Archive for the ‘Pur și simplu’ Category

Ochiul profetului

12/04/2009

sângera. Era un ochi obișnuit, chiar dacă de multe ori mi se păruse că are ceva sintetic, de cristal crescut în laborator, acum îmi era mai limpede ca oricând că este un ochi obișnuit, o prelungire oarecare a creierului și faptul că sângera mi s-a părut un lucru cât se poate de omenesc.  Profetul nu scotea o vorbă, stătea  în mijlocul câmpului presărat cu rămășițele celor care veniseră îndemnați de naiba știe ce cauză nobilă care te face să te lupți ca bezmeticul cu un altul ca tine adus de o cauză nobilă opusă, oamenii sunt atât de ușor de dus de nas de toate cauzele astea nobile încât orice profet devine de prisos, probabil că tocmai de aceea fusese adus în mijlocul bătăliei, ca să facă toți mișto de el, acum stătea pironit în mijlocul câmpului, glacial ca iarba în diminețile ploioase, îmbrăcat în blugii lui decolorați, cu gluga de la hanorac trasă peste frunte, probabil că e mort, mi-am zis așa, ca o constatare, fără să mă gândesc deloc la ziua de mâine, profetul îmi era un soi de amic, atât cât poți fi amic cu un tip oarecum ciudat, cu un tip ale cărui gânduri nu le poți desluși niciodată și care zace acum așa cum a trăit, într-un soi de seninătate rigidă, fără nimic solemn în ea. Totuși ochiul profetului sângera și lucrul acesta m-a făcut să mă gândesc că poate e încă viu, poate că dacă aș suna la 112 ar mai fi ceva de făcut, până una-alta sunt singurul rămas pe-aici capabil să sune la 112 și să le spună că cineva are nevoie urgentă de o ambulanță. Și să le spun că sun de aici, din mijlocul câmpului care până nu demult fremăta a luptă, ochiul profetului sângerează.

    Cu telefonul în mână, încercând să gândesc repede ce aș putea să-i spun operatoarea ca să nu mă creadă nebun, îngânând ceva de pe Tle Last Alliance al lui Battlelore, aproape trezindu-mă că dansez, e normal, cred că este singura trupă de metal care scrie muzică pe care se poate dansa, sau poate că așa mi se pare mie, dansul acesta ar fi sfârșitul acumulării tensiunii de peste zi, se pare că am supraviețuit, sun la 112 totuși, poate că va supraviețui și profetul, încerc să găsesc un loc în care telefonul să aibă semnal, ăsta este necazul de fiecare dată când ești departe de oraș, au venit, l-au luat, nu au întrebat nimic, eu le-am zis că treceam cu mașina pe-acolo și mi s-a părut că e ceva ciudat cu omul acela, am oprit și când am văzut că îi sângera ochiul am sunat la 112, ca orice cetățean normal. Nu le-am spus nimic despre bătălia care fusese acolo, oricum era din alt timp și timpul, se știe, nu se autointersectează, așa că nu au cum să se prindă de nimic, e mai bine așa, oricum nu a întrebat nimeni de ce nu este nici o mașină prin apropiere, o să le zic că făcusem autostopul și tipii care mă luaseră au plecat mai departe.

    Așa a fost ziua în care a sângerat ochiul profetului. Este, probabil, ultima imagine pe care o voi mai avea, nu știu ce s-a mai întâmplat cu el după aceea, nici de ce m-a adus în mijlocul câmpului cu iarba înnegrită de pașii unor animale nemaivăzute până atunci și chiar mă mir la gândul că din tot ceea ce a fost în jurul meu nu-mi mai amintesc nici cuvintele, nici măcar sunetele, sunt doar succesiuni de imagini pe care dacă aș încerca să le citesc după vreun cod anume ar fi probabil pline de înțelesuri, numai că eu știu că nu există nici coduri, nici înțelesuri, există doar lucruri trăite exact așa cum sunt ele, fără nimic heraldic, trăite pur și simplu. Ar trebui să pricep odată că lumea poate fi văzută și altfel, dincolo de tot ceea ce am învățat până acum, dincolo de cărți și de experiențele personale, fără a pune în joc nimic din ceea ce știu deja, luând totul de la început, fără nici o imagine veche pe retină, fără nici o imagine anticipată, ca o respirație făcută din reflex, spun asta încercând să șterg o sângerare a ochiului stâng care îmi tot amintește de lucruri cunoscute tolănite acolo, care se tot încearcă să mă ia de la vederea simplă a lucrurilor care mă înconjoară.

