Archive for the ‘Pur și simplu’ Category

La mulți ani!

30/12/2013

Între Crăciunul românesc și cel armenesc, în prag de An Nou, cântând în mașină prin București.

Întindere de mână

03/02/2010

Am întins mâna. Degetele au țâșnit ca lama unui cuțit cu buton. S-a întâmplat totul atât de repede încât aerul din jurul lor s-a tăiat și prin zdrențuirea de aer a început să ningă. Am întins mâna. Cifra cinci a tâșnit ca o piatră de temelie. S-a întâmplat totul atât de repede încât fumul țigării mi-a năpădit nările ca un soi de sângerare a unui gând. Când am întins mâna a treia oară se făcuse târziu cu miros de măr copt. Aburii s-au înălțat încet, desenând copaci, copacii s-au desfrunzit încet în buruieni de margine de drum, drumul s-a revărsat fără prea mare tragere de inimă în câmp cât vezi cu ochii, ochii s-au topit în lumină, omogen, lipsit de orice direcție s-au topit. Pretutindeni ochii s-au topit în lumină. Pentru că nu bătea vântul.

Despre felul în care nu poți trece printr-un cristal

02/02/2010

Cea mai nefirească întâlnire a unei ființe este întâlnirea cu un cristal. Ființa este esența dezordinii. Întâlnirea cu o dună de nisip este, de aceea, un fapt care i se pare firesc ființei, oricât de tăcut s-ar petrece întâlnirea asta, oricât de neauzit s-ar petrece trecerea uneia de alta. Când întâlnește o structură cristalină ființa simte ca nu poate trece mai departe decât ciopârțită, tăiată în cubulețe mai mari sau mai mărunte după cum i se năzare cristalului care îi taie calea. Până și lumina se ciopârțește în felul acesta dacă nu are norocul să se izbească pur și simplu într-un ocean de opacitate. Altfel, atunci când se întâmplă să poată trece dincolo, luminii îi cresc ghimpi, ghimpi de toate felurile și culorile și cel care îi pune luminii câte un cristal dintr-ăsta în drum se bucură și zice că totul a devenit frumos și colorat, numai că luminii ruptul ei în felurite culori nu îi place cine știe ce. Culorile sunt un fel de a lipsi lumina de libertatea ei de a fi lumină. Uite că așa, oprindu-se înaintea unui cristal, făcând drumul înapoi, sau în orice alt fel numai drept dincolo de el nu, ființa poate rămâne așa cum i-a fost dat ei să fie, imperfectă, haotică, slabă și făcând prostii peste prostii, dar măcar ea însăși, netranșată în nici un fel, cu bucurii mici și tristeți mari, călcând peste alte ființe și fiind potecă la rândul ei pentru pachidermi care habar n-au că e și ea pe-acolo, înflorind din când în când, cântând câteodată cântece, tăcând tăceri, plescăind sunete către semenele sale, fiind adică. Uneori, în fața perfecțiunii intransigente a unui cristal, ființa poate refuza să se arate în bucățile ei albastre sau verzi sau sărate și să rămână un ghem haotic de albastru și verde și sărat, vie cât îi mai e dat să stea în starea asta, efervescentă cât mai are de ars ceva în lăuntru.

Ieșirea din bloc

24/09/2009

Îmi plac drumurile. Drumul este un fel de concretizare a neliniștii. Ieși din bloc, ca și cum ai părăsi o crescătorie de oameni și dintr-o dată poți alege între foarte multe feluri de a scăpa dintr-un imens mecanism de ceas vechi, în care roata dințată numită madam Ionescu de la parter care știe de câte ori ai respirat între minutul 283 și minutul 351 al zilei de alaltăieri când ai stat acasă și roata dințată numită vecinul de la trei care știe perfect să demonteze și să monteze orice Dacie făcută în timpul ultimului plan cincinal și roțile dințate de la diferitele componente ale scării numite, habar n-am de ce, apartamente, macină la greu, seară de seară, producția de bomboane agricole pe bordura schimbată anual cu dărnicie de Primărie. Bordura asta este un fel de băncuță bună la toate. Cred că de-aia, ca să simtă lumea că îi crește nivelul de trai, bordurile vor crește odată cu țara ajungând atunci când noi nu vom mai fi pentru a ne bucura de ele, un soi de baraje din vârful cărora lumea se va vedea altfel, mai departe, mai dincolo de chioșcul de la colț, poate că atât de dincolo încât urmașii noștri vor putea privi seara, până la Mac-ul de la Dristor.

