mod evident nu își pot plăti datoriile. Lucrul acesta s-a întâmplat nu numai în Statele Unite ci în întreaga lume dezvoltată. Băncile au cedat și din speranța unor neașteptate câștiguri mari și sub presiune politică, perioada dintre sfârșitul mandatului președintelui Clinton și cele două mandate ale președintelui Bush fiind sub sloganul visului american conform căruia orice american merită o casă supermișto. Evident, visele nu trebuie confundate cu realitatea. Majoritatea americanilor nu pot plati ratele la bancă pentru o asemenea casă. Asta e… Și totuși s-a ajuns și aici. Este primul cataclism economic creeat de oamenii obișnuiți.

    Ca orice fenomen negativ complex, depresia economică în care vom intra și noi în două-trei luni este un conglomerat de crize. În faza aceasta, principala criză, datorată faptului că băncile au vândut banii cu mult sub valoarea lor este una de cash operațional. Evident, domeniile care au generat vânzarea banilor cu mult sub valoarea lor, au intrat și ele în criză. Adică domeniul imobiliar și industria auto. Iar dacă în domeniul imobiliar proprietățile pot aștepta, în industria auto ne-a fost dat să auzim cumperi o mașină, pleci cu două. Vom vedea din ce în ce mai des ieftiniri spectaculoase în foarte multe domenii. Pentru că faza de criză de cash operațional și căderea a trei domenii înfloritoare înseamnă și tăierea cheltuielilor care nu sunt vitale, cum ar fi publicitatea cu impact imediat pe industria de mass-media și creșterea bruscă a șomajului, vom vedea cum economia nu se va putea stabiliza în acest moment și că dimpotrivă, vor intra în funcțiune din ce în ce mai multe mecanisme declanșatoare de crize în lanț. Dintr-odată, avem o criză de supraproducție. Exact ca la începutul marii depresii. Pentru că cererea a scăzut brusc. Atât de brusc încât este evident că totul a fost pe o datorie făcută fără nici un fel de calcul elementar prealabil. Lucrurile se vor accentua începând cu 2010, atunci când șomajul va fi foarte mare, ciclul de viață al unui produs va crește, banii se vor mișca din ce în ce mai vâscos, ceea ce va duce la agravarea situației economice. Cred că, în mod paradoxal, singurele bunuri care se vor deprecia calitativ și se vor aprecia valoric vor fi, începând cu 2010, bunurile vitale adică hrana și îmbrăcămintea. Stabilizarea va veni probabil în 2012 și mă tem de acest lucru. Va fi oprirea declinului, dar va fi în an electoral american. În tot timpul acesta, China, care a investit înțelept în resursele Africii, va reuși să își asume leadership-ul în ceea ce privește producția industrială cu condiția rezolvării problemei producerii de energie care să îi asigure dezvoltarea. Probabil că și Rusia va reuși să se mențină pe un trend economic rezonabil de bun, chiar dacă va fi și ea afectată de depresie. Dacă Obama nu va reuși să facă un miracol, nu doar economia americană va avea de suferit ci și ideea de democrație, așa cum o înțelegem azi. Dacă Obama nu va reuși să țină măcar sub un oarece control evoluția negativă a economiei americane, mă tem că omenirea va risca o recrudescență a ideilor care au premers războiul, idei pe care le credeam demult apuse.

    Chiar dacă vom depăși riscul politic, economia nu va mai arăta, oricum, așa cum este scrisă acum în cărți. Cred și sper că după 2015 bursa nu va mai juca rolul pe care l-a jucat până acum, iar băncile se vor implica mai mult în susținerea întreprinderii și mai puțin în cea a consumului nesăbuit. Cred că mitul marii familii de la servici va dispărea, singurii perdanți din asta fiind cei din industria de turism, cred că în multe dintre companiile delistate vor avea proprietari în carne și oase, interesați de funcționarea lor pe termen lung, iar oamenii vor veni la muncă pentru bani și nu pentru terapii de grup. Lucrurile acestea vor schimba mult societatea. Eu zic că în bine și nu mă pot abține să nu remarc faptul că, din nou, Adam Smith a avut dreptate. Așa simplu și depășit de vremuri cum este considerat de către marii analiști care au mâncat suficient o pâine bună bătând câmpii.