Când am descoperit culorile

29/03/2009

    Când am descoperit culorile, se însera. E o constatare și atât. Nici măcar nu îmi propusesem vreodată să descopăr ceva. Lumea părea ok, așa cum era, cuprinsă de o liniște prăfoasă, selenară, cu aceeași față de tonuri de gri întoarsă spre mine, apusul era tot în tonuri de gri, așa începuse și înserarea cu pricina, când deodată am descoperit culorile. Bine, cuvântul descoperit nu este în nici un caz cel mai potrivit. Mai degrabă revelat. Chiar dacă sună pompos și mistic și exclusivist,  revelat pare a se potrivi cel mai bine situației în care m-am aflat, luat prin surprindere de cantitatea foarte mare de informații care începuse să-mi umble prin cap. Îmi amintesc precis faptul că totul a început în taxi, dealtfel l-am întrebat pe șofer dacă mi se pare mie sau taxiul pe care îl conduce este chiar galben, îmi amintesc și dezamăgirea pe care cu siguranță nu am reușit s-o reprim în clipa în care omul m-a privit lung și mi-a spus blazat că este evident galben, că așa sunt toate taxiurile din orașul ăsta, chestia cu orașul ăsta m-a făcut să mă simt oarecum jenat de ignoranța de care tocmai dădusem dovadă și probabil că așa aș fi rămas până la sfârșitul drumului dacă nu m-ar fi mirat și mai tare ideea că iată, fusesem în stare să numesc o culoare despre care până atunci nu știusem nici măcar că există. Apoi mirarea mea a crescut odată cu faptul că în minte îmi apăruse un cuvânt necunoscut până atunci, cuvânt pe care sub nici un motiv nu i l-aș fi spus șoferului de lângă mine, cuvântul acela culoare, alături de galben, alături de gri și multe alte cuvinte care erupeau acum de nicăieri dar care păreau extrem de firești.

    Cuvântul este o convenție, un soi de etichetă pe care o punem pe tot felul de sertare și sertărașe din memoria noastră pentru a ști ce zace pe-acolo, necodificat, accesibil oricui știe să numească la fel feluritele lucruri pe care le-am întemnițat într-o viață în memorie. Privită așa, memoria este un soi de grădină zoologică a realității, în fiecare cușcă stau felurite forme ale obiectului pe care îl avem de recunoscut ca să facem cu el cam ce-am făcut de fiecare dată în trecutul nostru biologic sau social. De-aia cred eu că memoria este un lucru extrem de conservator și menit să ne protejeze. Atunci când văd un câine pe care nu l-am mai văzut, din mintea mea se năpustesc asupra lui felurite frânturi de imagini de câini pe care i-am întâlnit în carne și oase sau în benzi desenate și știu precis că va da din coadă și va lătra, așa că datul lui din coadă nu mă mai miră cine știe ce, nici nu mă mai bucură prea mult, e deja predictibil, face parte dintr-un film pe care l-am văzut de prea multe ori ca să mă mai minunez. Dacă aș încerca să îmi imaginez cea mai nemaivăzută chestie, aș face-o combinând bucăți din felurite lucruri pe care le am bine fixate în cuștile din mintea mea, până și la un nume pentru chestia imaginată m-aș gândi luând etichetele de pe cuști și combinându-le într-un fel sau altul. Ideea că imaginația este limitată de tot ceea ce am trăit eu sau cei care mi-au desenat cu creta pe asfalt felul în care a stat ceva din lumea asta în mintea lor și m-au dresat apoi să le mai și spun la fel desenelor cu pricina, e un motiv de amărăciune. Suntem limitați la tot ceea ce putem combina cu frânturi de realitate. Până și ideile noastre de a căror evoluție ne mândrim atât tot așa ceva este, de-aia e nevoie de timp ca să evolueze, pleacă din simțuri, devin etichete și încep să se combine între ele, toată povestea asta seamănă cu un soi de evoluționism genetic, după galben vine verde, era totul pe retina mea, trebuia doar să le dau un nume acceptabil pentru toți, o etichetă tranzacționabilă și cam atât.