Dincolo de bloc este strada, cu mașina de poliție făcându-și rondul de seară. De când își face mașina asta rondul s-a mai încetinit tăiatul de roți al mașinilor parcate neregulamentar „pe locul meu”, desenat cu vopseaua rămasă de la ultimul zugrăvit, cu numere de mașini scrise de vecinul de la doi, om de bine, gospodar, care a organizat totul gospodărește, ca pe vremuri. Ei… pe vremuri lumea era altfel, avea respect, la prima ședință de bloc la care am stat puțin pentru că vecinul cu Dacia a zis că gata, acum să rămână numai membri de partid, fiecăruia i se spunea cum e bine să procedeze în fiecare situație. Blocul oferea atunci tot ce îi era necesar omului pentru un trai adevărat. Avea până și bard, în persoana administratorului de atunci, care scria pe un soi de flip-chart enorm din hol cât face întreținerea și cine a dat o flegmă pe holul de la șase și poezii înălțătoare de atitudine civică… Era tare frumos… Îmi amintesc, de parcă ar fi azi, unul dintre poemele sale și uite că-l scriu aici, să stea pildă despre vremurile acelea când bărbații erau bărbați adevărați și-și reparau singuri mașinile: nu vrem arma nucleară/nici gălăgie pe scară/ nu vrem bomba perșing doi/ vrem pace în bloc la noi.

De ce scriu toate astea? Păi pentru că blocul a crescut mare. Acum e mai mare ca oricând. E cât orașul. Cât țara e blocul ăsta. Madam Ionescu, depășită de situație, cască gura la bombardamentul mediatic al unei lumi tabloidizate, băiatul vecinului cu Dacia stă de-a curmezișul străzii cu un BMW de mâna a doua la o bere cu băieții și te înjură că îi deranjezi set-up-ul când vrei să treci spre locul tău, ăla plătit, de parcare, barat de adunarea generală a unei noi generații de tăietori de frunze la câini. Doar bard, nu mai avem. Că nu e nevoie. Că s-a outsoursat. După vreo două-trei încercări de imitat chestii cool de Harlem, maneaua e din nou la putere. Și zice bine, ca bardul de altădată: oamenii se-oftic la mine/ că am creieru mai bine.

Frate, nu e mai bine, nici mai rău nu e, e la fel. E al naibii de stabil de la fel. Indiferent la cum morții mă-sii îi zice la societate, sau în ce uniuni și organizații suntem, sau ce a mai inventat americanu’ și a mai meșterit chinezu’. Am văzut în crescătoria asta de oameni numită bloc apărând și dispărând generații și e al naibii de monoton de la fel. Cu același interes uriaș în nushce chestie care se mai dă de la stăpânire, cu aceeași așteptare de Godot, cu aceeași lene plină de justificări, discuții nesfârșite, berici și bomboane agricole pe bordură. Brand-urile vin și pleacă, generațiile la fel și nimic nu dă semne că vrea să o ia într-o altă direcție.

Pentru că la toți le place așa. Că așa a apucat toți. Ce, să nu mai avem valoare?