    Pentru oamenii politici anii care urmează vor reprezenta cea mai mare încercare prin care vor trece într-o viață de om. Este greu să decizi calea de urmat. Protecția oamenilor înseamnă asigurarea voturilor. Pe termen scurt. Pentru asta este nevoie de bani. Banii îi obții storcând întreprinderile de ultimele puteri. Evident, întreprinderea nu este o abstracție și pe termen mediu distrugerea ei înseamnă prelungirea depresiei economice, sărăcirea și mai accentuată a societății și deci, o lipsă de protecție a oamenilor. Numai că nici un om nu va mai avea timp să observe asta. Ajutorul guvernamental va fi însă un lucru direct și palpabil pentru alegătorul îngrozit de tot ce e în jur. A doua cale este cea a sprijinirii întreprinderii. Lucrul acesta grăbește ieșirea din depresie, dar nu are un efect asupra electoratului. Așadar, logic, orice guvern va prefera prima variantă. Și chiar are șanse să îi iasă, cu condiția ca Obama să nu eșueze în Statele Unite. Și chiar și atunci, omul politic nu riscă cine știe ce. Ideile se pot schimba și dacă trendul va fi unul al radicalizării și autoritarismului, tot bine îi va fi. Că se adaptează.

Bourreé

30/01/2009

    Zilele astea sunt clar de tot cu gândul la Bach. Mi-am amintit, nu știu de unde până unde de Bourreé-ul din Suita numărul 1 pentru lăută (acum se cântă mai degrabă cu chitara, iar pentru cei care vor să asculte așa ceva le recomand înregistrările făcute de John Williams) și de-acolo găndul m-a dus la Jethro Tull cu ideea lui Ian Anderson de a face o transcripție pentru flaut a dansului cu pricina. Cum de ani buni n-am mai ascultat muzica anilor 70, ani care au dus rock-ul în zona albumelor elaborate, cu incredibila tranziție făcută de Hendrix care a mutat munții din loc cu muzica sa spre tot ceea ce înseamnă symphonic power metal azi, mi-am zis că așa iubitor de Haggard ce sunt, ar fi o trabă să ascult din nou Bourreé-ul lui Jethro Tull venit pe lume în 1969. Evident, am vrut să văd dacă e ceva de găsit pe YouTube. Și spre marea mea bucurie, am găsit chiar clipul original, cu Ian Anderson pletos, dar am găsit și un clip cu Ian Anderson după 40 ani, cântând același bourreé în timpul unui turneu în Argentina.

    Ce n-am să pricep niciodată este de ce același om, o dată ce a reușit să facă un lucru al naibii de bun se apucă să îl complice și să îl ciopârțească și să îl innebubească de cap și să-și arate mușchii lui de virtuoz și să se încăpățâneze să demonstreze ce meseriash e el cu ce poate scoate din meseria lui cand lucrul pe care îl creease demult era atât de bine făcut încât tot ceea ce putea face era să îl repete întocmai. Și uite-așa încep eu să înțeleg de ce Bach rămâne Bach. Pentru că nu și-a arătat niciodată mușchii. Pe deplin conștient de valoarea sa, altfel nu ar fi dedicat multe dintre scrierile sale lui Dumnezeu, Bach a făcut muzică așa cum pantofarul face pantofi și croitorul haine. Pentru el asta era o meserie, o făcea foarte bine și lucrul acesta îi era de ajuns. Nu l-a interesat niciodată să moară lumea de inimă înghesuindu-se în aclamații. Nu e vorba de modestie aici. E vorba de conștiința deplină a stăpânirii unei meserii și de faptul că pentru asta nu mai ai nevoie de nici un fel de confirmări și de demonstrații nici în fața oglinzii din baie, nici în fața stadionului de fani. Bach nu a avut și nu poate avea fani. Pentru că este atemporal. Iar fanii, se știe, vin și pleacă odată cu idolul lor de o zi. În orice domeniu ar fi idol, idolul ăla.