    Joaca asta de-a combina etichete tranzacționabile s-a născut din memoria mea și a altora ca mine, probabil că nu am putea supraviețui, altfel nu am ști ce să facem dacă asupra ființei din fața noastră nu s-ar buluci bucăți de memorie încercând să i se suprapună pentru a pricepe dacă e rost de dat din coadă sau e vorba de un pericol. Fără memorie nu am supraviețui. Dar mă gândesc cum ar fi să trăim o viață în care nimic să nu se repete și nimic să nu semene cu lucruri care au mai trecut odată prin mintea noastră. Lângă mine, șoferul de taxi mă privește de parcă bufnița Minervei ar avea cuibul pe umărul său. Și parcă îmi vine să-i spun că tocmai am descoperit că iarba e verde…

Cronica unei zile anunțate

25/03/2009

    Sunt iarăși la capătul unei zile atât de pline încât habar n-am ce am făcut azi. Știu sigur că a trecut, de lucrul ăsta m-a asigurat și șoferul de taxi privind la ceasul luminând albăstriu pe bord și primul lucru pe care îl văd atunci când pun la încărcat BlackBerry-ul după o zi în care bateria a ajund la limita de jos, cam așa mă simt și eu acum, a fost cu siguranță una dintre acele zile foarte important de pline cu o agendă încărcată rău de tot despre care nu îmi pot aminti aproape nimic. Sunt și zile de care îmi amintesc perfect, cu văz, cu miros cu umblet de pași de om, zile în care n-am avut nimic important de făcut, zile în care am trăit însă fără să încalc codul rutier pentru că am înjurat la greu traficul mă’sii, ba chiar am întors capul după bruneta de la volanul unui Ford vai de mama lui pe geamul căruia îmi amintesc că scria pe o bucată de hârtie lipită cu schotch o poveste mișto de tot  despre cum s-a născut el în 1997 și cum caută el acum un stăpân nou, îmi amintesc perfect și brotacul verzui din luneta mașinii, probabil că a fost o chestie de jumătate de minut dar îmi amintesc cum întâlnirea asta mi-a dat brusc o senzație calmă de normalitate. Am multe amintiri dintr-astea. Nu am însă deloc memoria zilelelor importante, ale celor în care am făcut lucruri fără de care omenirea s-ar fi aflat acum în pragul Armaghedonului. Nu mai țin minte nimic despre zilele acelea. Știu vag că ele au existat, probabil că cineva care m-ar privi din afară m-ar caracteriza numai în legătură cu ele, numai că uite, pentru mine zilele alea glomerate și importante au fost ca și cum ar fi fost ale altuia.

    Astăzi știam că va fi așa. Știam de dimineață, privindu-mi agenda fără nimic în ea, îmi este groază de zilele în care agenda este vidă, zilele astea se dovedesc la sfârșitul lor zile de alergat la greu pentru a rezolva chestii care apar una după alta, sunt extrem de importante și nu suferă nici o amânare. La sfârșitul lor, constați că a mai trecut o zi și cam atât. E drept, ai alergat ca nebunul, te-ai agitat, ai vorbit mai mult ca de obicei, câteodată ai și gândit, a trecut, n-a durut, ai uitat cu desăvârșire tot, nici măcar sentimentul că tot ceea ce aveai de făcut era extrem de important, sentiment care te-a însoțit toată ziua, nu-l mai ai. Noaptea, cu ochii priponiți în lumina albastră a ceasului de pe bord, încercând s-ți amintești ceva despre trecerea ta sincronă cu o rotație a planetei în jurul axei, azi nu a fost deloc Axis Mundi axa aia, a fost un căcat de axă în jurul căreia te-ai rotit cu orașul tău cu tot, cu traficul tău cu tot, n-ai apucat să vezi nimic care să-ți rămână in minte, nici măcar o jumătate de minut din cele 1440 de minute ale rotației tale.