Necuvinte

18/08/2009

Astăzi asfastul a făcut umbre. Umbra este un soi de bubă a asfaltului. Uneori foarte precis conturată, stând să plesnească de-atâta acumulare de nemișcare, alteori difuză ca un soi de pată solară cu marginile fierbând ca să nu pricepi deloc ce e cu ea pe-acolo. Este o boală pe care am văzut că o face uneori asfaltul, când plec fără nici un chef de plecare, cu sentimentul clar că va fi o zi banală, plictisoare, sau mai rău, plină de văicărelile celor din jur. Sunt multe feluri în care un om poate trece peste podul ăsta de umbre. Poți sta pe o terasă la o bere, poți bârfi cu prietenii, poți înjura guvernul sau poți să te plângi la nesfârșit pentru tot felul de chestii care ți se întâmplă, evident din vina oricui cu excepția ta, mă rog, chestii de-astea de după-amiază după o dimineață târzie de contemplat bube de asfalt.

În zile ca astea îmi place să mă închid în mine însumi și să las să mi se structureze gândurile de la sine. Venind de la liturghia de Sfânta Maria, hramul unei mici mânăstiri armene de lângă Suceava și privind spinarea de dinozaur a șoselei gândul m-a dus la omul care a rescris muzica liturghiei așa cum este ea cântată azi în biserica armeană, preotul Gomidas, un om excepțional, care a trăit în secolul al XIX-lea și cred că știu de ce îmi place atât de mult tot ce a scris el. Pentru că totul este foarte simplu și foarte potrivit naturii umane. Pentru mine, Gomidas este și omul care a scris cel mai frumos cântec de dragoste (lăsând deoparte Aria lui Bach care este despre orice poate exista și, în consecință și despre dragoste). Mi-am amintit apoi cântecul cu pricina, mi-am amintit și un fel, poate puțin cam militant, dar făcut cu mult bun simț și smerenie, în care Zara Mgoian face loc culturii armene în spațiul rusofon și cred că merită să o ascultați și voi, în spațiul ăsta latin și orice om căruia îi plac lucrurile simple și normale.

http://www.youtube.com/watch?v=5QVIo-m3bAQ

Muzica liturgică, așa cum a ieșit ea din mintea lui Gomidas, sună atât de aparte încât cred eu că merită ascultată și ea. Este la fel de simplă și fără ifos ca și muzica lui Bach, doar că aparține altui spațiu cultural.

http://www.youtube.com/watch?v=o94oY8j85g4

Despre păsări și nori

15/08/2009

Nu am știut niciodată cum să te chem. Chiar dacă sunetele mele mimau o făptură de aer cu asemănarea ta, nu am știut niciodată cum să te chem. Simplul fapt că tu ai venit mereu a fost, cred, o simplă și fericită coincidență. Pentru că eu nu reușesc deloc să îți deslușesc un nume, sigur ca un seif, care să mă facă să cred că ori de câte ori te voi striga pe numele acela tu vei veni plutindu-te senin prin aerul serii sau învolburând arșița zilei sau apărând pur și simplu din rădăcina copacului din fața mea pentru a ma înrădăcina acolo sau aburind a cafea cu rotocoale albastre de fum pentru a mă înconjura, mineral, ca un soi de felie de nautilus. Eu cred că tocmai de aceea ți-am dat atât de multe nume. Pentru fiecare fel de înseninare altul, pentru fiecare fel de a te întrista un alt nume, pentru fiecare fel de a păși, de a arunca o umbră pe asfaltul străzii, pentru fiecare cântec și pentru fiecare tăcere și necuvânt și nerostire de cuvânt ți-am dat un nume. Atâtea nume câte încăpeau în pielea cuvintelor ți-am dat. Numai că uite, acum, când aș vrea să aleg dintre ele numele pe care te voi striga din nou, am iarăși o cuprindere de teamă, de teama că nu vei ști că eu, stând pe malul ăsta al unei întinderi de aer care nu știu ce tot vrea să se bage în seamă în toată povestea mea cu numele, te rostesc din nou, cu glas tare, cu glas de gând cuprins de neliniștea impredictibilității, ca o pasăre obosindu-se să treacă dincolo de nori.