Mass market

25/01/2009

Nimeni nu trăiește pur și simplu și în sine. Sau poate că da, dar vorbim de o cantitate neglijabilă situată cu mult sub marja de eroare a oricărui sondaj. Oamenii trăiesc aproape tot timpul comparându-se cu cei din jur și nu cred că e ceva rău în asta. În definitiv, cam tot ceea ce este bătut în cuie în natura noastră biologică și în cea a care ține de alcătuirea esențială a oricărei societăți, alcătuire care nu s-a cam schimbat de câd avem cât de cât amintiri istorice, nu ține de noțiunile de bine sau de rău. Așa suntem construiți și structurați. Mai mult, o grămadă de lucruri pe care le considerăm apanajul exclusiv al anilor pe care îi trăim sunt fix la fel de când existăm ca specie. Singurul lucru care e diferit ține de o experiență istorică mai bogată, nu neapărat la nivelul indivizilor ci la nivelul speciei. Într-un fel, cam asta e singura diferență dintre om și celelalte animale. În ceea ce privește trăitul prin comparație, nu e nici măcar o trăsătură exclusivă a noastră și o putem regăsi la toate ființele care viețuiesc în colectivități mai mult sau mai puțin elaborate.

 Cei mai inteligenți dintre noi au priceput că povestea asta cu trăitul prin comparație reprezintă o resursă importantă de exploatat economic și au făcut-o, cam tot dintotdeauna și cu aceeași pricepere ca și cei care o fac acum, sigur, raportată la memoria istorică la care aveau acces. Când ideea trăitului prin comparație este utilizată în zona de core-business biologic a omului, adică cea care ține de nevoile lui fundamentale, cele care îi asigură supraviețuirea sa și a speciei, avem de-a face cu lucrurile cele mai adevărat aducătoare de bani. Ce poate fi mai profitabil decât supraviețuirea individului și a speciei făcută însă diferențiat, în așa fel încât egoul fiecăruia să fie bine gâdilat de ideea că este fie unic, fie măcar trandy. Unic înseamnă să fii în vârful piramidei admirației tuturor. E greu. Costă foarte mult. Trandy e pentru bază, ajută enorm la reluarea ciclului de producție și deci la asigurarea grosului locurilor de muncă și a grosului profitului. Cum unici își permit (financiar) puțini să fie, este clar că cel mai mișto business este cel din zona supraviețuirii trandy. Aici am ajuns la mass-market. Aici se înghesuie tot ce înseamnă mâncare, îmbracăminte, sănătate, iluzii, sex, locuință, locomoție. Cred că în ordinea asta.

Ei, și aici ajung la un comentariu din postul anterior. Ca să vinzi pentru mass-market e nevoie de ceva produs în cantități mari și perceput ca suficient de trandy. Ca să fie trandy, trebuie publicitate. Cum nimeni nu înghite publicitatea pur și simplu, de-aia toate postutile importante au ajuns la un armistițiu și transmit publicitatea în același moment, trebuie să o poți lega de ceva. Chestia asta seamăna cu viermișorul pe care pescarul îl pune în cârligul undiței. Ceva-ul de care îți legi publicitatea trebuie să fie inteligibil, nebanal, incitant și legat tot de nevoile fundamentale ale fiecărui om. Aici există două posibilități: să fie scandalos sau să fie idilic. Evident, din punctul de vedere al celui care trebuie pus în fața livrabilului de publicitate. Ceva care să semene enorm cu crenvurștiul în care pui medicamentul pentru câine. Foamea și plescăitul de plăcere sunt înlocuite la om de bucuria că nu este în mod public atât de rău ca ceea ce vede acolo, sau de visarea că ar putea fi, sau de substituirea propriei persoane cu personajul în locul căruia și-ar dori să fie. Adică de un soi de voaierism care te face să te simți ca și cum ai fi trăit în povestea care ți se administrează. Și acum am să spun un lucru extrem de scandalos și împotriva căruia militez din răsputeri: consumatorul de știri, telenovele și radio de manele NU trebuie educat. El trebuie să rămână predictibil. Pe predictibilitatea lui se fac business plan-uri, se lansează produse noi care sint cu 87% mai eficiente și iau 98.3% din părul din nas și sunt cu 68.1% mai catifelate și cu 56.7% mai gustoase decât alea de luna trecută. Că altfel nu își mută curul la supermarket și stă linia de producție și avem șomaj și e nashpa de tot. Ceea ce scriu aici nu are legătură cu România, are legătură cu specia umană. Nu are legătură cu ziua de azi ci cu întreaga istorie trecută, prezentă și viitoare.