Colofon

08/03/2009

O zi cu siguranța prevestitoare de șiruri de zile proaste. Cunoști senzația, încerci să-ți amintești cum a fost data trecută, a început la fel, aparent normal, în definitiv și un cimitir e un loc normal, chiar dacă nu te simți niciodată în largul tău cand ești nevoit să treci pe-acolo. Exact așa a început ziua asta, ca un soi de trecere obligatorie pe la cimitir, cu gesturi făcute fară nici o tragere de inimă, cu ușoara încordare a așteptarii momentului cel mai potrivit în care poți pleca fară să pari nepoliticos. Ai învățat să te folosești de politețe în același fel în care folosești bețele de bambus la un restaurant chinezesc, adică firesc, cu o oarecare eleganță, pentru cineva care nu te știe foarte bine politețea acoperă ușoara lunecare a privirii spre dreapta, acolo unde incepe cu siguranță un drum nou, probabil că la fel aluneca și privirea lui Ulise, ușor spre dreapta, senină altfel, cu opacitatea senină menită acoperirii gândurilor. Ulise a fost mereu un tip care a știut sa-și stăpânească bine felul acesta de a privi, în dreapta este geamul taxiului de care privirea se izbeste ca o muscă, dincolo de geam este marea intindere, plină de probabilități ca lucrurile să se intample mai mult sau mai puțin cu totul altfel ca până acum. Dacă ai opri aici, daca ai intra prin labirintul de străduțe care se deschide în fața ta, dacă ai putea spune simplu că te-ai răzgândit, că nu mai mergi nicaieri și te oprești aici, uite, printre străduțele astea ai văzut silueta unei schimbări radicale, seamănă cu o pânză a lui De Chirico, statică, desenată clar, jumatate pe zidul unei case, restul curgând  pe trotuar până în dreptul bordurii de parcă s-ar teme să ajungă pe carosabil, seamănă cu un desen făcut cu creta de copii vara, dacă te-ai opri aici și desenul ar prinde viață și s-ar colora și te-ar privi altfel decât cu privirea de ghidaj indiferentă pe care și-o aruncă trecătorii, dacă te-ai opri măcar să verifici că nu va fi privirea aceea de ghidaj, în definitiv poți verifica și decide în cunoștință de cauză încotro să o iei, îl poți ruga pe șoferul de taxi să te aștepte puțin și dacă protestează îi plătești bucata de cursă și îi lași ceva mai mult ca de obicei rugându-l să te aștepte cel mult zece minute, oricum nu are parte de cine știe ce comenzi azi, te-ai prins de asta trăgând cu urechea la ce comenta cu un coleg, ai coborâ și te-ai duce direct la zidul casei ăleia, ai pune degetul pe el și dacă umbra nu s-ar colora te-ai întoarce și ți-ai urma drumul, îi poți spune până și asta șoferului, direct, fără nici un fel de jenă că te-ar putea lua de nebun, îi poți spune: “Putem opri puțin? Aș dori să merg până la casa din dreapta. Trebuie neapărat să pun un deget pe zidul casei din dreapta. Dacă e vreo problemă va plătesc ce am de plătit până aici. Cred că nu durează mai mult de zece minute”, în definitiv probabilitatea de a te reîntâlni cu el și a-ți refuza cursa pe motivul că ești nebun e foarte mică, deschizi gura, tragi aer în piept și încerci să articulezi ceva, îți auzi vocea vorbind, cu siguranța cu care vorbești de obicei, egal, liniștit, numai că sunetele de care ai nevoie pentru a opri taxiul se dovedesc a fi o chestie plicticoasă despre știrile de la radio, șoferul îți răspunde binevoitor, te afunzi într-o discuție confortabilă ca un fotoliu, destinația redevine unică, undeva în labiruntul de străzi ale orașului umbra unei siluete stă lipită de zidul unei case cu picioarele înfipte în asfalt. Sau poate că era un panou publicitar pe care fumul dens din zona industrială îl făcuse să semene o clipă cu o siluetă dintr-o pânză a lui De Chirico.

Solfegiu

16/02/2009

    Sunt sigur că sunetul acesta nu este o simplă aiureală produsă în capul meu. Am astupat pe rând urechea stângă, apoi urechea dreaptă, apoi ambele urechi și el, sunetul, s-a estompat până când aproape că a dispărut. Este un sunet continuu, ca șuerul unei locomotive vechi cu aburi, am mai vazut și auzit așa ceva în copilărie, mai existau locomotive cu aburi, foarte puține, și îmi amintesc cum mă rugam de tata să mergem în gară să le vedem. Mi-au plăcut tare mult locomotivele alea amintind de o epocă în care lumea era înțeleasă prin înțelesul roților dințate și al mașinăriilor uriașe ca niște balene mecanice. Nu sunt un nostalgic al mecanicii, fiecare epocă are simbolul ei tehnologic și cred sincer că tehnologia dominantă ne influențează în felul de a fi și a gândi într-o măsură mult mai mare decât orice doctrină politică majoră, poate chiar într-o măsură mai mare decât orice religie majoră. Eu cred că tocmai de aceea personalitățile politice sau religiase au o oarecare reținere în fața inginerilor, este un soi de reținere venită din certitudini, este un soi de reținere venită din conștiința competiției sociale. Inginerul nu se simte în nici un fel de competiție. El are mai degrabă curiozități și incertitudini. La fel ca orice ființă umană care se hrănește cu proriile îndoieli.