Eppur si muove

07/06/2009

Poate că mai mult decât încăpățănarea lui Galilei în a nu renunța la lucrurile de care era convins, nu pentru că reprezentau abstracții ci pentru că erau pur și simplu raționale, poate că mai mult decât albumul lui Haggard care mi-a însoțit o vreme fiecare drum cât de cât important, cuvintele astea mă poartă cu gândul la felul firesc de a gândi al lui Ulise. Probabil că mașinăria biochimică pe care o reprezint nu s-ar putea pune în mișcare fără ele, fără cuvintele astea de Stea Polară către care dacă nu privești din când în când te poți trezi în mijlocul cine știe cărei aberații de nedeslușit încolăcindu-te ca vița de vie, țintuindu-te acolo, în mijlocul drumului, fără nici o posibilitate de a spune ceva în apărarea ta.

Uite că azi sunt hotărât să mă apuc să privesc orizontul. Vreau și eu să văd dacă acolo stă dovada Pământului sferic, să fiu convins că mai înainte de orice voi vedea catargele urcând scările orizontului, trăgând după ele spre cer corăbii după corăbii întru sfidarea oricărei logici gravitaționale, de-aia nu voi mai alege drumurile hotărâte de șoferii de taxi, ci drumurile hotărâte de mine însumi, îmi voi lua toți prietenii mai vechi sau mai noi cu mine însumi, cel pe care l-au cunoscut atunci când s-au hotărât să-mi fie prieteni, cel pe care l-au găsit în fiecare zi pe scaunul din dreapta atunci când plecau grabiți la muncă, uite că azi revin pe scaunul din dreapta al fiecăruia dintre ei, fără să-i bat la cap că au trecut pe roșu, le voi scrie toate rolurile pe care le-am promis că le vom juca împreună, le voi arăta șmecheria aia cu descompunerea luminii în curcubee peste care numai Thor însoțit de lupii săi se încumetă să pășească, le voi arăta din nou felul acela de a păși liber și senin, egal cu mine însumi, cu care i-am obișnuit.

Crina a postat pe blog-ul ei discursul unui tip care nu știu dacă îmi place foarte mult sau îmi displace aproape într-un fel extrem. Îl cheamă Ken Robinson. Omul vorbește despre creativitate și felul în care școlile o distrug. Ideea este că învățând mereu ce este corect și fiind nevoit să valorizezi numai lucrurile corecte, nu vei depăși niciodată locul în care ești. Și eu cred că așa și este. Galilei a fost fundamental greșit în raport cu învățătura și absolut corect în raport cu realitatea. Nu cred că rețeta lui Robinson este viabilă pentru a stimula creativitatea, dar este totuși mai mult decât copierea la nesfârșit a gândurilor, felului de a fi, al vieții în general trăite de alții și acceptate fără nici un semn de revoltă, curiozitate sau nepăsare generație după generație, de dragul succesului social sau al trecerii măcar în rândul lumii. Unde greșește în mod fundamental Robinson este faptul că nu școala ci societatea întreagă ucide creativitatea. În primul rând, pentru că nu o pricepe. Iar lucrurile necunoscute stârnesc teama. Chiar și pentru cei care apucă să meargă puțin pe drumul ăsta, teama poate însemna renunțare, revenire la șablon și repetarea lecției care generație după generație a însemnat siguranța supraviețuirii. Supraviețuirii ca să ce? Păi ca să supraviețuiești, nu?