Consumatorul predictibil, consumatorul de produse de masă trebuie să se simtă superior oricărui om diferit de el, trebuie să aibă o religie a superiorității lui, să fie ferm convins de tot ceea ce e convins, să creadă că atunci când îi e rău (și asta se cam întâmplă tot timpul) există niște derbedei care conspiră împotriva lui sau cel puțin împotriva valorilor lui, trebuie să își dorească mai mult ca orice să fie în rândul lumii și să considere asta ca fiind suprema virtute. Tot ceea ce spun aici nu are nici o legătură cu nivelul lui intelectual. Am întâlnit o mulțime de intelectuali în cel mai adevărat sens al cuvântului și care erau ferm convinși de veridicitatea tuturor aiurelilor care li se băgau pe gât prin mass-media. A nu fi așa nu ține nici de facultatea pe care ai făcut-o sau nu, nici chiar de ce ai reușit să creezi în cel mai autentic mod în viață. Tine strict de felul de a fi liber sau nu, de a gândi liber sau nu al fiecăruia. Iar libertatea nu se învață la școală. Pentru că un om liber nu are un comportament statistic, adică predictibil, iar lucrurile dăunătoare predictibilității nu se învață la școală. Un om liber nu e nici un cetățean de nădejde pentru clasa politică, nici un lucrător de nădejde pentru clasa managerială, nici un consumator de nădejde pentru cei care au ceva de vândut. Un om liber își pune prea multe întrebări și prea multe întrebări nu sunt bune în nici un sistem politic și în nici un sistem economic.

În doze mici, oamenii liberi sunt însă folositori. Ei aduc creativitate și dau direcția de mers înainte a lumii. Dar numai în cantități mici. Pentru că mersul acela înainte efectiv de care vorbesc și care ține în definitiv de supraviețuire, nu poate fi asigurat de ei. Mersul acela înainte trebuie făcut cu greutatea masei de exemplare ale speciei. Prin asigurarea întocmai și la timp a tuturor ciclurilor vitale de la cel pur biologic la cel economic și politic. Nu cred în elite. Nu cred că există așa ceva. Nu cred în împărțirea în proști și elite. Am mai și scris despre asta și chiar n-am chef să reiau aici ceea ce e deja pe blog. Cred însă în împărțirea în categoria în rândul lumii și om liber. Și mai cred că de amândouă felurile de a fi e nevoie în egală măsură.

Cum se face o ştire mișto

24/01/2009

    Ca orice lucru din lumea asta, ştirea este este o marfă. Evident, ca să o poţi vinde trebuie să dispui de ea. Să fie proprietatea ta, adică. Pentru asta este nevoie să o fabrici. Șmecheria cu cut&paste nu merge întotdeauna pentru că există tot felul de avocaţi şi de nebuni care îţi pot crea neplăceri. Aşa că e mai bine să îţi fabrici singur totul.