    Gândurile sunt ca păsările. Lasă urme lungi în aerul serii, urmele lor se deschid de la orizont la orizont, uneori încercănând orizontul, alteori făcându-și curaj să despice zenitul și eu cred că tocmai de aceea aerul se îngreunează și plouă ca o privire prelungă peste pământ. Gândurile sfredelesc dincolo de coaja aparentă a Pământului. Pe coajă stă un pământean din care își iau zborul gândurile, la început ca fluturii, mai apoi ca păsările, mai apoi ca fulgerul care desparte noaptea de noapte, care crapă pojghița gheață spre noapte. Când omul se plimbă cu câinele, gândul de om și gândul de câine se adună multicolor, plimbatul acesta împreună funcționează ca o prismă, despică gândul de om amestecat cu gândul de câine în culori de gând pur și din fiecare culoare izbucnesc păsări care încearcănă orizontul, păsări care care despică zenitul, păsări care plutesc ca peștii în aerul îngreunat, gânduri care se strivesc de Pământ în stropii de aer vertical săgetând partea stângă a nopții cu emisfera dreaptă a raționamentului.

    Eu cred că îndoiala este bună. Eu cred că îndoiala este mai bună decât lipsa oricărei îndoieli. Este mai predictibilă decât suma tuturor lucrurilor predictibile. Atunci când ochiul se deschide, atunci când timpanul adulmecă sunetele, atunci când aerul rece invadează plămânii, când mintea este săgetată de raționamente, când Galilei are dreptate mai mult ca oricând, când dorința de a înțelege lucruri care par de nedeslușit năvalește în noi, ca o combustie internă, când pleci la un drum care habar n-ai unde duce și nici măcar dacă duce undeva, când privești schițele vechi ale lui Da Vinci sau minunata mașinărie cu aburi ieșind din tunel învăluită în aura ei strămoș semnificativ, cu gândul la planul tău cel nou, nedeslușit, cu doar câteva piese din puzzle acoperind insule de certitudine, cu senzația de combustie internă care îți dă certitudinea că ești viu și contemporan cu tine însuți.

Jumpin’ at shadows

12/02/2009

    Este doar un cântec. Eu l-am auzit prima dată cântat de Gary Moore. Pe urmă l-am auzit cântat de Peter Green, despre care Moore spunea că i-a fost un soi de mentor. Probabil că e un cântec mai vechi, cântat de un om fără nume. Are versuri simple, de cântec vechi cântat de un om fără nume. Numele cântecului i-a fost probabil adăugat mai târziu ca să nu rămână un cântec nebotezat de nimeni, ca să nu moară așa, fără nume, făcut într-un fel de hoinăreală prin aburul albastru al unei seri de fum de țigară, înconjurat fumul acela nesănătos de albastru. Ar fi fost de nedeslușit. Numele, desigur, al cântecului, cu siguranță, ar fi început cu sunete de fum de țigară, cu sunete moi, ca pașii animalului numit tristețe, cu sunete mute, cu surdină de floare de bumbac, așa ar fi început cântecul ăsta de hoinăreală finală. Omul ăla care a trăit primul cântecul de care vă vorbesc, nu mai e, sunt sigur. Și faptul că nu mai e mă face foarte trist, pentru că aș fi vrut să îi spun că mie îmi e tare drag. Omul care a cântat primul cântecul ăsta a fost un soi de omul tuturor oamenilor.

    Este un cântec foarte simplu. Este pur și simplu. Este doar un cântec despre doar un om despre doar viața lui de doar un om. Uite, cred că nu am găsit în nici un cântec cuvinte ca astea. Nu sunt cuvinte de neînțeles, dimpotrivă, nu au nici un fel flori împletite în nimic, nu seamănă cu globul de oglinzi din discotecile de cătun uitat de lume, mai degrabă aduc a bancă în parc toamna când ești înconjurat de o seară de fum albastru de singurătate de pași de folare de bumbac de animal numit tristețe și de-aia le și scriu aici:

What can you say? 
There isn’t much to tell. 
I’m going downhill 
and I blame myself. 
I’ve been jumpin’ at shadows, 
thinking ’bout my life. 

Everybody points their hand at me. 
I know I’m just a picture 
of what I should’ve been. 
I’ve been jumpin’ at shadows, 
thinking ’bout my life. 

God have mercy I think I’m going insane.
The Devil’s been gettin’ at me
he’s got me down again.
Got me jumpin’ at shadows 
thinking ’bout my life. 

    Sunt cuvinte simple, de Saint Louis, sunt cuvinte de om, nu de poet, sunt sunete de om, nu de muzician, numai că eu cred că și lui Bach și lui Nichita li s-ar fi părut firesc să le audă stând pe o bancă în parc, toamna, înconjurați de frunze de fum albastru, înconjurați de pașii de floare de bumbac ai animalului numit tristețe.