Blue

03/06/2009

A fost o furtună pe cinste! Îmi place furtuna și nu văzută de la geam ci trăită odată cu ea, în mijlocul ei. Când a început, m-am ridicat din fața calculatorului, m-am dus spre fereastră, ceva îmi spunea că va fi mai mult decât o ploaie repede de vară, pe urmă mi-am zis că în definitiv să scriu ce mai aveam de scris în seara asta se poate amâna puțin, afara e chiar super, iar privilegiul de a mă bucura în voie și de capul meu de o furtună adevărată nu-l am în fiecare zi, de obicei toată lumea din jur spune că e nashpa de tot, că iar se umple orașul de bălți, că iar se bulucesc mașinile ca atinse de strechie și totul eșuează într-o chestie de-aia cu încălzirea globală și ce am mai citit pe net despre ea, oamenii găsesc, în definitiv, în orice un prilej de a comunica nebanal cu semenii lor, dar cum sunt singur-singurel, am scăpat de discuția despre încălzirea globală așa că mă sui în mașină și pornesc încetișor, fără o țintă anume, pe străzi cad ditamai crengile de copaci, îmi pare rău de copaci că suferă așa, sunt frații mei copacii, da’ chiar n-am chef să mă gândesc la nimic trist, e furtună, e minunat, pot opri unde am chef și pot să ies în ploaie, asta și fac, stau până mă murează bine și mă întorc în mașină, altă stradă, în jurul meu toată lumea se grăbește, e agitată, claxonează în continuu, cât sunt în mașină trebuie să fiu atent și la chestiile astea, cobor iar și mă învârt prin ploaia deasă, mă bucur că e rece, am pus și aerul condiționat pe Low, încerc să îmi aprind și o țigară, ce mai, e super! Am bătut Bucureștiul în lung și-n lat, pe îndelete,  până s-a domolit totul, chiar a fost mișto de tot, acum dacă tot am lăsat munca baltă nu mă mai întorc acolo, dar nici să conduc nu mai are nici un farmec, mai bine parchez undeva și iau un taxi, evident nu răspunde nimeni, lumea și-a lăsat probabil mașinile la birou și a preferat să meargă cu taxiul acasă, dar dacă nu mai plouă aproape deloc, uite că iau taxiul ăla și pot să mă gândesc în tihnă la adăposturile atavice după ploaie a lui Dali, sentimentul ăsta de seninătate este întrerupt din când în când de banalităle inepte ale șoferului care se tot încăpățănează să lege o conversație, zice ceva și de încălzirea globală (se putea altfel?) și uite că lucruri foarte serioase pot cădea în ridicol dacă sunt repetate pe toate vocile și tonalitățile ca într-un cor de gâște. Mă gândesc la tabloul lui Dali, încerc să-l vizualizez și să-l suprapun peste starea mea de acum și cu gândul ăsta nu știu de ce îmi dă prin cap amintirea felului în care Janis Joplin care chiar îmi place când cântă Amy Lee a reușit să caricaturizeze nashpa de tot Summertime și pentru că Summertime seamănă al naibii de mult cu adăposturile atavice după ploaie ale lui Dali, uite că o să mă supăr rău de tot pe Janis Joplin, care îmi place foarte tare, și pe Hendrix că a pus și el botul la caricatura aia de Summertime și o să mă duc pe YouTube ca să văd chestii de când eram nenăscut cu Duke Ellington și alți frați de-ai săi și să fiu al naibii dacă nu pun aici link cu grăsana de Jill Scott care are zece clase peste Janis Joplin cu cântecul ăsta, chiar dacă n-a auzit tot mapamondul de ea, dar îl cântă onest, fără să se strofoace și din toată inima și pe bune. Long live grăsana de Jill! Apropo, cântecul ăsta a fost compus! Cu autor cunoscut. Îl cheamă Gershwin George. Iar cântecul este o arie de operă. Operei îi zice Porgy and Bess și a fost scrisă în 1935. Si uite-aici o prelucrare mișto de tot pentru pian de care am dat absolut întâmplător și o nebunie de nebunie comisă de Chick Corea, în stilul său. Numai că totul, cred eu, a pornit așa, așa cum cântă Mahalia Jackson sau în chestia asta de jazz clasic pe bune cântat de Fantasia Barrino și Chaka Khan. Sentimentul ăla dat de Dali în tabloul său aproape că m-a făcut să uit și de furtună și de drumul prin asfaltul înfrunzit și încopăcit din seara asta, probabil că furtuna asta mi-a mers la inimă și acum nu prea mai are ce să urmeze, poate că voi visa tabloul lui Dali cu lumina crepusculară care tocmai de aceea are o chestie misterioasă în ea, pentru că nu vei ști niciodată cu adevărat dacă ceea ce urmează este strălucire de Soare sau lipsă de lumină și asta mă face să mă simt puțin blue și să îmi pară rău de frații mei copacii și să am o neliniște pentru toți câinii din stradă care nu cred că s-au bucurat așa ca mine de furtuna asta și uite că îmi pare puțin rău și de ce am zis pe-aici nashpa despre Janis Joplin și de-aia o să termin un post blue cu cea mai mișto aberație a ei: 