    Procesul de fabricaţie al unei ştiri ca lumea nu e deloc simplu. Aparent, materia primă este realitatea. Numai că în cele mai multe dintre cazuri, realitatea este booooooooooooring. Şi sunt şi zile dintr-astea în care altceva nu ţi se serveşte. Nimic. Praf.  Problema cea mai nashpa e că tu lucrezi la un cotidian sau la un post de televiziune şi indiferent de ce se întâmplă prin jur trebuie să produci ceva. Şi asta între ore fixe de lucru, că aşa arată procesul de fabricație în locul în care lucrezi. Mai ales vara e rău de tot. Vara nu prea se întâmplă nimic. Ai șefi care au la rândul lor șefi, pe capul tău stă o ditamai piramida care măsoară audiențe și distribuie publicitate ca să ai tu de unde să-ți iei leafa, și dacă stai bine să te gândești, numai că nu prea ai nici timp nici chef să faci asta, stăpânii tăi reali sunt cei care mișună ca termitele prin supermarket mânați de voința de a cumpăra ce-au văzut și citit ei pe ecranul tău sau într-ul colț al foii pe care scrii tu sau dacă ești mai șmecher și scrii în ceva mai de nișă stăpânii tăi sunt consiile de administrație ale firmelor care cumpără și în funcție de ce spui tu pe-acolo, numai că eu nu am să scriu în postul de azi nimic despre soarta ta de privilegiat ci despre cea a colegului tău care își dă duhul căutând subiecte pentru mass-market, scotocind prin fluxurile agențiilor de presă, așteptând cu sufletul la gură să pice ceva cât de cât transformabil într-un livrabil pentru madam Ionescu. Dacă nu pică e greu de tot, dacă nu pică până într-o oră înainte de ședința de sumar e tare rău, scotocești prin folderele cu idei pentru zile de-astea seci, cu subiecte mai mult sau mai puțin statistice, suni pe la colegi, când sună și ei la plesneală e praf clar, te mai uiți o dată prin folderele alea și realizezi că săptămâna asta numai pe-acolo ți-ai făcut de lucru, sigur, se cam termină și provizionul de subiecte pentru zile negre, șeful se uită pe sub ochelari din borcanul de șef plantat în dreapta halei în care birourile stau aliniate frumos ca strungurile, îți aduci aminte de anii copilăriei când vroiai să te faci mecanic de locomotivă, gândul ăsta dispare brusc, treci de la un flux la altul, știi bine că e inutil, dacă apărea ceva gras scriau toate agențiile, televiziunile de știri bat și ele apa în piuă cu povești de folder de zile de-astea fără subiecte, madam Ionescu nu e nici ea foarte fericită, în ultima săptămână a tocit butoanele telecomenzii doar-doar o avea despre ce să mai schimbe o vorbă cu tanti Angela de la 3. Madam Ionescu vrea știri despre lucruri îngrozitor de periculoase care se întâmplă sub nasul ei și nimeni dintre cei mari nu mișcă un deget să o apere sau știri cu oameni obișnuți care innebunesc brusc și ies din cotidian făcând lucruri groaznice sau despre felul în care unii șmecheri care țin hățurile lumii conspiră împotriva borcanelor ei de murături de pe balcon, vrea chestii concrete pe care să le înțeleagă și să creadă în veridicitatea lor, de unde naiba să găsești așa ceva pe praful ăsta?

    În partea dreaptă a halei, acolo unde sunt borcanele cu șefi îl vezi pe unul că se luminează la față și bănuiești că iar a dat pe Google și a găsit ceva scris despre vreo nenorocire din vreun loc îndepărtat, acum trei săptămâni așa te-ai făcut de un subiect de trei zile care ți-a stricat tot weekend-ul, da’ măcar ai avut despre ce să spui ceva, a ieșit chiar un val care a cuprins toată mass-media, cu talk-show-uri, cu articole mișto de tot, așa te-ai convins că madam Ionescu e universală, delocalizarea asta îți aduce oarece liniște în suflet, măcar ai cum să-ți iei leafa întreagă, poate chiar o primă cum a fost acum două luni, oricum chestia cu drepturile de autor e la mișto, ca să nu-ți pună tot venitul pe cartea de muncă, CAS-ul cică e foarte mare chiar dacă impozitul a scăzut, ai un BUZZ cât toate zilee pe mess, e de bine, urmează link-ul. Fuck! Iar e în engleză!  Nu prea ți-a plăcut să stai să tocești la școală, ai vrut toată viața action și acum stai priponit în fața unui ecran, când nu erai în presă totul părea magic, palpitant și uite cum e în realitate, aste e… hai să vedem cu e link-ul ăla. Citești, te luminezi, e o chestie cu radiațiile de la sateliții GPS care scurmă prin celulele oamenilor și uite că unul scrie că o să devenim mutanți, e o chestie cu frecvențele care nu știu ce fac în ADN. Sună bine, de radiații au auzit toți în vara asta când a fost chestia cu scara pe care murea lumea de la antenele GSM, de ADN sigur au auzit toți, nu ți-e nimic clar în ce scrie acolo dar sigur e de o știre, poate chiar de câteva zile, înjuri scurt, se apropie weekend-ul, e weekend-ul tău liber și vroiai și tu să te cari din București, de-aia plătești de te îndoi la leasing-ul mașinii, noroc că ăștia dau mai mult pe cartea de muncă, ok, e limpede că e subiect, la treabă.