Pământul ca o broască țestoasă

11/02/2009

    Este o reprezentare veche de tot. Pare un fapt greu de crezut, ca orice ipoteză cosmogonică veche. Ca orice lucru din vechime pe care astăzi ne chinuim să îl interpretăm simbolic. Probabil că toate interpretările pe care oamenii le dau după oarece vreme lucrurilor absolut palpabile și concrete pentru cei care le-au gândit așa ies din decor în tot felul de teorii despre nu știu ce simboluri puse acolo ca să cripteze un mare adevăr valabil numai pentru cei inițiați în arta decriptării. Există desigur, și istoria abundă în exemple, criptări pe bune. Chiar și pentru mari adevăruri. Până la reglementarea protecției intelectuale anagrama a fost, de exemplu, un instrument perfect de asigurare a întăietății unei descoperiri care te putea pune în pericol sau de care nu erai deloc sigur și preferai să nu te faci de râs. Când Galilei a descoperit inelele lui Saturn, de exemplu. Simbolurile sunt cu totul altceva. În vremurile străvechi ele figurau lucruri sau acțiuni despre care oamenii ăia chiar credeau că sunt așa. În timp, înflăcărați de frumusețea lor sau înspăimântați de gravitatea presimțirilor nashpa induse de ele, oamenii au dezvoltat o întreagă și halucinantă poveste în jurul lor. Unii le-au și folosit în felul ăsta și eu cred că povestea lui Eco din Numele trandafirului e un exemplu perfect pentru felul în care simbolurile pot trece dincolo de granițele lumii lor, pot invada și schimba realitatea după cum au ele chef cu condiția ca o minte ascuțită și bolnavă să le fie pod între lumi.

    Simbolul, altfel decât cuvântul, chiar dacă poate fi el însuși un singur cuvânt, este rareori poetic. El este o convenție conjuncturală interpretabilă conjunctural. Este un fel de standardizare a conjuncturii. Când este cuvânt, naște cuvinte analitice. Când este orice altceva decât cuvânt, naște tot cuvinte analitice. Simbolul este opusul poeziei. Poezia nu este despre cuvinte și oricât de ciudat ar părea nu se face deloc cu vorbe. Poezia este cuvântul care ar fi vrut să fie trăire și n-a încăput altfel în semne. Simbolul este semnul care incită la un alt fel de raționament decât cel care l-a creat. Poezia este speranța celui care trăiește că timpul poate încremeni în cuvânt. Este speranța celui care trăiește că poate spune fără a fi undă, fără a fi transfigurare, fără a fi moarte, doar prin trecere din om în om, doar prin încremenire prin trecere. Când mă gândesc la simboluri și la tot ce au făcut ele de când există lumea singura imagine pe care o am este cea a unui electronist care se chinuie să își sorteze rezistențele și condensatorii după barele de culori de pe ei. Simbolul dă identitate conjuncturală. Mâine putem schimba convenția și putem vopsi altfel condensatorii. Îi luăm, îi sortăm din nou și zâmbim fericiți că stau cuminți în sertărașele lor. Simbolurile ne dau certitudini liniștitoare, chiar și atunci când semnifică lucruri teribile, oricâte lucruri teribile ar semnifica ele. Poezia ne dă stări neliniștitoare. Poezia este atom de neliniște. Neliniștea, frumoasă sau urâtă sau tristă sau înălțătoare, tot neliniște este. Iar eu cred că tocmai de aceea tabloidele abundă de simboluri și nu pot purta nimic poetic.

    Cred că despre simboluri, despre temutele sau iubitele simboluri care ne bântuie din când în când, tot Eco a scris cel mai adevărat de frumos lucru. A scris poetic despre simboluri! A scris așa: “Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus.” Cât despre poezie, Nichita, poetul, spunea că:

Matematica s-o fi scriind cu cifre   (Nu e adevărat, jur! Dar îl iert pentru asta)

Dar poezia nu se scrie cu cuvinte

Cucurigu!

Eu nu înțeleg niciodată nimic

07/02/2009

  Tocmai de aceea, nici nu afirm, nici nu neg nimic. Mărturisesc că încerc să înțeleg mereu și lucrurile și oamenii și mecanismele care pun totul în felul în care sunt puse toate în jurul nostru. Lucrul acesta m-a făcut să fiu doar un explorator. În spatele fiecărui fel de a fi pe care l-am înțeles a apărut imediat un fel de a fi mult mai complicat și mult mai de neînțeles. Yukawa spunea că natura e simplă în esența ei și eu chiar cred că este așa, numai că drumul pe care îl tot facem spre esența aia a ei pare un soi de încercare de cuprindere a orizontului. Mare șmecherie cu orizontul ăsta… Te tot duci către el și el tot acolo stă. Cam așa e și cu înțelesul.