So Lord, won’t you buy me a Mercedes Benz ?

Randomalities

11/05/2009

    Fiecare drum are un capăt. I se spune destinație capătului ăluia, dar eu cred că este foarte greșit să-i spunem așa. Pentru că destinație înseamnă că și vrei să ajungi acolo, că atunci când pleci pe drumul cu pricina știi cu precizie unde vrei să ajungi, eventual îți faci și un plan, știi pe unde ai să mergi, știi cum vei face fiecare pas în așa fel încât să dai de destinația aceea, ajungi acolo, stai ce stai și pe urmă te gândești bine la o altă destinație, te pui în mișcare și tot așa. La urma urmei, drumurile gândite în felul acesta par un soi de succesiuni de destinații și aproape că nu mai contează felul în care mergi spre ele, ba chiar mersul în sine pare ceva agasant și cronofag, ți-ai dori să nu existe decât destinațiile și în felul acesta să poți comprima toate drumurile la unul singur format din destinații succesive. Numai că dacă ai reuși lucrul acesta, te-ar agasa faptul că fiecare dintre ele este un fel de tocare inutilă a timpului, ai putea comprima totul în două puncte atât de apropiate încât s-ar putea confunda, iar pentru că în fiecare celulă stă programată o existență finită, drumul ăsta major ar fi de fapt o inutilitate cronofagă între naștere și moarte. La limită, totul pare simplu și comprimabil pe ceea ce stă scris pe orice cruce de cimitir și sub orice poză din manualele de istorie, două date între care timpul poate fi pus în paranteze și cam atât.

    Uite de-aia mie îmi plac tare mult drumurile fără nici o destinație. Alea pe care mergi pur și simplu. În absența oricărui scop. În absența oricărui scop, timpul curge altfel, chiar există și curge altfel și începi să vezi în jurul tău lucruri despre care nu știai că sunt sau poate doar apucaseși să citești despre ele și iată, acum le poți simți cu simțurile și vorbi cu vorbele și sta în preajma lor cât ai chef, lucrurile despre care nu știai că sunt nu mai zac într-un cotlon  întunecate de scopuri și luminile lor de licurici de lucruri despre care nu știai că sunt te bucură mai mult decât orice diplomă sau decorație sau recunoaștere publică a faptului că ești un om adevărat care știe ce vrea în viață, bucuria asta nu se compară, credeți-mă, cu aproape nimic și chiar merită din când în când să le lași naibii de scopuri și de ținte măsurabile și de indicatori și de toate lucrurile astea care te bagă în rândul lumii și s-o pornești spre nicăieri mânat într-acolo de nimic. Există o mare diferență între a merge unde vezi cu ochii și felul ăsta de mers. Aici impulsul nu este nici curiozitatea, nici disperarea, nici dorința de a salva lumea. Este pur și simplu plăcerea de a-ți da timp. Este pur și simplu paranteza dintre cele două date de pe cruce pe care chiar vrei să o umpli cu viață.