    Planul e același. Google, români care ar putea ști ceva despre asta, politicieni no matter care, important e să fie cât de cât prezenți în mass-media să știe lumea de ei, câteva interviuri pe stradă, iese de-un front, poate chiar de un serial, faci repede o listă, pui mâna pe telefon și hai, vocea se adaptează în funcție de cum e ăla pe care îl suni, în general merge vocea gravă, serioasă, asortată cu subiectul, devii brusc misogin, în căcatul ăsta de lume dominată de bărbați era mai mișto să fii femeie, toate colegele tale se descurcă mai ușor decât tine, cum naiba de au femeile astea ușurința de a scoate declarații de la toți, de-aia te oftică rău, asta e, merge și dacă bagi bașii, sigur, cu tine o să stea mai puțin de vorbă, dar dacă simt oarece siguranță și o ușoară undă de las’ că știm noi că ai ceva de ascuns le dezlegi și tu limba.

    Ok, a trecut o oră, ai materie primă, o să anunți la sumar că avem exclusivitate pe subiect, numai de nu s-o apuca vreun idiot din ăștia cu care ai vorbit să se ceară la vreo televiziune, știi că după ce ai vorbit cu ei și-a pus staff-ul să caute informații despre subiect, nu e greu, e pe Google, deseară cel puțin unul o să șteargă ecranul pe dinăuntru că ăștia se pricep la toate. Asta cu exclusivitatea e oricum treaba șefilor tăi, tu ai treaba ta, titlul îl pui la sfârșit, pozele le-ai luat de pe unde ai putut că luna trecută ți-a atras șeful atenția că ai folosit cam multe poze de pe site-urile pe bani, te concentrezi pe ce spune cel mai credibil dintre cei cu care ai vorbit, întâmplător omul zice că știrea nu e știre, că e tâmpenie, boul naibii… Ai totuși nevoie de ceva spus de el, scotocești prin înregistrare, uite, asta e o chestie mișto, când ai reușit să-l enervezi a cincea oară cu întrebarea aia care nu dă greși “sunteți absolut sigur că nu modifică ADN-ul” și omul a zis că de unde să știe el așa ceva că e inginer de comunicații, dar uite că nu există nici un studiu serios care să demonstreze așa ceva și nici un biolog n-a afirmat o cretinitate ca asta. Când l-ai întrebat ce măsuri are de gând să ia și ți-a spus că nu e tâmpit să ia măsuri pentru lucruri care nu există l-ai prins rău de tot, e vocea lui acolo, nu are cum să spună că n-a zis așa ceva, e perfect, care va să zică omul ignoră pericolul, ba chiar îl sfidează și mai spune pe deasupra că biologii sunt cretini, sună bine, mai e și politician pe deasupra, o fi băgat în vreo șmecherie de-asta cu GPS, uite ce zic colegii lui că sunt preocupați, îngrijorați într-un înalt grad, una a zis că ea va milita de acum înainte pentru interzicerea sateliților de GPS, că e și ea mamă și vrea ca nepoții ei să nu fie mutanți, ce tâmpită!, e perfect, pe-asta o scoatem personaj pozitiv, pe bou îl scoatem iresponsabil, ba nu, ia să vedem cum iese cu “plătit de producătorii de sateliți”. Sau mai bine, “cunoscutul politician importator de sisteme GPS” sau mai bine “nu se dau în lături de la nimic – pentru averilor lor devenim o lume de mutanți” că nu poate zice nimic la un titlu ca ăsta, e suficient de vag, nu îl atac direct, merge. Numai de s-ar stinge până în weekend. Bruneta aia nouă de la sport cu țâțele sculate mereu a zis că să mergem la munte în weekend. Ar fi super!

Ca orice lucru din lumea asta, știrea este o marfă. Dacă o fabrici bine, mâine madam Ionescu va năvăli în supermarchet să caute detergentul cel nou care catifelează în timp ce scoate petele de orice și parfumează tot ce mișcă la un preț imbatabil. Pentru că lumea trebuie să fie curată, catifelată și să miroasă frumos la un preț imbatabil. De-aia.