    De aceea am ales eu să rămân doar un explorator. Exploratorii, se știe, nu afirmă și nu neagă niciodată nimic. Ei acceptă faptul că alegerea lor de a fi așa îi ține doar în lumea supozițiilor. Ei nu încearcă să schimbe lumile pe care le descoperă, pentru că au învățat pe pielea lor că lumile nu se schimbă doar prin trecerea noastră pe-acolo. Ei nu spun niciodată că sunt absolut siguri de ceva, pentru că au învățat că în spatele oricărui adevăr de neclintit există o pârghie care poate rostogoli măreția neclintită a acelui adevăr în derizoriu. Exploratorii au însă, ca toți oamenii, păreri. Când un explorator spune eu cred, nu luați credința lui ca pe o axiomă. Este un specimen care nu are axiome și felul ăsta de a nu avea axiome îi asigură lui supraviețuirea. Imi amintesc, habar n-am de ce, de un lucru foarte mișto spus demult de către Sfântul Augustin și anume că nu poți să crezi dacă nu te-ndoiești și cred că avea mare dreptate. Fără îndoială este foarte greu să înțelegi că în spatele înțelegerii tale stau o sumedenie de straturi de neînțeles așezate cuminte, ca straturile geologice.

    Când Ulise a plecat din Itaca, știa că singurul lucru care contează cu adevărat este întoarcerea în Itaca. Ulise, cel din povestea spusă de poetul orb, chiar s-a întors. Eu cred însă că nu a fost așa. Cred că Ulise a fost un explorator și că el a devenit un explorator abia în clipa în care a aflat că Itaca nu mai există. Nu știu dacă lucrul acesta s-a petrecut atunci când plutea pe mare sau pe insula lui Calypso sau în grota ciclopului sau în casa vrăjitoarei Circe sau poate că a aflat lucrul acesta atunci când a bătut la porțile Infernului. Eu cred că finalul Odiseei e doar un final de mântuială pentru cititorii de tabloide și că ei, Ulise împreună cu finalul Odiseei, sunt încă în drum spre nicăieri, cu ochii larg deschiși, cu barba înspumată de spuma mării, cu nările adulmecând pământuri necunoscute nouă. Înțelepciunea lui Ulise nu a fost Itaca ci doar lipsa de Itaca. Nu te poți mânia pe omul ăsta, așa cum a făcut-o Poseidon. El nu a construit calul de lemn pentru a vedea Troia în flăcări ci doar pentru a pleca de-acolo cât mai repede. Pentru el, lipsa de plecare înseamnă lipsă de timp, iar om fiind, lipsa de timp înseamă neviață. Pentru zei viața este tocmai lipsa de timp și cred că de-aici a și plecat toată neînțelegerea lui Ulise cu Poseidon. Ulise nu înțelege niciodată nimic. El este un punct în jurul căruia se adună mereu un orizont circular, perfect, către care merge mereu, către care se îndepărtează mereu. Ulise este un punct înconjurat de un orizont.

Roți dințate

29/01/2009

    Azi sunt foarte fericit. Când sunt foarte fericit ascult Aria lui Bach. Fiecare stare are, cred eu, sunetele sale și așa mi se potrivește mie Bach cu starea de foarte fericit. Poate pentru că foarte fericit este combinația perfectă între liber și senin. Bach a scris cel mai uman lucru care mi-a fost dat să-l trăiesc vreodată și de atunci, ori de câte ori sunt foarte fericit, cânt în gândul de cântec Aria sa și felul în care mă însunez așa cu sunetele lui e un soi de flip-flop de ținut bit-ul de fericire captiv până la jertfa de adormire de tot a mea. Oricât de aberant ar părea, faptul că muzica pe care o ascult cel mai des este metalul tot de la muzica lui Bach pleacă. Si dacă eu cred că e așa, așa și este. Cu jazz-ul e altceva, e bun pentru zilele în care plouă sau e seară și locul Ariei e luat de Harlem nocturne așa cum îl cânta Sam Taylor zis The Man, așa cum Prodigy sau Tool sau Therion îmi sunt de folos când am nevoie de oarece energie venită de dinafara mea sau așa cum Sharon den Adel de la Within Temptation îmi este pentru dezliniștitirea neliniștii iar Haggard pentru ordonarea ordinii.