Invarianți integrali

27/04/2009

    Este și asta o formă în sine. Ca un soi de sunet grav de saxofon de-al lui  Sam Taylor zis The Man cântând Harlem nocturne sau ca un soi de contur de saxofon al lui John Firmin cântând tot Harlem nocturne. E un cântec vechi din anii 30 scris de Earle Hagen și Dick Rogers în stilul lui Duke Ellington despre felul în care orașul poate avea un fel al lui de a fi noaptea, când asfaltul e negru și neoanele multicolore se reflectă în bălțile lățite de ploaia deasă, cu picături speriate de foșnetul înfundat al ștergătorului de parbriz. Mersul prin ploaia deasă a orașului luminată de neoane albastre și roșii este și ea o formă de existență în sine, una de-aia dată nabii, care face mișto de toate regulile bine statornicite, tocmai pentru că este de neuitat de efemeră, atunci când n-ai chef să stai de vorbă cu nimeni, nici măcar cu tine însuți, doar să mergi până la primul taxi rugându-te să nu dai peste vreun șofer nevorbit care îți împuie capul cu ce-au mai scornit politicienii și ce tâmpenii mai apar prin nushce tabloide și tu trebuie să spui din când în când „da” sau „nu” sau „îhî” și să te concentrezi cât de cât să deduci din recțiile lui dacă ai nimerit un răspuns acceptabil și măcar o să te piseze monoton, ca un sunet de fond, ca radiația de fond a Universului care cică ar fi un soi de relicvă de la formarea lui și de-aia există. Cred că și șoferii de taxi tot din vremurile acelea străvechi vin cu bârfele despre ce-au mai auzit prin maldărul de frecvențe sau ce-au mai citit dimineața prin maldărul de hârtie care zace acum între scaune, lângă frâna de mână, tragi instinctiv cu ochiul să vezi că așa este, teancul e la locul lui și printre mormanul invariant de țâțe aberant de umflate cu pompa de silicon și craci acceptabil de beton vezi chinuindu-se să iasă la lumină fața unei vedete de moment spunând eventual o banalitate stupidă dar clară pentru toată lumea, în definitiv, cam asta e media absolut necesară a speciei, fără ea și consumul și continua combinare de ADN ar fi imposibile, din când în când mai apare de acolo o mutațe, mai facem un salt înainte, ca la armată când ne târau inutil prin noroaiele patriei în ideea că o să ne călim și o să facem rahatul praf dacă va fi nevoie să apelăm vreodată la ce făceam pe-acolo, saltul înainte era ca un fel de ieșire din bulgării de pământ, venea aproape ca o bucurie, n-a fost nevoie niciodată nici de târâiala aia prin noroi, nici de saltul înainte, da’ uite că generație după generație a făcut chestia asta în timp de pace cu gândul la tot felul de grozăvii posibile, cu atât mai posibile cu cât populează la greu manualele de istorie împreună cu tot felul de cuvinte bombastice la fel de inutile, dacă ar fi să te iei după manualele de istorie, lumea a fost mereu o mare masă de oameni chinuită stupid de câțiva aberanți pe care i-a iubit până în vremurile votului democratic, adică tot timpul.

    În rest, e ok. Ploaia își vede de treabă înainte, neonul e numai în capul meu, a fost demult înlocuit de led-uri, consumă mai puțin și dau o față mai realistă, mai de carpetă cu Răpirea din Serai țintuită cu mândrie pe peretele de lângă pat. Acum, de când cu cataloagele de la Ikea, Răpirea din Serai a mai fost cât de cât izgonită din blocurile de garsoniere, a ajuns pe panourile cu led-uri de pe străzi și face reclamă la tot felul de chestii și chiar începe să îmi pară rău că suntem o specie absolut predictibilă, neschimbat de predictibilă care își împrospătează doar din când în când culorile penelor pentru că din când în când, un mutant mai schimbă un bec cu un neon și un neon cu un led.