    Sunetele sunt ritmuri ale timpului. Fără ele timpul ar curge liniar, așa cum curge pentru pietre. Tocmai din pricina asta pietrele pot fi folositoare pentru a face trepte și ziduri. Tocmai din pricina asta treptele și zidurile sunt sprijin. Tocmai din pricina asta sprijinul nu are timp. Timp are iedera și frunza de plop asemenea palmei mâinii mele atunci când o întind pentru a da semn că vin cu gânduri pașnice, timp are floarea roșie de mac tremurând neasemuit de minunată în fragilitatea ei puternică. Timp are Soarele și Steaua Polară. Dacă aș fi fost piatră, lipsa de sunet nu m-ar fi întristat. Pentru că sunt om, mă întristează lipsa de lipsă de timp.

Întoarcerea la Ocean

28/01/2009

    De când am plecat din Troia simțeam că Oceanul mă va însoți mai tot timpul. Certitudinea asta cu miros de război câștigat fără nici un fel bucurie, fără a prădui nimic, fără poze cu piramide de capete de troieni sângerânde puse pe YouTube ca să te dai mare, fără a pricepe de ce a trebuit să-ți muți curul ocolind ditamai bucată de lume, navigând ca disperatul în mijlocul unei flote care naviga la rândul ei fără să aibă habar de ce o face. Certidudinea asta cu miros de algă putedă care nu mai este în stare să părăsească nările a fost, în mod surprinzător, singurul lucru dădător de speranță la care m-am gândit în zece ani de asediu. Cu gândul ăsta stăteam în nopțile reci ascultând glumele de Internet ale aheilor, spuse în jurul focului ca să mai treacă ceva din timpul sorocit de zei, cu gândul că el, Oceanul, înseamnă întoarcerea acasă, drumul spre ceva de unde nu mai e nevoie să pleci. Ideea că unul va vorbi în versuri meșteșugite despre cum stăteam ca proștii lânga zidurile acelea străine de orice văzusem până atunci, nu mă încălzea deloc, chiar nu l-am înteles niciodată nici pe Ahile, nici pe Ajax uriașul, nimic din tâmpeniile pe care le-au tot bolborosit pentru glorie nu s-a lipit de mine, de-aia plecarea din Troia am simțit-o ca pe o răscumpărare a faptului că sunt un om normal, că uite, cei făcuți pentru glorie nu s-au putut dezlipi de locul în care și-au lăsat oasele și că tocmai din pricina asta le-au lăsat pe-acolo, doar-doar cineva s-o îndura să trântească un monument peste ei și să scrie tot felul de chestii de admirat, singurul lucru pe care l-am admirat, oricât de supărat ar fi Poseidon pe mine, a fost drumul, drumul de ape către un loc clar, bine delimitat, un loc din care nu e nevoie să pleci nicăieri, iar drumul, indiferent de numele lui, de filiația lui a fost scopul meu din toți anii ăștia. Când Atena a început să se joace cu Steaua Polară am acceptat cu toată răbdarea din lume sfârșitul jocului. Acum stau pe cel mai înalt loc al insulei, știu că Oceanul e aproape, îl simt în nări, sărat, cu adiere de aripi de pescăruș, monoton în mișcarea sa, indivizibil în cuprinderea sa, dacă aș ști să ajung la el m-aș arunca pe spinarea de lemn a oricărui lucru plutitor și m-aș lăsa dus de el, oricum e singurul drum spre casă despre care am știința că există.

    De când Atena mi-a spus că Itaca nu mai e, fiecare drum duce la ocean. Când Atena mi-a spus, trimițându-l pe Hermes, că nu are rost să plec de pe insula lui Circe, că dincolo de ocean a rămas doar oceanul, fiecare drum duce la ocean. Pentru că eu nu o cred. Cred că e doar ceva care vine din dorința ei de a mai da apă la moară Orbului, cred că doar încearcă tot soiul de idei de final pentru ce scrie Orbul și ideea cu happy end nu i-a surâs deloc, chestiile astea cu happy end țineau în anii ’50, acum publicul s-a schimbat, cere sânge, lucrurile se scriu altfel, până și frazele s-au mai scurtat, de-aia, din nerăbdarea asta lipsită de orice țintă vine și scăderea numărului de cititori ai lui Marquez, așa e, lumea s-a tabloidizat, procesează numai lucruri scurte, rapid, în fiecare zi altfel de la fel, numai că eu refuz felul ăsta de final, fără Ithaca, cu Oceanul fără capăt, cred în capătul lui și tocmai de aceea, urc acum într-un taxi, îl privesc îndelung pe șoferul nedumerit care mă întreabă a nu știu câta oară unde mergem și greu de tot, sigur că omul a citit și el prin vreun ziar că Ithaca nu mai există, încerc să îmi descleștez gura și să îi spun, dar aerul s-a dilatat brusc și sunetele n-au prin ce să mai sune.